Scriptura nr. 43

Iar a doua zi au vrut Iisus să meargă în Galileea, şi au aflat pre Filip, şi i-au zis lui: vino după mine. Şi era Filip din Vitsaida, din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. A aflat Filip pre Natanail, şi zice lui: pentru care a scris Moisi în lege şi proorocii, am aflat pre Iisus fiul lui Iosif, care este din Nazaret. Şi a zis Natanail lui: din Nazaret poate fi ceva bun ? Zice Filip lui: vino şi vezi. Au văzut Iisus pre Natanail venind către dânsul, şi au zis pentru dânsul: iată cu adevărat Israiltean, întru care vicleşug nu este. Zis-a Natanail lui: de unde mă cunoşti ? Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: mai înainte până a nu te chema pre tine Filip, fiind tu sub smochin, te-am văzut. Răspuns-a Natanail şi i-a zis lui: Ravvi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu; tu eşti Împăratul lui Israil. Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: pentru că am zis ţie, că te-am văzut sub smochin, crezi ? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-au zis lui: amin, amin, grăiesc vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se, şi pre Îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se preste Fiul Omului (Ioan 1, 43-51).

 

Fraţi creştini,

Din aşezământ apostolesc, dreptcredincioşii creştini împodobeau bisericile lui Hristos cu sfinte icoane, nu socotindu-le dumnezei, nici slujind lor, ci înălţându-şi printr-însele mintea la persoanele pe care le închipuiau ele, se închinau lor şi le sărutau pentru dragostea cea către acele persoane sfinte. Dar răutatea şi mândria ereticilor a năpăstuit nu numai scopul cel sfânt al Bisericii, zicând că slujeşte icoanelor precum slujeau închinătorii de idoli, idolilor, ci au îndrăznit şi au făcut împotriva sfintelor icoane un lucru pe care nimeni nu l-a făcut asupra vreunui chip al vreunui împărat pământesc, sau al vreunui domn sau dregător: le-au sfărâmat, le-au ars şi au dezbrăcat bisericile de podoaba lor. Apoi au pornit prigoane cumplite asupra sfinţilor părinţi, care cinsteau sfintele icoane. Însă bărbaţii cei sfinţi strigau, zicând: Noi nu slujim icoanelor ca unor dumnezei, ci văzându-le, ne înălţăm mintea noastră la persoanele pe care le închipuiesc ele, şi smerindu-ne inima, ne întărim în credinţa cea în Hristos; urmând aşezământului apostolesc, le cinstim, le sărutăm şi printr-însele noi aducem cinstea cuvenită persoanelor pe care le închipuiesc ele. Dar ereticii cei nemilostivi auzind acestea, îi băteau pe ei fără milă, îi târau pe uliţe, le tăiau limbile, îi închideau în temniţe şi la moarte cumplită îi osândeau.

A ţinut această cumplită prigoană din vremea împăratului Leon Isaurul până în vremea împăratului Teofil, adică mai mult de 100 de ani. După moartea lui Teofil, râvna împărătesei Teodora a întărit credinţa cea dreaptă. Teodora, când a stat înaintea ei Sfântul Meftodie patriarhul şi mărturisitorii şi pustnicii, rugând-o ca să înalţe sfintele icoane, întâi a sărutat pe faţă icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, strigând înaintea tuturor aceste sfinte cuvinte: Cine nu se închină acestora şi nu le sărută, nu slujindu-le ca unor dumnezei, ci cinstindu-le ca pe nişte chipuri ale persoanelor sfinte pe care le închipuiesc, să fie anatema ! Apoi, împreună cu toată ceata preoţească, cu sfinţii părinţi şi mărturisitori şi cu tot pravoslavnicul popor, au postit şi au făcut privegheri toată săptămâna cea dintâi a sfântului Post. A cerut Teodora, şi cu toată mulţimea creştinilor, iertare pentru Teofil, bărbatul ei, şi a dobândit-o pentru credinţa şi lacrimile ei, şi pentru rugăciunile preoţilor. Iar după aceea au făcut litanie, ea şi fiul ei Mihail împăratul, preoţii şi tot poporul, ţinând în mâini cinstita cruce, sfintele Evanghelii şi sfintele icoane şi strigând: ,,Doamne miluieşte”. Şi, după ce au săvârşit dumnezeiasca liturghie, au înălţat sfintele icoane şi au împodobit cu dânsele Biserica lui Hristos.

