Scriptura nr. 61

POSTUL MARE 2021

Câteva documente despre ultimele evenimente din viaţa Mântuitorului

Scrisoarea raport a lui Publius Sentulus către împăratul roman Tiberius
Raportul lui Pilat, guvernatorul roman al Iudeei, către cezarul Tiberius
Textul complet al condamnării la moarte a lui Iisus Hristos
Epistola femeii lui Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei sale, Pulvia Romelia
Povestea giulgiului
Revizuirea procesului lui Iisus Hristos
A Doua Venire a lui Hristos

 

Scrisoarea raport a lui Publius Sentulus

către împăratul roman Tiberius

 

În afară de contextul evangheliilor şi epistolelor soborniceşti, care ne relatează despre viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se găsesc în analele istoriei antice unele documente care ne informează despre felul cum a fost privit Iisus Hristos de către cei care stăpâneau popoarele în vremea vieţii Sale pe pământ.

Documentele pe care le publicăm ne relatează despre viaţa şi osândirea la moarte a lui Iisus Hristos, precum şi evenimentele din natură care au avut loc în legătură cu moartea şi Învierea Lui, evenimente pe care mulţi pretinşi învăţaţi din timpurile noastre le tăgăduiesc. În aceste documente se pot vedea şi lacunele justiţiei romane de atunci, care a osândit la moarte pe Cel nevinovat şi a eliberat pe Varava, unul din criminalii vremii.

Greşeala şi nedreptatea judecătorilor care au osândit la moarte pe Hristos constituie un avertisment înfricoşat şi pentru judecătorii timpurilor noastre, care se pretind a fi urmaşii Celui osândit pe nedrept, de a nu repeta aceleaşi nedreptăţi împotriva celor care nu au vină.

Vina evreilor de atunci, stăpâniţi de o ură de moarte fanatică faţă de Iisus Hristos, constituie de asemenea un avertisment zguduitor pentru confesiunile religioase şi pentru toţi oamenii.

Documentul de mai jos a fost descoperit în Anglia într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. A fost publicat iniţial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară sub titlul „Nova Svetlina Izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradus în scurt timp şi în limba română. Originalul documentului s-a depus la Biblioteca Naţională, fiind apoi revendicat de statul papal.

 

* * *

 

Scrisoarea raport a lui Publius Sentulus către împăratul roman Tiberius

 

Maiestăţii voastre şi stimatului Senat al Romei,

Din partea senatorului Sentulus Publius proconsul, salutare !

 

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vi le comunic prin această scrisoare.

Trăieşte aici un om care se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos. Poporul îl numeşte ‘Profet al Adevărului’, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers.

Şi, într-adevăr, o, împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos. Printr-un singur cuvânt, el dă viaţă morţilor şi sănătate bolnavilor. Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume.

Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până pe umeri. Se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din oraşul Nazaret. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zgârietură nu se vede pe faţa lui puţin rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresie nobilă. Nu prezintă nici un argument pentru vreo critică logică, iar barba sa, bogată şi de aceeaşi culoare cu părul, este lungă şi se desparte în două, prin mijloc. Ochii sunt albaştri-vineţii, blânzi şi senini. Privirea lui însă este aşa de măreaţă, încât insuflă respect tuturor celor care îl privesc şi care se văd siliţi să-l iubească sau să se teamă de el.

Lumina revărsată de faţa lui este ca lumina soarelui, aşa încât este cu neputinţă a privi cineva mai îndelung la faţa sa. Acea lucire inspiră teamă. Când însă povăţuieşte şi sfătuieşte, face aceasta plângând şi atrage iubirea şi respectul ascultătorilor. Se asigură că niciodată nu a râs, dar ochii lui veşnic lăcrimează. Braţele şi mâinile lui sunt foarte frumoase. Plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume.

Cât despre învăţătură, el atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele, fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ sau încălţat cu sandale romane şi cu capul descoperit.

 

Intrarea Domnului în Ierusalim

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin părţile acestea. Mulţi iudei îl consideră chiar ca Dumnezeu, alţii îl denunţă că lucrează contra legilor maiestăţii voastre. Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmaşi. Omul acesta nu a cauzat nici o nemulţumire nici unui om, niciodată.

Dacă maiestatea voastră doreşte însă să-l vadă, precum mi-aţi scris mai deunăzi, faceţi-mi cunoscut aceasta, şi eu imediat îl voi trimite, căci sunt gata să îndeplinesc cu smerenie şi supunere tot ceea ce maiestatea voastră îmi va porunci.

Scrisă la Ierusalim, grupul X, luna a IX-a
Al maiestăţii voastre, preasmerit servitor,
Publius Sentulus, proconsul.

Observaţii: Declaraţia de mai sus coincide întocmai cu relatarea Scripturii. În ce priveşte fizionomia Lui, pare a se contrazice cu profeţia făcută de Proorocul Isaia: Nu are chip el, nici mărire, şi l-am văzut pre el, şi nu avea chip, nici frumuseţe (Isaia 53, 2).

Isaia vrea să spună însă că El nu avea nici podoabe ale bogăţiei, nici slavă lumească. El a fost o fiinţă desăvârşită ca fizic, asemenea nouă la chip. El nu avea strălucire pământească, fiindcă slava lui Dumnezeu odihnea peste El.

Sfântul Ioan Botezătorul L-a cunoscut tocmai după acea faţă luminată de Duhul Sfânt, care era lipsită de orice urmă sau zbârcitură a păcatului, şi L-a prezentat mulţimii ca pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29).

Şi Evanghelia ne spune că El plângea adesea: a plâns asupra Ierusalimului, a plâns pentru Lazăr, când era mort, şi în alte dăţi. Dar nu citim că a râs vreodată.

Este interesant că Publius Sentulus nu spune că Hristos ar fi studiat în Egipt sau în India necromanţia sau fachirismul, după cum susţin unii ocultişti şi filozofi din zilele noastre. Aşadar, raportul romanului păgân răstoarnă afirmaţiile neîntemeiate ale necredincioşilor din vremea noastră. Şi Evanghelia ne spune, în mai multe rânduri, că noroadele se minunau de învăţătura Lui, şi se întrebau de unde îi este lui înţelepciunea aceasta şi puterile ? (Matei 13, 54), fiindcă Îi cunoşteau familia şi viaţa.

