Betleem si Golgota (I)

Betleem şi Golgota (I)

(Scrisoare către un prieten)

de arhiepiscop Ilarion Troiţki

Dragul meu prieten, în urmă cu aproximativ 10 ani, în Rusia, la Erevan, a fost descoperită în traducere armeană lucrarea Sfântului Irineu al Lyonului, Demonstraţia propovăduirii apostolice, care s-a pierdut în originalul grecesc. Noi ne-am familiarizat cu această lucrare din traducerea germană, din care a fost făcută traducerea în limba rusă. În această lucrare, acum 7 ani, am fost impresionat în mod special de următoarele cuvinte: ,,Unii nu dau nici o importanță bunăvoinţei Fiului lui Dumnezeu și iconomiei întrupării Sale, pe care apostolii au binevestit-o și proorocii au profeţit-o, că prin aceasta ar trebui realizată desăvârşirea umanității noastre. Şi aceştia ar trebui număraţi printre cei cu puţină credinţă” (cap. 99). Știi, prietene, ce mi se par cuvintele sfântului părinte ? Mi se par un reproș adus modernității noastre. Sfântul Părinte reproșează modernității noastre lipsa de credință. Nu este de mirare că aceste cuvinte s-au auzit la începutul secolului al XX-lea ! Oamenii uită tot mai mult iconomia întrupării, nu cred în ea, vor să se descurce fără ea, îl înlocuiesc pe Fiul lui Dumnezeu întrupat în credințele lor cu un mare om, un mare învăţător, Iisus din Nazaret.

Dar nu despre acești oameni vreau să-ţi vorbesc, prietene, în această scrisoare, când s-a cântat deja în Biserică: „Hristos S-a născut …”. În acest caz privirea mea nu este îndreptată către aceşti oameni străini de Biserica lui Hristos. Mă uit la societatea bisericească, la oamenii bisericii. Pot asculta ei cu conştienţă deplină cuvintele cântării bisericeşti: „Hristos din ceruri, jos” ? Privirea mea se întoarce către şcoala noastră teologică, şi vai ! văd limpede că nu-i învață pe oameni să prăznuiască sărbătoarea Nașterii lui Hristos în plinătatea contemplației teologice. Mustrarea Sfântului Irineu al Lyonului privind lipsa de credinţă se aplică de asemenea în mare măsură şcolii noastre teologice; ea nu acordă suficientă importanță iconomiei întrupării și nu învață deloc că prin această iconomie trebuie realizată desăvârşirea umanităţii noastre. Centrul mântuirii noastre în şcoala noastră teologică a fost mutat de la Betleem la Golgota. Acest transfer în teologia noastră rusă s-a petrecut relativ recent, în urmă cu aproximativ 200 ani, când curentul latin în teologie a venit la Moscova prin Polonia catolică și Kiev, și când diverși părinți scolastici au dobândit mai multă autoritate [în Biserică] decât străvechii Părinți ai Bisericii.

Învăţătura Bisericii antice despre mântuire era incomparabil mai înaltă și mai captivantă decât teologia noastră latină de astăzi. Gândirea teologică a Bisericii antice mergea cu smerenie nu atât de mult în jurul Golgotei, cât în jurul Betleemului. Ia, prietene, lucrările celor mai mari teologi ai Bisericii antice. În fiecare vei găsi scrieri întregi, cuvinte vaste despre întrupare. Și cuvântul inspirat al Sfântului Grigorie Teologul, ,,Despre teofanie sau despre naşterea Mântuitorului”. Este cu putinţă a citi acest cuvânt fără să-ţi vibreze inima, fără extazul bucuriei ?! Ia Expunerea exactă a credinței ortodoxe de Sfântul Ioan Damaschin. Cea de-a treia carte a acestei lucrări dogmatice faimoase tratează mântuirea noastră. Dar ce se spune mai exact aici ? Aici aproape tot timpul sfântul părinte vorbește despre taina întrupării. Iar când deschizi manualul de seminar de dogmatică[1], ești uluit fără să vrei de cât de sărăcit este acolo cugetul, de îndată ce atinge [subiectul] întrupării. Nu există nici măcar un paragraf separat despre întrupare. § 86 este interesant: Consecințele unirii ipostatice a două firi în Iisus Hristos. Consecințele sunt triple: a) în raport cu Sine, b) în raport cu Preacurata Fecioară, Maica Sa, și c) în raport cu Preasfânta Treime. Şi pentru neamul omenesc, unirea ipostatică a două firi în Iisus Hristos părea să fi rămas fără consecințe ! La urma urmei, aceasta înseamnă că legătura inextricabilă dintre întruparea Fiului lui Dumnezeu și mântuirea noastră este ruptă. Dacă nu este distrusă, atunci ideea fundamentală prin care a trăit, a fost însufleţită, şi pentru care Biserica lui Hristos a luptat secole întregi este întunecată și distorsionată.