Atunci Sfinţitul Meftodie şi sfinţii mărturisitori au rânduit, ca în fiecare an, în duminica săptămânii dintâi a Postului Mare, să se săvârşească pomenirea acestui sfânt lucru, ca să nu mai amăgească satana pe cineva şi să-l arunce în eresul luptătorilor împotriva sfintelor icoane. Deci această slăvită pomenire şi bucurie de mântuire prăznuind astăzi Biserica lui Hristos cea pravoslavnică, fericeşte pe cei ce au păzit dreapta credinţă fără prihană şi afuriseşte pe cei care s-au lepădat de ea. Evanghelia care s-a citit astăzi cuprinde pilda dreptei credinţe a lui Filip şi mărturisirea mântuitoare pe care Natanail, copleşit de puterea cea mare a Domnului, a făcut-o înaintea tuturor.

Fraţi creştini, Sfânta Evanghelie ne spune, cu prilejul alegerii apostolilor, că:

Iar a doua zi au vrut Iisus să meargă în Galileea, şi au aflat pre Filip, şi i-au zis lui: vino după mine. Şi era Filip din Vitsaida, din oraşul lui Andrei şi al lui Petru.

Nici mergerea lui Iisus Hristos în Galileea şi nici aflarea lui Filip acolo nu au fost din întâmplare şi fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ci s-a făcut cu iconomie dumnezeiască. Iisus Hristos ca un Dumnezeu cunoscător de inimi, ştiind dinainte înclinarea sufletească a lui Filip spre primirea credinţei, a mers în Galileea în ceasul acela, în care se afla Filip acolo, ca să-l cheme în rândul ucenicilor Săi şi să aducă prin el la credinţă pe Natanail cel vrednic de credinţă. Filip, care se trăgea din Vitsaida, oraşul lui Andrei şi al lui Petru, după iconomia lui Dumnezeu s-a aflat acolo, în Galileea. Numai un cuvânt a zis Iisus către Filip: Vino după Mine ! şi el îndată, lăsând toate, a mers după El. După aceea, spune mai departe Sfânta Evanghelie:

A aflat Filip pre Natanail, şi zice lui: pentru care a scris Moisi în lege şi proorocii, am aflat pre Iisus fiul lui Iosif, care este din Nazaret.

A găsit Filip, zice evanghelistul, pe Natanail, ca să înţelegem că l-a căutat şi găsindu-l a încercat să-l aducă la credinţa în Hristos, prin mărturia lui Moisi care este scrisă în Lege şi prin cuvintele proorocilor. De aici cunoaştem că Filip avea cunoştinţă de învăţăturile Legii şi de cărţile proorocilor. Şi-L numeşte pe Iisus Hristos Fiu al lui Iosif, fie pentru că cei mulţi aşa Îl socoteau şi Îl numeau, fie pentru că atunci nici el nu ştia sigur că Iisus Hristos nu era un fiu al lui Iosif, ci Fiul lui Dumnezeu. Îl socoteşte din Nazaret, pentru că în Nazaret crescuse şi de aceea S-a numit nazarinean. Şi auzind de numele cetăţii Nazaret,

Şi a zis Natanail lui: din Nazaret poate fi ceva bun ? Zice Filip lui: vino şi vezi.