 

 

Raportul lui Pilat, guvernatorul roman al Iudeei,

către cezarul Tiberius

 

Raportul lui Pilat constituie încă un document de foarte mare importanţă istorică şi religioasă, care ne arată mustrările de conştiinţă pe care le-a simţit Pilat după osândirea şi executarea lui Iisus Hristos şi motivele care l-au determinat să dea acea sentinţă nedreaptă. Iată şi modul în care s-a ajuns în posesia acestui document de mare preţ pe care un creştin englez, M.D. Nahan, l-a publicat pentru prima oară.

Acest bărbat creştin auzise despre existenţa acestui document de la un student german care, fiind la Roma pentru studii teologice şi căutând cu multă stăruinţă în imensele biblioteci ale Vaticanului, a dat şi peste raportul lui Pilat către cezarul Romei. Însă la început nu l-a socotit atât de important încât să-l copieze.

După câţiva ani însă, într-o discuţie purtată cu englezul M.D. Nahan, el i-a spus acestuia despre document şi a aflat că englezul avea o mare dorinţă de a intra în posesia raportului, motiv pentru care i-a adresat rugăminţi stăruitoare.

Fostul student german, care între timp se întorsese în Westphalia ca profesor de teologie, a intervenit prin cunoscuţii săi de la Vatican ca să-i trimită o copie a acestui document. El l-a rugat pe preotul Preilingheunsen, şeful de gală al Vaticanului, care i-a procurat o copie după original, în limba engleză, care apoi a fost publicată într-un cotidian englez de mare tiraj.

Iată conţinutul acestui document:

 

* * *

 

Nobile suveran, salutare !

Cauzele care au provocat această tulburare în Ierusalim au fost în legătură cu moartea lui Iisus din Nazaret. Evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă în scurgerea timpului nu se schimbă cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă zeii au încetat de a mai putea fi crezuţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: ,,Blestemată fie ziua aceea în care am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeei !”

La sosirea mea în Ierusalim am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare, la care am invitat pe tetrarhul Galileei împreună cu arhiereul şi toţi oficianţii lui. La ora anunţată, nici unul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală !

Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine arhiereul ca să-şi ceară scuze pentru purtarea sa. Era grozav de viclean. El pretindea că religiunea sa îl opreşte (pe el şi pe supuşii lui) de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei.

Eu am crezut de bine ca să primesc această scuză, dar tot cu această ocazie m-am convins că cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor şi mi se pare că din toate oraşele cucerite Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit.

Atât de turbulent este acest popor, încât eu trăiesc mereu cu frică, deoarece în orice moment ar putea izbucni o răscoală. Pentru suprimarea ei nu aveam însă decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş. Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa.

O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ. Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit.

Se zice că a apărut în Galileea un tânăr predicând, pe un ton blând şi nobil, o altă Lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis. La început mă temeam ca acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret a vorbit mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se numeşte Siloam, am văzut acolo o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi în toată seninătatea şi calmul lui predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 ani.

N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce – un contrast izbitor între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate.

Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulus. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruria, aşteptând pe Catilina. Naulus este un vechi băştinaş din Iudeea. Astfel cunoaşte bine limba ebraică.

Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.

Când am sosit şi am intrat în sala de judecată, am găsit pe Naulus care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Iisus la Siloam. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva ce s-ar asemăna predicilor lui Iisus”.

Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâţia în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut cezarului. Iisus i-a răspuns: ,,Daţi cezarului cele ce se cuvin cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce se cuvin lui Dumnezeu”. Tocmai din cauza înţelepciunii lui eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu. Dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii, ce a caracterizat întotdeauna pe romani.

Omul acesta nu era nici tendenţios, nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări, să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenici, neîmpiedicat de nici un pretorian.

Dacă s-ar întâmpla însă, ferească zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită cu religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora nobilei toleranţe şi prea marii indulgenţe prin care să vină peste noi această soartă şi destin.

Dar libertatea aceasta nemărginită dată lui Iisus a indignat tare pe evrei, dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici. Într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii), şi acesta a fost un bun motiv pentru mine de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le spunea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”. Alteori, indignat de îngâmfatele postiri şi dăruiri ale bogaţilor, le spunea că doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu decât darurile lor bogate.

În fiecare zi se făceau plângeri în sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informat că o nenorocire o să se întâmple acestui om, căci nu va fi fost pentru întâia oară când Ierusalimul voia să omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei profeţi, iar dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la cezarul !

Conduita mea a fost aprobată de senat şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu parţii, fiindcă altfel eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală.

M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.

Precum ştiţi, nobile suverane, în venele mele curge sânge de spaniol amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor. Mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru. Când am dat cu ochii de el mi s-a părut ca şi când o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit, ca un nevinovat. Când a venit la mine s-a oprit deodată şi, ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit !

Câtva timp eu am rămas ca încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om necunoscută numeroşilor noştri pictori şi sculptori care au dat forme la tot felul de zei şi eroi.

„Iisuse !”, i-am zis în cele din urmă, şi limba mea gângăvea … ,,Iisuse din Nazaret ! Eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire, şi rău nu-mi pare; cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit pe Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate maiestuoasă care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine (se referă la raportul lui Publius Sentulus), şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic.

Totuşi, nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirare. Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victimă lor. Ai tăi sunt, fără îndoială, aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea (nu a zis puterea mea) este ca pe viitor tu să fii mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă contra ta şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei”.

Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: ‘Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale’. Furtuna îţi va răspunde: ‘Numai singur Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna’. Adevărat zic ţie: ‘Înainte de a înflori rozele Saromului, sângele celui drept va fi vărsat’”, continuă el cu emoţie.

Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios pentru mine, pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei care abuzează de libertatea dată lor de Roma. Aceşti mizerabili neliniştiţi complotează contra cezarului şi ne ţin într-o frică continuă. Ei nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână şi piele de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare”.

Cu nepăsare şi clătinându-şi capul, cu har şi cu zâmbet dumnezeiesc, Iisus îmi ripostă: ,,Când ziua aceea va sosi, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo – zise el, arătând cu degetul spre cer. Ceea ce este scris în cărţile profeţilor trebuie să se împlinească !”

,,Tânărule – i-am spus eu pe un ton moale – tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele, cere aceasta. Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii; aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta să te însoţească, mergi în pace !”