Cât de intensă a fost viața teologică în Biserica antică ! Sinoade constante, dezbateri despre credință, scrieri teologice. Dacă tu, prietene, m-ai întreba: care este gândul principal și cel mai important al Bisericii antice ? eu nu aş ezita să răspund: „Pentru mântuirea noastră, este necesară întruparea Fiului lui Dumnezeu”. Ebioniţii, nazareii, arienii de toate felurile, apolinarienii, nestorienii – ei toţi au zguduit tocmai acest adevăr, şi au fost condamnaţi, excomunicați și anatematisiţi pentru aceasta. Sfântul Atanasie cel Mare nu consideră că au minte sănătoasă cei care-i numesc pe arieni creştini. Pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos a întemeiat sensul vieţii omeneşti, nădejdea mântuirii, nădejdea binecuvântării viitoare, năzuinţa către viaţa veacului ce va să vină.

Şi şcoala noastră teologică a întunecat adevărul Întrupării, și a ajuns că, prin învățătura ei despre mântuire, nu-l poate mulţumi pe credincios, mântuirea sufletului omenesc care însetează. Însă, pentru cei din afară, dogma mântuirii, așa cum a fost învăţată timp de 200 ani în cursurile școlare, este doar un obiect al bătăii de joc şi blasfemiei. Lev Tolstoi[2] batjocorea această învățătură în Critica teologiei dogmatice, o batjocorea în mod grosolan, şi totuşi unii dintre teologii noştri au fost nevoiți să obiecteze în sensul că Tolstoi a greșit luând dogmatica lui Macarie drept învățătura Bisericii.

Recent am dat peste o carte educațională – un manual despre Legea lui Dumnezeu pentru gimnaziu. Când am citit cuvântul despre al patrulea articol din Crez, îţi voi spune sincer, prietene, că m-am simţit îngrozit şi chiar înspăimântat. Teoria juridică a mântuirii dezvoltată de dogmatiștii noștri din secolul al XIX-lea este prezentată acolo într-o formă deosebit de brută. Dar lecțiile copilăriei pot influența ideile religioase și ordinea finală a vieții duhovniceşti. Liceul laic nu va da nimic. Iar schema legală a mântuirii poate fi foarte dăunătoare pentru viaţa duhovnicească.

Conform schemei legale, lucrarea mântuirii noastre este prezentată în această formă: păcatul lui Adam este o crimă împotriva lui Dumnezeu, o insultă la adresa maiestăţii dumnezeieşti. Vinovăția omului este incomensurabilă. Cu cât este mai mare cel jignit, cu atât este mai mare vina celui care a jignit. Jignit este Dumnezeu, Ființa Nemărginită. Vina omului este de asemenea nemărginită. Adevărul lui Dumnezeu cere satisfacție pentru insultă. Pentru o insultă și o satisfacție infinită, trebuie dat un infinit, şi o persoană mărginită nu ar putea da o asemenea satisfacție. Atunci Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pe pământ astfel ca El să plătească pedeapsa pentru păcatul omului. Însăși întruparea Fiului lui Dumnezeu era deja începutul pedepsirii Sale pentru păcatele lumii. Întreaga viață pământească a Domnului are același sens. Pedepsirea Fiului lui Dumnezeu și satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu în moartea lui Iisus Hristos pe cruce s-a încheiat, astfel încât „întruparea și toată viața pământească au slujit doar ca o pregătire și, ca să spunem aşa, pentru înălţarea Sa treptată la această mare jertfă” (Macarie, § 96).

Astfel, Hristos „a împlinit şi a îndurat pentru noi tot ceea ce era necesar pentru iertarea păcatelor noastre. Posibilitatea în general [a unei astfel de înlocuiri] a unei persoane cu alta înaintea judecăţii adevărului lui Dumnezeu, o astfel de plată a unei datorii morale de către o persoană în locul alteia sau altora trebuie (?!) să fie recunoscută de bunul simț: a) când această înlocuire este voia lui Dumnezeu și consimțământul Legiuitorului Suprem Însuși și al Judecătorilor, b) când o persoană care și-a asumat să plătească o datorie în locul altor debitori neplatnici nu este ea însăși în aceeași datorie față de Dumnezeu, c) când el hotărăşte în mod voluntar să îndeplinească toate cerințele datoriei pe care Judecătorul le va propune, și d) când, în final, aduce cu adevărat o astfel de plată, care ar satisface pe deplin datoria” (Macarie, § 98).