Nazaretul avea nume prost, fiindcă mulţi păgâni locuiau în el. Deci, auzind Natanail că Hristos este din Nazaret, a stat la îndoială, dar nu cuprins de necredinţă; ci, vrând să cunoască adevărul şi să se încredinţeze că acesta este Acela despre care au propovăduit Moisi şi proorocii, a răspuns lui Filip: poate Nazaretul, cel cu nume rău, să facă să răsară ceva bun ? Filip văzând nedumerirea lui Natanail, i-a zis: vino şi vezi pe Iisus Hristos. Aceasta îţi va fi de ajuns, ca să crezi cele ce ţi-am spus ţie. Iar Natanail îndată ce a auzit acestea, s-a grăbit şi a venit la Iisus Hristos.

Au văzut Iisus pre Natanail venind către dânsul, şi au zis pentru dânsul: iată cu adevărat Israiltean, întru care vicleşug nu este.

Natanail, venind la Iisus Hristos, a văzut pe Cunoscătorul de inimi, care i-a descoperit cele ascunse ale inimii lui. Iată, a zis Domnul, când a văzut pe Natanail venind la Dânsul, iată om care are credinţă dreaptă, minte dăruită de Dumnezeu şi inimă curată şi fără vicleşug. Deşi a auzit această mare laudă de la Domnul, ea nu i-a schimbat statornicia sufletului lui, ci el vrea şi acum să cunoască dacă, într-adevăr, Iisus cel care vorbea cu el era Mesia cel aşteptat. Deci, atunci,

Zis-a Natanail lui: de unde mă cunoşti ? Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: mai înainte până a nu te chema pre tine Filip, fiind tu sub smochin, te-am văzut.

Natanail întreabă pe Iisus Hristos ca pe un om: de unde ştii toate acestea, de unde mă cunoşti ? Iar Iisus Hristos îi răspunde nu ca un om, ci ca un Dumnezeu, zicând: te-am văzut, când erai sub smochin, mai înainte ca Filip să te cheme; de acolo te cunosc. Natanail era încredinţat că în timpul când l-a găsit pe el Filip sub smochin, nimeni altul nu era acolo, ci numai ei singuri şi nici nu putea presupune că Filip a spus ceva lui Iisus, pentru că Filip venea împreună cu el, când l-a lăudat Iisus pe Natanail. Pentru aceasta s-a înspăimântat de puterea Domnului Iisus şi crezând că El este Hristos,

Răspuns-a Natanail şi i-a zis lui: Ravvi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu; tu eşti Împăratul lui Israil.

Petru a auzit cel dintâi şi apoi de multe ori învăţătura cea cerească a lui Iisus Hristos şi a văzut întâi minunile Lui, apoi a mărturisit despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu; Natanail însă nu a auzit nici învăţăturile lui Iisus, nu a văzut nici minunile Lui, şi totuşi a mărturisit, ca şi Petru, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Pe Petru l-a fericit Domnul, spunându-i că Dumnezeu-Tatăl i-a descoperit lui mărturisirea. Dar lui Natanail nu i-a zis nimic din acestea, când a auzit mărturisirea lui. Oare care este pricina ? Mărturisirea lui Petru era desăvârşită, iar a lui Natanail nu era desăvârşită; amândoi au mărturisit că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu, dar Natanail, adăugând cuvintele: Tu eşti Împăratul lui Israil, a micşorat mărimea mărturisirii, pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este Împărat numai al lui Israil, ci a toată lumea. Pentru aceasta a fericit Domnul pe Petru şi i-a întărit mărturisirea lui, zicând: Pre această piatră, adică pe această mărturisire pe care ai făcut-o tu, zicând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18). La mărturisirea lui Natanail, care nu era desăvârşită,

Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: pentru că am zis ţie, că te-am văzut sub smochin, crezi ? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-au zis lui: amin, amin, grăiesc vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se, şi pre Îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se preste Fiul Omului.