,,Prinţ al pământului, a răspuns Iisus. Nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace, iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşeşte”.

După aceste cuvinte, el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele Pretoriului.

Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, ca să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare în această privinţă, el ar fi ordonat imediat osândirea la moarte a lui Iisus. Însă el, deşi era mândru de cinstea domniei sale, se temea de Senatul roman de a nu comite vreo faptă care ar fi putut să nimicească influenţa sa în faţa Senatului, astfel că nu a luat nici o hotărâre.

Într-o zi, Irod veni la mine în Pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarineanul. Eu i-am spus că, după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale nu pot fi socotite eretice sau primejdioase cu nici un chip, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi, şi la aceasta este îndreptăţit prin faptele sale. Irod a surâs cu ironie şi, salutându-mă cu respect prefăcut, s-a depărtat.

Se apropia marea sărbătoare a evreilor. Conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de excitarea populară care are loc totdeauna la sărbătoarea Paştilor lor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că arhiereii şi fariseii întrebuinţau tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor.

Primejdia creştea cu fiecare oră. Am scris atunci guvernatorului Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită.

Atunci m-am văzut rămas singur, numai cu o mână de soldaţi – nişte păzitori îmbătrâniţi – în mijlocul unui oraş răsculat, neputincios de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez.

Răsculătorii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l !”

Trei partide se uniră împotriva lui Iisus: irodienii, saducheii şi fariseii. Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: urau pe Iisus şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată intrarea mea în sfântul lor oraş cu steaguri care purtau chipul împăratului roman, deşi eu, cu acea ocazie, am făcut o greşeală din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor această profanare nu s-a micşorat.

O altă nemulţumire pe care o aveau ei era propunerea mea de a se întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune.

Fariseii erau duşmani pe faţă ai lui Iisus şi nu le păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani şi jumătate pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea. Şi fiind prea slabi şi sfioşi, şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, au fost bucuroşi a se uni cu irodienii şi saducheii.

Pe lângă cele trei partide, mai aveam de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi a se folosi de confuzia şi neînţelegerea ce rezultă din aceasta.

 

Iisus Hristos înaintea lui Anna şi Caiafa

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

În felul acesta, Iisus a fost târât înaintea arhiereului şi condamnat la moarte. Cu această ocazie, Caiafa Arhiereul a săvârşit umilul fapt de supunere. El şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu osândirea definitivă asupra lui. Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este galilean, afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod, şi am poruncit să-l trimită la el.

Acest tetrarh viclean şi-a mărturisit însă umilinţa şi, pretextând a avea respect faţă de mine, prin sutaşul cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om.

Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea sporea numărul tulburătorilor. Ierusalimul era inundat de populaţia de prin Munţii Nazaretului. Se părea că toată Iudeea se află la Ierusalim.

Eu îmi luasem de soţie o domnişoară din gali, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este sfânt ! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar râul de pe Muntele Kedron curgea plin de sânge. Statuile cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinăuntrul templului s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat, ca îmbrăcat în doliu. O, Pilate ! Rău mare te aşteaptă dacă nu vei asculta sfatul femeii tale ! Blestemele Senatului roman ! Teme-te de puterea cerului !”

Pe la timpul acesta treptele de marmură gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru am întrebat pe popor ce vrea. „Moartea Nazarineanului !”, a fost răspunsul. „Pentru ce crimă ?”, am întrebat eu. „El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele iudeilor”. Eu le-am răspuns că justiţia romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea. „Răstigneşte-l ! Răstigneşte-l !”, izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie.

În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un singur om liniştit şi calm. Acesta era Iisus din Nazaret.

 

Iisus Hristos înaintea lui Pilat

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

După mai multe sforţări, fără rezultat, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care, pentru moment, mi se păru că va servi ca să-l scap cu viaţă: am dat poruncă ca el să fie biciuit. Apoi, cerând ligheanul cu apă, m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta dezaprobarea mea faţă de acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au dat mulţumiţi decât cu viaţa lui.

În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei populare, dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. Într-adevăr, s-ar putea spune că, cu această ocazie, toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umbla pe picioare, ci se purta pe sus, urlând, ca valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată era de la porţile Pretoriului şi până la Muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, de care nu s-au mai auzit niciodată în istoria Romei.

Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui martie. Eu, guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşatul fapt al acestor oameni cruzi, care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean.

Toţi dispăruseră apoi din jurul meu. Ierusalimul scosese afară pe toţi locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Golgota. Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul, pentru a arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.

Deodată, se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului şi, aşezându-se deasupra oraşului, l-a acoperit cu un văl, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit pământul.

 

Urcarea pe Cruce

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut atât pe cer, cât şi pe pământ, încât se zice că Dionisie Areopagul ar fi exclamat: „Sau autorul naturii suferă, sau universul se sfârşeşte”.

Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată … ! Mulţimea se întorcea în cetate, de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate, mohorâte şi disperate.

Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut mica trupă de ostaşi trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului îşi învăluiseră capul în semn de întristare.

Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi colo se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi, şi când aruncau privirea spre Muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea unei alte minuni a naturii.

M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea încă stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean.

După un timp, a venit la mine un bătrân, cu un grup de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele, plângând cu amar. Este foarte mişcător să vezi pe un om bătrân plângând. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateea şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”. I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”.

Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulus să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.

Mai târziu, după câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia că Iisus s-a sculat din morţi, după cum prezisese el.

 

Îngerul la mormânt, vestind mironosiţelor că Domnul a înviat din morţi

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Îmi rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscută împăratului această întâmplare neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate, am început a face acest raport şi, spre ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele !

Aruncându-mi privirea spre poarta cezarului, am văzut apropiindu-se o trupă de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona marşul cezarului. Erau întăririle ce mi se făgăduiseră, cele două mii de ostaşi aleşi, şi, pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea.

,,A fost hotărât de soartă ! …”, am strigat eu cu amărăciune, frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită şi ca, pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi !!! … Soartă crudă, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor !

Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit !”

Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al maiestăţii voastre supus.