Întrucât cel care a suferit și a murit a fost Dumnezeu-Omul, nu numai toți oamenii, ci și toate făpturile în totalitate nu pot fi comparați cu El în demnitate. Fără îndoială, suferinţa şi moartea persoanei dumnezeieşti este capabilă să înlocuiască toate neascultările noastre nenumărate şi repetate faţă de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu putea rămâne nesatisfăcut de o astfel de jertfă pentru păcatele noastre, deoarece Dumnezeu a fost Cel care a satisfăcut (Macarie, § 98). Păcatele noastre sunt numeroase, dar ele sunt mărginite atât în natura lor, cât şi ca număr, iar lepădarea de sine, suferința și moartea Persoanei lui Dumnezeu trebuie să aibă un preț infinit înaintea judecății adevărului veșnic; satisfacția adusă de Iisus Hristos este incomparabil mai mare decât se cere și, prin urmare, suferința și moartea Mântuitorului au semnificația nu numai a unei răscumpărări pentru noi și a plății unei datorii, ci și semnificaţia celor mai mari vrednicii în fața tribunalului adevărului veşnic (Macarie, § 98).

Cu aceste argumente și altele asemănătoare, prietene, nu se poate prăznui Nașterea lui Hristos. Într-adevăr, ce este Crăciunul ? Aceasta este nașterea unei astfel de persoane care poate fi pedepsită atât de mult încât adevărul lui Dumnezeu să fie satisfăcut. Teoria juridică umbrește marea sărbătoare a Nașterii lui Hristos. Mai mult. Noaptea purtătoare de lumină a Învierii dispare și ea din această teorie. Am fost uluit întotdeauna de cât de sărac este conținutul dogmatismului nostru în paragraful despre învierea lui Hristos. Impresia pe care o am citind aceste paragrafe este aceasta: autorul simte că este jenant să nu scrie despre înviere, ci ce să scrie – el este nedumerit. Și astfel unii văd în învierea lui Hristos doar dovada că satisfacția adusă de pătimirile lui Hristos este acceptată, că este reală. Macarie are mai puțin de o pagină despre învierea lui Hristos. Cu toate acestea, învierea lui Hristos este privită aici ca o biruinţă asupra morţii, dar motivul pentru care, ca urmare a învierii lui Hristos, noi vom învia într-o zi, nu diferă în certitudine și convingere. Astfel, dragul meu prieten, teoria juridică, cu accent pe Golgota, ne lipsește de bucuria deplină a sărbătorilor Naşterii şi Învierii lui Hristos.

Și care crezi că este concluzia din teoria juridică pentru morală, pentru viața duhovnicească ? Cred că concluzia logică directă din această teorie este negarea oricărei vieți morale duhovniceşti. Într-adevăr, Hristos a pătimit pentru noi, a plătit datoriile noastre. Am devenit mai buni, mai curați ? Noi suntem eliberați de vina păcatului. Să presupunem că, potrivit manifestului, pedeapsa legală a fost ridicată de la hoţ. A încetat el să fie hoț ? Și trebuie să fim mai buni ? Cine ne cere să facem aceasta şi de ce ? Trebuie să evităm păcatul, să luptăm împotriva lui ? La urma urmei, satisfacția a fost adusă „supraabundentă”, infinită. Este suficientă pentru oricâte ar fi păcatele mele. Și astfel catolicii și protestanții, crezând orbește în ficțiunea juridică a scolasticii medievale, au tras o concluzie logică în teorie: ei au şters întreaga viață morală. Acest lucru este în teorie, nu în practică, fiindcă uneori inima simte adevărul mai bine decât logica. Tu, prietene, poţi fi surprins: cum se face că catolicii și protestanții au şters viața morală ? Da, așa este. Dacă relația noastră cu Dumnezeu și mântuirea noastră sunt limitate la facturi legale, insulte, pedeapsă și satisfacție, iar dacă este adusă pentru noi chiar satisfacție „abundentă”, atunci poți trăi precum doreşti. Faceți datorii – Hristos le-a plătit deja în avans. Și acum, în loc de isprava de a lupta împotriva păcatului, comerțul hulitor cu îngăduințe chiar până astăzi.