Mântuitorul Hristos vorbind cu Sfinţii Apostoli Filip şi Natanail

Tu ai crezut în Mine, îi răspunde Domnul, pentru că M-ai văzut că sunt cunoscător de cele ascunse. Tu ai crezut în Mine, pentru că ţi-am spus că, nefiind de faţă, totuşi, te-am văzut sub smochin mai înainte de a te chema Filip. Dar de acum înainte mult mai mari lucruri, decât acestea pe care le-ai văzut, vei vedea, şi astfel mult mai desăvârşită va fi credinţa ta în Mine. Tu zici că sunt Împărat al lui Israil. Dar când se va arăta cerul deschis şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se spre slujirea Mea, atunci vor înţelege oamenii că sunt Împărat, nu numai al lui Israil, ci şi a toată făptura. Iar acestea a zis Domnul, vorbind de îngerii care veniseră şi Îi slujeau Lui, după postirea şi biruinţa Lui împotriva diavolului şi de îngerul care s-a pogorât din cer şi-L întărea pe El în vremea patimilor Sale şi de îngerii pe care i-a văzut Maria, în veşminte albe, şezând unul la cap şi altul la picioare, unde zăcea trupul Lui, şi de cei doi îngeri care s-au arătat în Muntele Măslinilor în haine albe, când S-a înălţat la cer.

Din chemarea lui Filip şi Natanail, am văzut încă o dată puterea atotvăzătoare şi atotştiutoare a lui Dumnezeu, care vede toate cele din afară şi cele dinlăuntru ale omului. De la faţa Lui nu se poate ascunde nimeni, nici în munte, nici în mare, nici în adâncul pământului. Oriunde te vei duce, El este de faţă. În orice loc şi în orice timp, El ascultă rugăciunile noastre şi mărturisirile noastre. Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Dumnezeul cel adevărat, slavă Ţie ! Amin.

 

Fraţi creştini,

Dumnezeu, având nemărginită fiinţa Sa, este pretutindenea, după cum ne spune şi psalmistul David, zicând: Unde mă voiu duce de la Duhul tău ? Şi de la faţa ta unde voiu fugi ? De mă voiu sui în cer, tu acolo eşti; de mă voiu pogorî în Iad, de faţă eşti. De voiu lua aripile mele de dimineaţă, şi mă voiu sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna ta mă va povăţui, şi mă va ţine dreapta ta (Psalmi 138, 6-9). Mintea noastră mărginită nu poate cuprinde această taină, ci abia dacă o înţelege, ca printr-o perdea de fum şi nu desăvârşit. Dumnezeu este tot în toată lumea şi tot în fiecare parte a lumii. Dumnezeu vede cele ascunse, aude cuvintele care nu s-au grăit şi cunoaşte gândurile. Filip vorbeşte cu Natanail deosebi, sub smochin, iar Dumnezeu, mai înainte de a deschide Filip gura sa, îl vede pe Natanail şi aude cuvintele lui Filip. Mai înainte până a nu te chema pre tine Filip, fiind tu sub smochin, te-am văzut, îi spune Iisus lui Natanail. Cunoaşte bunătatea minţii şi curăţenia inimii lui Natanail, căci îi zice: Iată cu adevărat Israiltean, întru care vicleşug nu este. Înţelegem deci cât de adevărate sunt spusele psalmistului David, pe care le-am arătat mai sus.

Din acestea noi învăţăm că Dumnezeu este înaintea noastră pururea şi vede toată lucrarea noastră, aude toate cuvintele noastre, cântăreşte toată pofta inimii noastre şi cercetează tot gândul cel ascuns al minţii noastre. Patriarhul Iacov, când a înţeles că Dumnezeu a stătut înaintea lui, s-a cutremurat atât de mult, încât cu frică mare a strigat: Cât de înfricoşat este locul acesta (Facerea 28, 17) ! Proorocul Daniil, când a văzut vedenia cea mare, l-au lăsat puterile şi a căzut la pământ, deşi l-a întărit îngerul, zicând: Nu te teme Daniile (Daniil 10, 12) ! Deci, dacă aceştia, fiind oameni sfinţi şi drepţi, atât de mult s-au înspăimântat când au socotit că Dumnezeu a stătut înaintea lor, ce fel de frică şi cutremur se cuvine să cuprindă sufletul şi inima noastră, a păcătoşilor, când socotim că Dumnezeu stă totdeauna de faţă înaintea noastră ? Cel ce are de-a pururea acest gând în mintea sa, niciodată, într-adevăr, nu păcătuieşte.