Cu respect şi smerenie,

Guvernatorul Ponţiu Pilat

Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a

lunii martie, anul 4147 de la creaţiune

 

Observaţii: Din raportul de mai sus al lui Pilat către cezarul Tiberius reiese că Pilat venise în Ierusalim ca guvernator cu puţin timp înainte ca Iisus Hristos să fi început activitatea Sa misionară şi că El, în predica Sa, avusese o mare influenţă asupra lui.

Faptul că Mântuitorul l-a vizitat pe Pilat arată că El nu împărtăşea ideile fanatice ale iudeilor de a nu intra în casă de păgân. Vedem de asemenea că Pilat şi autorităţile ştiau de propovăduirea Lui şi nu au luat nici o măsură pentru a-L opri, până ce iudeii, irodienii şi saducheii L-au arestat şi au silit pe guvernator să-L condamne.

Acuzaţiile iudeilor că Hristos ar fi învăţat poporul să nu dea tribut cezarului nu erau crezute de Pilat. Faptul că Pilat cedează la presiunea iudeilor şi osândeşte pe Hristos la moarte dovedeşte cât de nestatornică şi nesigură este justiţia omenească.

Raportul lui Pilat corespunde întru totul relatărilor din Evanghelie cu privire la interogatoriul luat lui Iisus, trimiterea Lui la Irod şi împăcarea lui Pilat cu Irod.

Un lucru însă lipseşte din raportul lui Pilat către cezarul, şi anume textul sentinţei de condamnare a lui Iisus. Probabil că motivul acestui fapt a fost teama ca nu cumva cezarul Tiberius să-l considere nedrept. De aceea, Pilat se strădui să-l facă pe Tiberius să înţeleagă că el nu a făcut altceva decât să aprobe sentinţa dată deja de Tribunalul Ecleziastic Iudaic.

Cu toate acestea, cezarul a putut deduce din raportul lui că procedura lui Pilat nu a fost dreaptă şi atât din acest motiv, cât şi din cauza plângerii împotriva lui, Pilat a fost detronat şi internat din care cauză el şi-a pus capăt zilelor.

Ca Iuda vânzătorul, tot aşa Pilat şi îndeosebi întregul Ierusalim au fost loviţi de mânia dumnezeiască.

Irod, tetrarhul Galileei, despre care este vorba în raport, este fiul lui Irod cel Mare, care a poruncit uciderea pruncilor din Betleem după naşterea lui Iisus Hristos. El era bun prieten al fariseilor şi avea un mare partid în Ierusalim, cu numele de irodieni. Tot acesta a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, a omorât pe Iacov, fratele lui Ioan Evanghelistul, şi voia să-l omoare şi pe Petru, dar mânia lui Dumnezeu l-a ajuns, că îngerul Domnului l-a lovit şi a murit mâncat de viu de viermi, tocmai când vroia să-şi întindă puterea regală şi asupra altor provincii (Faptele Apostolilor 12, 23).

Dumnezeu nu lasă nepedepsiţi pe prigonitorii fiilor Săi …

 

 

Textul complet al condamnării la moarte a lui Iisus Hristos

 

Această sentinţă a fost descoperită din întâmplare în anul 1509 de la Hristos, în oraşul Amcula (Italia), foarte bine păstrată. Se afla într-o ladă de fier în care era o lădiţă de marmură. Sentinţa era scrisă în limba ebraică. A fost publicată pentru prima oară la Constantinopol, apoi, când era patriarh Ieremia, acesta a publicat-o la 9 aprilie 1643. A fost tradusă din limba greacă în bulgară la 27 mai 1875 în oraşul Rusciuc, iar de aici în româneşte.

 

* * *

 

Textul complet al condamnării la moarte a lui Iisus Hristos

 

În al şaptesprezecelea an al domniei lui Tiberius cezar şi împărat al romanilor, monarh neînvins, anul 201 după Olimpiadă, a cincea mie de la creaţiune, iar după anii evreilor 4147 şi anul 93 de la întemeierea Romei.

De la eliberarea din robia Egiptului anul 580 şi de la distrugerea Sfintei Ţări anul 97. Pe timpul mai-marilor din poporul roman: Lucius Suetonius Marcellius şi cârmuitorul Hillaretea Palister, şi pe timpul conducătorului general peste Iudeea, Comus Flavius, şi pe vremea dregătorului asupra Ierusalimului, puternicul şi înaltul prinţ Ponţiu Pilat, şi pe vremea procuratorului asupra Galileei, Irod Antipatro, şi pe vremea marilor Anna şi Caiafa Alioso şi Mail, mai-marii templului, Raban şi Amaleus, pe timpul marilor magistraţi ai oraşului Ierusalim, Simbinaoascio, Pompilei, Rufa şi comandantul oraşului, Ioctamus.

Eu, Ponţiu Pilat, procuratorul din Imperiul Roman în sala înalţilor prinţi, condamn şi autentific cu pedeapsă de moarte pe cruce pe numitul de popor Iisus Hristos Nazarineanul, om răsculător contra legilor lui Moisi şi contra maiestăţii sale, Tiberius cezar şi împărat al romanilor.

Ordon şi hotărăsc moartea lui prin răstignire pe cruce, împreună cu alţii, după obiceiul celor condamnaţi din mulţimea poporului bogat sau sărac, pentru aceea că n-a încetat a face răscoală şi pagube în Iudeea, prin aceea că se face pe sine Fiul lui Dumnezeu şi rege al Ierusalimului, şi pentru că ameninţă cu distrugerea Ierusalimului şi Sfântului Templu, şi pentru că a refuzat să plătească tribut cezarului, şi pentru că a îndrăznit să intre în Ierusalim cu ramuri de finic şi mulţime de popor, ca şi un rege, intrând în Ierusalim şi în Sfântul Templu.

 

Iisus Hristos biciuit

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Însărcinez pe primul meu sutaş, Comuto Cornelie, ca să-l ţină legat în public în raionul Ierusalimului, bătându-l şi îmbrâncindu-l, cu o mantă roşie şi încoronându-l cu o coroană de spini pe cap, şi de a-şi duce crucea singur pe umeri, spre a servi de exemplu şi altora, cum şi pentru toţi tâlharii, şi să fie scos prin poarta Imborel, numită acum Andronias, spre a fi răstignit împreună cu doi tâlhari, în public, la locul deosebit pentru criminali, denumit Calvar (locul sângelui).