Să nu crezi că indulgențele sunt abuz. Ele sunt o deducţie directă din teoria juridică a răscumpărării. Teologii catolici sunt doar mai consecvenți decât ai noștri. Dogmatiștii noștri, expunând teoria juridică a răscumpărării, țin pasul cu modelele lor catolice multă vreme, dar apoi, simţind că ceva nu este în regulă, se dau la o parte şi devin confuzi în contradicţii, în timp ce catolicii ajung cu îndrăzneală până la absurd. Ai noștri vor să corecteze dogma catolică, în timp ce ea trebuie abandonată în întregime. Și noi îl avem chiar pe episcopul Silvestru[3] vorbind cu respect despre Anselm, negăsind la el nimic contrar Ortodoxiei. Cum se gândesc ei să corecteze dogmatica catolică în țara noastră ? Noi dezvoltăm dogma aspectului subiectiv al răscumpărării. O persoană trebuie, spun ei, să participe la satisfacție din partea sa – prin credință, fapte bune, suferință în viață, răstignind trupul cu patimi și pofte. Asta ceea ce nu pot înţelege eu ! Dacă satisfacția pentru mine a fost adusă de Hristos, și chiar „supraabundentă”, atunci ce pot adăuga aici ? Infinitul nu va deveni mai mare, indiferent de cât de multe unități adaugi la el. În plus, mi s-a spus că nu aş putea satisface adevărul lui Dumnezeu, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a satisfăcut, şi acum reiese că satisfacţia pe care o pot aduce eu înseamnă de asemenea ceva, de parcă chiar satisfacția infinită dată în moartea Dumnezeului-Om pe cruce nu este suficientă fără ea ! Și apoi, o condiție a mântuirii sau o consecință a mântuirii ? Sunt eu virtuos pentru că sunt mântuit, sau sunt mântuit pentru că sunt virtuos ? Astfel, îndepărtându-se de calea catolică, dogmatica noastră se găsește într-un desiş de nestrăbătut de contradicții ireconciliabile.

Și ce luminare primește întreaga mea viață morală, înţepenită în mod artificial în teoria juridică a mântuirii, care știe să se descurce fără ea ! Întreaga viață pământească a lui Hristos, am spus, este transformată de teoria juridică în pedeapsă. În același fel, viața mea duhovnicească pare a fi o pedeapsă. Nu trebuie să fiu virtuos deoarece este bine şi plin de bucurie în sine, ci deoarece trebuie să satisfac adevărul lui Dumnezeu printr-o luptă neplăcută și dureroasă cu păcatul. Numai din această luminare, adevărata viață duhovnicească piere. Nu mă rog fiindcă aceasta este ceea ce doreşte sufletul meu; nu, eu ,,ispăşesc pentru păcate”.; nu, „ispășesc păcatele”. Vreau să spun în cuvintele unui poet:

Rugăciunea, la urma urmei, pentru tine este a cerşi un loc

În carul pe care Hristos îl trage către rai[4].

Milostenie, post, închinare – toate acestea sunt fapte exterioare care sunt scrise în contul meu pentru a fi răsplătite mai târziu, sau cel puţin pentru a micşora pedeapsa ce va să vină. Într-adevăr, o persoană care trăiește în sfera relațiilor civile, exterioare şi în mod necesar legale este înclinată întotdeauna către a transfera vederile legale către cauza mântuirii. Dar aceasta, prietene, ar trebui socotită o depreciere a ideii de mântuire din slăbiciune omenească. Fie ca întipăririle populare ale Judecății de Apoi să înfățișeze cumpănirea faptelor unei persoane pe cântar, dar a ridica această idee la nivelul unei teorii dogmatice – nu, nu mă voi împăca niciodată cu aceasta și voi lupta întotdeauna împotriva ei.

Astfel, dragul meu prieten, este cu neputinţă să fii de acord cu teoria juridică a mântuirii, care trece cu vederea atât întruparea, cât şi învierea, și cunoaște doar Golgota cu un soare care se stinge, cu o făptură tulburată, cu un pământ care se cutremură, cu pietre care se crapă. Această teorie este străină, nebisericească, care a intrat în teologia bisericească doar cu 200 ani în urmă, statornicită aici după înfrângerea Bisericii Ortodoxe Ruse de către Petru I. Această teorie, adaptată Ortodoxiei, este contradictorie, nu explică nimic. În sfârșit, este vătămătoare în mod direct pentru viaţa morală.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

[1] Arhiepiscop Macarie (Bulgakov), Ghid pentru studiul teologiei dogmatice creștine ortodoxe, Sankt Petersburg, 1869.

[2] Se referă la Critica teologiei dogmatice a lui L. Tolstoi, în care este exprimată atitudinea sa negativă față de tainele Bisericii.

[3] Episcopul Silvestru (Malevanski), Trăirea teologiei dogmatice ortodoxe (cu o expunere istorică a dogmelor), tomul IV, Kiev, 1889, p. 159-161.

[4] Un citat inexact din poemul dramatic Brand al lui Ibsen. A se vedea Henrik Ibsen, Lucrări complete, tomul III, Moscova, 1909, p. 130.