Dar unii creştini zic că nu-L văd cu ochii pe Împăratul ceresc: Pre Dumnezeu nimeni nu l-a văzut nici odinioară; cel unul născut Fiul, care este în sânul Tatălui, acela au spus (Ioan 1, 18), zice şi Sfântul Evanghelist Ioan, pentru că Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii trupeşti. Ce vedem însă când ridicăm ochii noştri în sus ? Vedem cerul, soarele, luna şi stelele. Ce vedem când lăsăm ochii în jos ? Vedem pământul, marea, iarba, pomii, roadele, dobitoacele, oamenii şi altele. Într-adevăr, acestea nu sunt Dumnezeu, ci sunt făpturi ale lui Dumnezeu, dar văzându-le, înţelegem negreşit pe Ziditorul lor. Văzând pânză, înţelegem că este şi pânzar care a ţesut-o; văzând corabie, înţelegem că este şi corăbier care a făcut-o; văzând grădină, înţelegem că este şi grădinar care a lucrat-o; văzând icoană, înţelegem că este şi zugrav care a zugrăvit-o. Tot aşa, văzând cu ochii trupeşti făpturile din jurul nostru, înţelegem, vrând-nevrând, cu ochii gândului nostru, pe Făcătorul şi Ziditorul acestora, adică pe Dumnezeu. De la zidirea lumii, oamenii privind făpturile din jurul lor, au văzut într-însele lucrările lui Dumnezeu cele nevăzute, puterea Lui cea veşnică, Dumnezeirea Lui, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: Pentru că cele nevăzute ale lui de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se văd, şi veşnică puterea lui şi dumnezeirea, ca să fie ei fără de răspuns (Romani 1, 20), adică cei ce zic că nu-L văd pe Dumnezeu.

Osebit de aceasta, nu simţim oare că omul are ochi sufleteşti, precum are şi ochi trupeşti ? De câte ori, cu ochii minţii noastre, vedem feţe ale prietenilor şi ale vrăjmaşilor, case, biserici, mese, râuri, mări, izvoare şi orice dorim ? Nu am cunoscut oare cum lumina credinţei luminează ochii minţii, mai mult decât lumina soarelui ochii trupului ? Şi drept urmare, cum ochii minţii, străluciţi de credinţă, văd mai desăvârşit decât ochii trupului, care sunt luminaţi de razele soarelui ? Ochii trupeşti de multe ori se înşală. Vezi soarele mai mic decât pământul, dar el este, fără de asemănare, mult mai mare. Vezi de departe o cetate mare, mică cât o căsuţă. Vezi vâsla dreaptă că este frântă în apă. Ochii credinţei nu înşală niciodată. Pentru aceasta Sfântul Apostol Petru, deşi a văzut cu ochii pe Hristos, Cel care S-a întrupat, şi minunile Lui şi dumnezeiasca Lui schimbare la faţă şi patimile şi îngroparea şi Învierea Lui, socotea mai adevărat cuvântul proorocilor, care mărturisesc despre Iisus Hristos, decât cele ce a văzut şi a auzit el, zicând: Avem mai adevărat cuvântul cel proorocesc (II Petru 1, 19).

Deci, chiar dacă nu-L vezi pe Dumnezeu cu ochii trupului, Îl vezi însă cu ochii sufletului. Ai încă, pentru aceasta, cuvântul proorocesc mai adevărat decât ochii tăi, ca şi Petru. Iată ce spune proorocul David: Mai înainte am văzut pre Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc (Psalmi 15, 8). Pe lângă toate acestea ai însuşi cuvântul pe care l-a grăit Domnul către Natanail, zicând: Mai înainte până a nu te chema pre tine Filip, fiind tu sub smochin, te-am văzut. Iar cuvântul proorocului te învaţă să vezi de-a pururea pe Dumnezeu stând de-a dreapta ta, şi cele vorbite de Iisus cu Natanail te învaţă că Dumnezeu vede şi ia aminte la toate faptele tale.