Cel ce va fi răstignit şi care va muri să-i fie lăsat corpul pe cruce, pentru sfidarea publicului şi pentru toţi tâlharii şi criminalii, iar în partea de sus a crucii să fie scris pe o placă, în trei limbi, inscripţia: ‘IISUS ALUM OMLIS IODAM’ (evreieşte), ‘IESOUS O NAZAREUS BASILEUS IUDEOM’ (greceşte), ‘ISUS NAZAREUS REX IUDAEORUM’ (latineşte).

Ordon ca nici unul din subalternii mei, după grad şi datorie, să nu pregete a-şi îndeplini cu grabă datoria şi să nu se opună osândirii acestuia, care a renunţat de bunăvoie la credinţa evreiască, ci să execute întocmai după cum a fost hotărât de mine, infailibilul, după orânduielile legilor împărăteşti ale romanilor.

Martorii acestei sentinţe sunt: din seminţia lui Israil: Ruan, Daniel, Rambinal, Ioachim, Banican, Rotin, Itavel şi Paricolan; din partea prinţilor romani ai ţării: Lucius, Sicelius şi Maximilius; dintre farisei: Barbos, Simion şi Boriel; dintre înalţii judecători romani: Raban, Haudanius şi Bacaralos; dintre marii preoţi: Ruan, Iodus şi Bacasalis; supraveghetorul pentru criminali dintre iudei: Butan.

Ierusalim, 23 martie 4147 de la creaţiune

 

Observaţii: În Sfânta Scriptură noi găsim că Pilat a judecat să se facă cererea lor (Luca 23, 24).

Din stăruinţa depusă de Pilat se constată cruzimea şi nestatornicia sa. El caută să împace fărădelegea cu dreptatea, minciuna cu adevărul. El poate să nu se strice nici cu urmaşii lui Hristos, şi poate nici cu femeia lui, al cărei vis uimitor este o adevărată prezicere profetică despre ceea ce avea să li se întâmple celor care au luat parte la această osândire.

Relatarea scripturistică ne redă numai inscripţia şi interogatoriul luat la Anna, la Caiafa, la Irod şi la Pilat, în sala de judecată.

Prin textul sentinţei de condamnare putem vedea însă cum acea justiţie nu a judecat procesul în fond. Dacă Pilat a declarat că nici o vină nu aflu în omul acesta (Luca 23, 4), atunci pe ce bază a poruncit el ca Iisus să fie bătut ? Ce legi romane prevedeau bătaia unui nevinovat ?

Iar după toate învinuirile, nici una nu s-a putut dovedi şi documenta, după cum Pilat însuşi declară, prin spălarea mâinilor, că Iisus este fără de vină şi el dezaprobă acea condamnare. Atunci pe ce text din legile romane se sprijinea el, ca să ordone ca un prizonier nevinovat să fie totuşi batjocorit şi răstignit ?

Adevărul întotdeauna va triumfa, chiar atunci când s-ar părea că minciuna şi nedreptatea ar birui. Triumful este al dreptăţii curate.

 

 

Epistola femeii lui Pilat, Claudia Procula,

adresată prietenei sale, Pulvia Romelia

 

Originalul acestei scrisori se găseşte în imensele biblioteci ale Vaticanului, de unde a fost copiată şi trimisă Episcopului Dionisie din Constantinopol cam pe la anul 1643, fiind apoi republicată în anul 1875.

 

* * *

 

Epistola femeii lui Pilat, Claudia Procula,

adresată prietenei sale, Pulvia Romelia

 

Claudia Procula, ţie, Pulvia Romelia, salutare !

O, tu a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut din ziua despărţirii noastre.

Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite trezeşte în tine neliniştea şi dorinţa de a şti starea mea.

Dând atenţie delicatului tău apel, mă voi strădui să-mi aduc aminte de inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă vei întâlni asemenea împrejurări care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că puterile creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric, pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.

Eu nu o să-ţi amintesc primele zile ale vieţii mele, care au zburat aşa de repede, în pace, la Narbona, sub paza şi grija părintească şi sub ocrotirea prezenţei lor. Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a şaisprezecea primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legământ conjugal cu romanul Ponţiu Pilat, nepot al unei renumite familii care ocupa pe atunci în Italia un loc de guvernator.

Imediat după ieşirea noastră din templu, eu a trebuit să urmez lui Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată. Am plecat fără bucurie, dar nici de tot cu îndoială, după soţul meu.

Eu am regretat mult pentru voi … locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele, … eu vă salut cu ochii plini de lacrimi.

Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu; el mi-a fost mai drag decât lumina zilei. Am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletnicire, de tristeţe, de bucurie.

Fiul meu era de numai 5 ani când Ponţiu, după mila împăratului, a fost denumit procurator al Iudeei. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri, reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris. Cu timpul m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă, pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor.

În Ierusalim am fost înconjurată de aplauze şi cinste. Totuşi, eu am trăit în deplină singurătate şi izolare din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, ‘străinii’ şi ‘păgânii’, după cum ne numeau ei. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor.

Eu mi-am petrecut timpul cu copilaşul meu prin pădurile mele, liniştite, unde mistreţul se nutrea cu ramurile măslinilor, unde palmierii cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delossa, se ridicau peste portocalii sălbatici care înfloreau, şi printre pomii fructiferi de acolo. Sub acea umbră răcoroasă coseam învelitori pentru altarele zeilor, sau citeam versurile lui Virgiliu, atât de plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.

Soţul meu numai puţine momente le putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist. Oricât de tare era mâna lui, ea se arăta foarte slabă de a ţine în supunere pe acest popor, care a fost atâta timp independent şi pornit din fire spre răscoală, care era despărţit în mii de secte furtunoase, dar care se uneşte într-un singur punct: în ura lor contra romanilor.

Numai o singură familie din înalta clasă din Ierusalim îmi arăta o prietenie relativă. Aceasta era familia căpitanului sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate, blândeţe, şi îndeosebi prin cunoaşterea fiicei sale, în vârstă de 12 anişori, Semida, iubită şi preafrumoasă ca zarea Saromului, care înfrumuseţează părul ei.

Câteodată, ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor, îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să-ţi spun, Pulvio, amintindu-mi despre cunoscutele lor cântări de laudă compuse de Solomon, pentru Dumnezeul lui Iacov. Acel singur Dumnezeu veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre, numindu-le ca dumnezeieşti. Acel Atotputernic şi Milostiv, care uneşte în Sine bunătatea, curăţia şi mărirea !