Când vei ţine seama de acestea, în toată viaţa ta, atunci chiar dacă se mai porneşte voinţa ta către păcat, o opreşte însă pe ea glasul conştiinţei, care strigă şi grăieşte: nu face mădularele tale mădulare ale unei păcătoase, căci de-a dreapta ta stă şi vede fapta ta cea rea Cel care judecă pe cei necinstiţi în căsnicie; nu întinde mâinile tale la nedreptate, căci de-a dreapta ta stă şi vede Judecătorul cel drept, care trimite pe lucrătorii nedreptăţii unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor; nu face păcatul, căci înaintea ta stă şi aude Cel ce judecă şi pedepseşte pe toţi cei neînfrânaţi la limbă; nu te duce cu mintea ta la gânduri viclene, căci le vede Văzătorul a toate, Cel ce stă înaintea ta, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii şi numără perii capului tău. Cine nu se ruşinează să facă fapte rele înaintea oamenilor ? Iar tu nu te ruşinezi să le faci înaintea ochilor lui Dumnezeu ! De oameni te temi, iar de Ziditorul făpturii nu te cutremuri ? Cel care crede acestea şi se gândeşte totdeauna la acestea, ori de câte ori vine la dânsul ispita păcatului, se împotriveşte şi zice cuvântul pe care l-a grăit Iosif către egipteancă, atunci când îl îndemna să săvârşească cu ea păcatul: Cum voiu face acest cuvânt rău, şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu ? (Facerea 39, 9)

Cuvântul psalmistului, care zice: Mai înainte am văzut pre Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc, este păzitor şi sprijinitor împotriva păcatului, iar cel din Evanghelia de astăzi, spus de Iisus lui Natanail: Mai înainte până a nu te chema pre tine Filip, fiind tu sub smochin, te-am văzut, îndeamnă pe om numai la fapte bune, fiindcă Dumnezeu vede totul. De El nu putem ascunde nimic, nici chiar gândurile.

Niciodată, în alt timp, îngrijitorul nu face lucrul său mai cu râvnă, decât atunci când stă înaintea lui stăpânul său şi-i vede lucrul. Când este de faţă stăpânul, este foarte multă râvnă în inima îngrijitorului, pentru că, ştiind îngrijitorul că stăpânul vede şi osteneala şi râvna lucrului său, atunci nădăjduieşte şi el o mai mare răsplătire şi dragoste din partea domnului său. Deci, când posteşti, sau te rogi, sau ajuţi pe cel sărman, sau miluieşti văduva şi te gândeşti că Stăpânul şi Dumnezeu tău este de faţă şi-ţi vede osteneala postului tău şi grija rugăciunii şi răbdarea la priveghere şi râvna milosteniei; când faci deci lucrul cel bun şi crezi că Dumnezeu, fiind de faţă, vede şi starea inimii tale şi smerenia cugetului tău, pe care le scrie cu toate întâmplările lor în cărţile care se vor deschide în ziua răsplătirii, atunci fiind încredinţat că Dumnezeu varsă peste tine mila şi harul Său, te faci foarte râvnitor la săvârşirea faptelor bune; atunci cu mare sârguinţă îţi verşi sudorile tale pentru săvârşirea lor; atunci afieroseşti faptelor bune toată dorinţa ta şi întăreşti spre ele sufletul şi inima ta.

Psalmistul David mărturiseşte că totdeauna când se gândea că Dumnezeu este pururea înaintea lui, atunci avea, de pe urma acestui gând, în afară de folos duhovnicesc şi folos pământesc şi trupesc. Fiindcă văzând pe Domnul înaintea lui pururea, nu numai că nu cădea în prăpastia păcatului şi nici nu se clătina din calea faptelor bune, ci şi nădăjduia către Dumnezeu în tot necazul, ca să-i veselească inima lui şi să-i umple de laudă şi de bucurie limba lui. Mai înainte am văzut pre Domnul înaintea mea pururea, zicea el, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc. Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea; şi încă şi trupul meu se va sălăşlui spre nădejde. Că nu vei lăsa sufletul meu în Iad (Psalmi 15, 8-10). Într-adevăr aşa este ! Îţi face necaz cel puternic, vrăjmăşeşte cinstea ta, răpeşte averile tale, te apasă cu nedreptate, pătimeşti, suspini, plângi, aleargă mintea ta ici şi colo ca să afle mângâiere, dar nici o scăpare nu ai, nici un sprijin nu găseşti. În acestea fiind, gândeşte-te că Dumnezeu înaintea ta este şi vede silnicia celui care te nedreptăţeşte şi necazul inimii tale. Acest gând îţi aduce în sufletul tău nădejdea în Dumnezeu şi zici: El îmi va fi apărător, El îmi va face dreptate, El mă va scăpa de silnicia celui care mă nedreptăţeşte. Această nădejde tare potoleşte suferinţa ta, încetează suspinul tău, şterge lacrimile tale, aduce veselie în inima ta şi rugăciune cu bucurie în limba ta.

Te-ai îmbolnăvit greu: doctorii nu te vindecă şi nici doctoriile nu-ţi ajută; cresc durerile, necazul tău este greu şi mângâiere nu ai de nicăieri. De aceea, te cuprinde frica morţii; dar gândeşte-te în acest timp că Dumnezeu este înaintea ta şi vede starea ta nenorocită. Atunci spune-I: Atotputernice, nemărginită este iubirea Ta de oameni şi milostivirea Ta este nemăsurată; vezi durerile mele, auzi graiurile mele cele de tânguire, miluieşte zidirea Ta şi nu Te uita la păcatele mele. Gândul acesta va aduce în sufletul tău nădejdea vindecării tale. Această nădejde va mângâia durerile tale, va goni frica ta, va linişti tulburarea inimii tale. Aceasta să o faci şi în primejdii şi în necazuri şi la toată întâmplarea şi nevoia. De multe ori, din cauza greutăţii suferinţei tale, se va necăji sufletul tău şi dornic să dobândească grabnică ajutorare se va plânge că nu primeşte nici o mângâiere. Dacă atunci îţi vei aduce aminte că de-a dreapta ta este Dumnezeu, care poate toate, îndată va veni mângâierea şi veselia, de la Dumnezeu, în inima ta. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit (Psalmi 76, 3), zice psalmistul.

Dumnezeule şi Doamne al milei, Stăpâne al sufletelor şi al trupurilor noastre, cu adevărat nemărginit este noianul iubirii Tale de oameni. Ne-ai arătat chipul prin care să fugim de păcat şi să ne întărim spre săvârşirea faptelor bune. Prin acest chip aflăm şi mângâiere şi întărire în toate primejdiile vieţii acesteia.

Iubiţi credincioşi, chipul acesta nu cere din partea noastră nici osteneală, nici cheltuială; nu aduce nici supărare, nici tulburare. Să nu faci nimic şi să nu doreşti nimic, dacă nu te vei gândi mai întâi că Dumnezeu stă de faţă, înaintea ta, şi vede toate mişcările tale. De vei face aceasta, scapi de orice păcat şi te faci râvnitor în săvârşirea oricărei fapte bune. În primejdii, în necazuri, în nevoi, la orice întâmplare, adu-ţi aminte că Dumnezeu este de-a dreapta ta şi vede toate necazurile tale. Dacă vei face aceasta, vei avea în orice suferinţă grabnică mângâiere şi adevărată izbăvire şi vei putea zice totdeauna cu psalmistul David: Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, şi m-am veselit. Amin.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 82/ianuarie-februarie 2014