Amintindu-mi de glasul Semidei, care răsuna ca sunetul de harpă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi Marelui Împărat al lui Israil ! … căruia şi eu, la rândul meu, am încercat să-l cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci !

În singurătatea mea, lângă leagănul copilului meu, mă aruncam în genunchi. Îl chemam de multe ori, chiar împotriva voinţei mele. Rugam pe acel Dumnezeu pentru smerenia şi liniştea inimii mele, căruia Îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii Lui tari de fier, ca o roabă a unui domnitor. Şi să vezi minune ! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată !

După un timp oarecare, Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei ei, fără prea multe suferinţe.

Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu am apucat copilaşul meu pentru a merge în grabă la ele, ca să o plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea.

Sosind în strada unde era casa lor, servitorii ei cu mare greutate au putut să facă drum prin mulţime pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângătoarele şi cântăreţele, împreună cu o imensă mulţime de popor, se îngrămădiseră în jurul casei.

Deodată am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau, la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. În primul om eu am recunoscut pe tatăl Semidei, dar în loc de a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe stimata lui faţă eu am văzut trăsătura unei ferme convingeri şi nădejdi ce nu putea fi înţeleasă de mine.

Cu el mai mergeau încă trei inşi, îmbrăcaţi în haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădea aspectul că sunt oameni simpli şi neştiutori, iar după ei mergea unul îmbrăcat, un bărbat în anii de plină frăgezime a tinereţii lui.

Eu am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la el spre pământ, ca dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire care părea ca o coroană, iar părul lui strălucitor se lăsa pe umeri potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.

Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când l-am privit. Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură el insufla şi o temere tainică prin privirea ochilor săi, ce părea că ne preface în ţărână !

Eu am plecat după el, fără să ştiu unde merge. Uşa casei se deschise şi eu am putut vedea pe Semida, care zăcea în pat, înconjurată de sfeşnice şi miresme. Era încă frumoasă, dar palidă ca şi culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei şi peste buzele uscate.

Salomeea stătea lângă ea amuţită de durere şi aproape lipsită de orice simţire. Mi se păru că ea nici nu mă vede.

Tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele acelui necunoscut mie, care se apropia de aşternutul celei moarte, şi, arătând-o cu degetul, a strigat: „Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii; dacă tu voieşti, ea va învia !”

Când am auzit aceste cuvinte, eu am început să tremur. Inima mea încetă a mai bate, din cauza măreţiei aceluia pe care eu nu-l cunoşteam.

El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica sa privire la ea, şi i-a zis: „Fetiţă, scoală-te !” Şi Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, simţul, firul vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi a întins mânuţele ei şi a strigat: „Mamă !”

La acest strigăt s-a trezit şi Salomeea. Mama şi fiica ei, tremurând, s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair, tatăl, îngenunchind în faţa aceluia căruia îi zicea „Domn”, sărutându-i ciucurii de la poalele veşmântului lui, zise: „Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică ?” „Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a fost răspunsul.

După aceste cuvinte el se făcu nevăzut, ca o fantomă în umbra luminii.

Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am trezit ca dintr-o deşteptare din somn, am plecat acasă, lăsând fericita familie în culmea bucuriei, o bucurie pe care nici o pană nu o poate descrie.

Pe timpul când luam masa de seară, eu am istorisit lui Ponţiu tot ce am văzut şi am auzit. El plecă capul şi îmi zise: „Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul, care este obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din templu. Această ură creşte din zi în zi tot mai mult, şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt cuvintele unui înţelept, iar minunile lui ale adevăratului Dumnezeu”.

,,Dar pentru ce îl urăsc ei aşa de mult ?”, zisei eu. ,,Pentru că el mustră obiceiurile şi făţărniciile lor. Eu l-am auzit odată zicând fariseilor: ‘Morminte văruite, pui de năpârci otrăvitoare. Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care voi nu le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru ! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea Legii, de credinţă, dreptate şi milă’. El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera este întunecată pentru viitorul Nazarineanului”.

,,Dar tu o să-l aperi, nu-i aşa ?!!!”, am strigat eu plină de indignare. ,,Puterea mea este foarte slabă faţă de acest popor răsculător şi stricat. De altfel aş suferi şi eu foarte mult sufleteşte că ar trebui să vărs sângele acestui înţelept”.

După aceste cuvinte Ponţiu se sculă şi se retrase în altă cameră, adânc îngrijorat şi îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris.

Ziua Paştelui se apropia. La această mare sărbătoare, aşa de importantă pentru evrei, se îngrămădea în Ierusalim o mare mulţime de popor din toate părţile Iudeei, pentru a aduce la templu jertfa de solemnitate a sărbătorilor care aveau loc.

Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului este foarte nemângâietor. Asupra capului lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în această seară el să fie predat în mâinile arhiereilor.

Eu m-am cutremurat la auzirea acestor cuvinte şi l-am întrebat: ,,Tu o să-l aperi, nu-i aşa ?” ,,Voi putea face eu aceasta ?”, răspunse Ponţiu cu o privire întunecată. ,,Soarta pe care Platon o prezicea pentru unii neprihăniţi mi se pare că o să-l lovească şi pe Iisus. El va fi persecutat şi dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă”.

Veni timpul pentru culcare. Îndată ce am plecat capul pe pernă ca să dorm, nişte puteri tainice îmi stăpâniră gândirea. Eu am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea descria pe Dumnezeul ei. Faţa lui strălucea de mărire ca soarele.

El zbura deasupra aripilor heruvimilor, flăcările ce împlinesc voinţa sa plimbându-se pe nori. Mi se părea că el este gata de a judeca popoarele adunate în faţa sa. Cu întinderea dreptei sale puternice, el despărţi pe drepţi de cei nedrepţi. Cei dintâi se urcau spre el, plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea dumnezeiască, iar cei din urmă au fost aruncaţi în locul cel de foc, pe lângă care Ereba şi Flegatova sunt nimic.

Atunci judecătorul divin, atrăgând atenţia asupra rănilor care împestriţau trupul său, a zis cu glas de tunet: „Daţi-mi înapoi sângele pe care l-am vărsat pentru voi !”

Atunci, acei nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită şi să-i acopere pe ei. În zadar se simţiseră ei siguri faţă de suferinţe, în zadar se simţiseră nemuritori şi nesupuşi disperării cât fuseseră pe pământ ! Ei pieriră în marea cea de foc ! O, ce fel de vis, dar mai bine i s-ar zice descoperire !

Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază pentru cele văzute în vis. M-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se păru însă că în centrul oraşului se aude din ce în ce mai tare un strigăt zgomotos. Strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decât valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu ascultam, inima îmi bătea aşa de tare, înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de o sudoare rece.

 

Iisus Hristos arestat

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Nu peste mult timp am auzit că acel zgomot se apropia tot mai mult, până ce treptele ce conduceau la Palatul de Justiţie se cutremurau sub greutatea gloatei nenumărate.

Adânc îngrijorată de cele ce vor urma pe neaşteptate, eu am luat în braţe pe fiul meu, acoperindu-l cu o învelitoare subţire şi am alergat la soţul meu. Sosind la uşa cea dinăuntru, care conduce la sala de judecată, şi auzind acel zgomot mare de glasuri, eu nu am mai îndrăznit să intru înăuntru, decât numai am privit prin perdeaua de purpură.

Ce privelişte, Pulvio ! Ponţiu sta pe tronul său făcut din oase de elefant, în toată mărirea sa, cu care Roma înconjoară pe reprezentanţii ei; şi în aparenţă fără teamă, cum voia el să se prezinte, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme, eu totuşi am putut pricepe grozăvia neliniştii lui.

În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge, sta Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei lui nu se putea semnala nici o mândrie, nici o frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel.

Blândeţea lui mă umplu de frică şi groază, pentru că în urechile mele încă răsunau mereu cuvintele visului meu: „Daţi-mi sângele pe care l-am vărsat pentru voi !”

În jurul lui, plină de furie turbată, stătea mulţimea care îl adusese la judecată. La această gloată se mai adăuga o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament însemnate cu diferite semne, texte din Lege, pe care le aveau legate pe frunţile lor.

Toate aceste feţe fierbeau şi erau pline de ură. Mi se părea că în faţa lor strălucesc flăcările iadului şi că spiritele lui Himera amestecă glasurile lor cu strigăte sălbatice ca ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după facerea unui semn din partea lui Ponţiu, se făcu tăcere.

,,Ce voiţi de la mine ?”, întrebă el. ,,Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul. Irod îl trimite la tine pentru ca tu să pronunţi osânda !!!” ,,Cu ce-l învinuiţi voi ? În ce constă gravitatea faptei lui ?” ,,El a prezis distrugerea templului. El se intitulează rege al iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron”, strigau leviţii. „Să fie răstignit !”, ţipa mulţimea înfuriată.

Acest strigăt îşi are şi acum ecoul în urechile mele, şi chipul jertfei neprihănite se perindă mereu prin faţa ochilor mei.

Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, i se adresă cu cuvintele lui prefăcute: „Aşadar, tu eşti împăratul iudeilor ?” ,,Tu zici aceasta !”, răspunse Iisus. „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu ?”, întrebă iarăşi Pilat. Dar Iisus nu i-a mai răspuns nici un cuvânt.

Ţipetele se reînnoiseră încă mai accentuat ca mai înainte şi întocmai ca urletele unui tigru flămând, ei strigară: „Daţi-ni-l nouă ca să moară pe cruce !”

Ponţiu le făcu din nou semn să tacă, zicându-le: „Eu nu găsesc nici o vină în acest om şi am să-l eliberez”. ,,Daţi-ni-l nouă ! Răstigneşte-l !”, se repetă strigătul mulţimii.

Eu nu am putut asculta mai departe şi, chemând un rob al meu, l-am trimis la soţul meu ca să-l cheme, pentru a sta puţin de vorbă cu el. Ponţiu părăsi fără întârziere sala de judecată şi veni la mine.

Eu m-am aruncat la picioarele lui, zicând cu lacrimi: „Pentru tot ce îţi este mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui acestui neprihănit, care este asemenea lui Dumnezeu cel nemuritor. Eu l-am văzut în vis în această noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea care tremura în faţa lui, şi printre nefericiţii aceia care au fost aruncaţi în flăcările gheenei eu am recunoscut faţa acestora care cer acum moartea lui ! Păzeşte-te a nu ridica preaputernica ta mână împotriva lui ! O, crede-mă, că o singură picătură a acestui sânge va desemna în veşnicie osândirea ta !”

„Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine singur, îmi răspunse Ponţiu. Dar ce pot face eu ? Scutul gărzii romane este de un număr foarte redus şi, ca atare, o asemenea apărare este foarte slabă faţă de acest popor care este înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată este întocmai ca a evmendiţilor, de unde se aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Claudio ! Mergi cu copilul în grădină; ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă sângeroasă !”

După cuvintele acestea el a ieşit şi m-a lăsat singură şi eu am căzut în descurajare şi jale.

 

Iisus Hristos biciuit

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi maltratărilor din partea mulţimii şi soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult din cauza răbdării lui nemărginite.

Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele îl văzură, ţipetele „La moarte, la moarte” răsunară şi mai asurzitor ca mai înainte.

După o veche tradiţie, guvernatorul elibera la timpul Paştelui unul din condamnaţii la moarte, ca semn al facerii de bine şi al graţierii. În această faptă dumnezeiască, Ponţiu se adresă poporului, văzând în acest obicei un mijloc de a-l elibera pe Iisus. Deci, Ponţiu întrebă pe popor cu glas tare: „Pe cine să vă eliberez pentru sărbători, pe Varava sau pe Iisus, numit Hristos ?”

„Eliberează-l pe Varava”, strigă mulţimea. Varava era un tâlhar şi un omorâtor, cunoscut în toată împrejurimea din cauza cruzimilor săvârşite de el.

Ponţiu întrebă din nou: „Dar ce să fac cu Iisus Nazarineanul ?” „Să fie răstignit !”, strigară ei. „Dar ce rău a făcut el ?” Însă ei, cu şi mai multă furie, strigară: „Să fie răstignit !”

Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui Ponţiu i se părea că îi este ameninţată autoritatea, ba şi autoritatea romană, pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă foarte puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământ semnului nostru de vultur.

Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-a fost o furtună aşa de zgomotoasă a circului, niciodată încăierările din forum nu au avut atâta influenţă asupra auzului meu. Nicăieri nu se vedea linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.

Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu au putut întuneca acea privire cerească şi luminată.

Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea fără îndoială, dar suferea cu bucurie, şi spiritul lui, mi se părea mie, se înălţa către Tronul Celui Nevăzut, ca o flacără curată pentru ardere de tot.

Judecătoria era plină de poporul care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau începând de la Muntele Sion, unde era ridicat templul, şi până în faţa Pretoriului, iar fiecare minut adăuga la acel cor al infernului glasuri noi.

Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, a fost silit să cedeze în cele din urmă. O, ceas fatal al pierzării !!!

Ponţiu se ridică. Pe faţă se descria îndoiala şi groaza morţii. Îşi spălă mâinile, în mod simbolic, în ligheanul cu apă, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept !” „Să fie asupra noastră şi a copiilor noştri”, zbieră nefericitul şi nebunul popor care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii turbaţi îl răpuseră.

Eu am petrecut cu ochii mei jertfa care era condusă la junghiere. Deodată, ochii mi se întunecară ca din cauza bătăii de inimă. Mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care era spre curtea tribunalului. Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsate.

„Aici a fost bătut cu biciul Iisus Nazarineanul”, îmi spunea una din roabele mele. „Acolo l-au încoronat cu spini”, îmi spunea o altă roabă. ,,Soldaţii l-au batjocorit, zicându-i ‘regele iudeilor’, lovindu-l peste faţă. Acum el îşi dă sufletul”, spuse o altă roabă.

 

Drumul Crucii

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Fiecare cuvânt dintre acestea străpungea inima mea ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţiră întristările mele, suferinţele ce le simţeam în pieptul meu. Am simţit că s-au întâmplat evenimente supranaturale în nenorocita zi de astăzi. Mi se părea că cerul se aseamănă cu jalea inimii mele.

Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau deasupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere care aduceau ecoul tunetelor. Astfel, oraşul cel plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre.

O groază de nedescris îmi răpi privirea către un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva fără ca să ştiu ce anume. Pe la ceasul al nouălea din zi (ora 15) întunericul se îngroşă şi un puternic cutremur de pământ zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi stihiile se prefac în haosul primitiv.

Eu m-am lăsat la pământ. În acel timp, una dintre femeile mele, născută evreică, intră în camera mea palidă, disperată şi cu ochii îngroziţi şi strigă: „A venit Ziua de Apoi ! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma, care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor, s-a despicat în două de sus până jos. Vai de sfântul locaş !”

Se spunea că multe morminte se deschiseră şi mulţi au văzut pe unii drepţi înviaţi, care erau dispăruţi de mult din Ierusalim, profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului.

„Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără”, ziceau unii.

Când am auzit aceste cuvinte mi se păru că îmi pierd raţiunea. M-am ridicat şi aproape că abia îmi târam picioarele. Am ieşit la scări şi am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi cu alte popoare. Niciodată nu a bătut o inimă în piept aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în acea clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se.

Eu doream să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă noi, zicând: ,,L-am omorât; a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu !”

Eu am intrat apoi în sala de judecată. Acolo sta Ponţiu, care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, a zis disperat: „Ah, pentru ce nu te-am ascultat, Claudia ? Inima mea întunecată nu va mai gusta nici o linişte. Pentru ce nu am putut să apăr cu viaţa mea pe acest înţelept ?!”

Eu nu am mai avut îndrăzneala de a-i răspunde. Nu puteam găsi cuvinte spre a-l înviora şi a-l întoarce de la acea nefericire, care ne pecetlui pentru veci pierzarea. Tăcerea noastră mormântală era întreruptă numai de ecoul tunetelor care răsunau printre coridoarele palatului.

Fără a ţine seama de furtună, un bătrân oarecare s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră, iar el, cu lacrimi în ochi, se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: „Mă numesc Iosif Arimateiu şi am venit să te rog a-mi permite ca să iau de pe cruce trupul lui Iisus, ca să-l înmormântez în mormântul meu, nou săpat în stâncă”. „Du-te şi ia-l”, a fost răspunsul lui Ponţiu, fără a ridica ochii ca să-l privească, fiindcă fusese informat de sutaş că Iisus a murit.

Bătrânul ieşi. Eu am văzut că el s-a unit cu o grămadă de femei ce erau îmbrăcate în haine lungi, cu care se acopereau, şi care aşteptaseră pe bătrân la poartă.

Astfel se termină această zi fatală ! Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, adică într-o peşteră care era săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază.

Dar, o, Pulvio ! A treia zi, plin de strălucire, de mărire şi de biruinţă, el se arătă asupra acestui oraş. El a înviat, împlinind prezicerea lui, şi triumfând de biruinţă asupra morţii. S-a arătat ucenicilor şi prietenilor lui, şi mai pe urmă la o mare mulţime de popor.

 

Mântuitorul arătându-Se mironosiţelor

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii lui, confirmând mărturia lor cu sângele lor propriu şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus Hristos în faţa tronurilor mai-marilor şi judecătorilor.

Dar, ca o dovadă şi mai autentică despre aceasta, învăţătura lui a fost încredinţată la câţiva pescari din Tiberi. Această învăţătură se răspândeşte în tot imperiul. Aceşti neştiutori pescari au devenit pe dată oameni de renume şi vestiţi cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile, şi plini de putere de sus. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, adevărat roditoare, căreia avea să i se supună orice rădăcină.

De la această dată, soţului meu a început să-i meargă tot mai rău. Învinuit fiind de procedeul său, din partea Senatului şi din partea lui Tiberius însuşi, care era stăpânit de ură contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă.

Salomeea şi Semida mă priveau cu frică. Ele vedeau în mine o femeie a prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele lui. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere care făcea să le tremure faţa când le priveam, şi îndată am încetat a le mai vizita.

În acest timp al singurătăţii mele, m-am predat cu totul cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce-mi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate de mine.

O, scumpă prietenă ! Cât este de neînsemnată şi deşartă înţelepciunea mai-marilor noştri, în comparaţie cu învăţătura aceasta, pe care Singurul Dumnezeu a făgăduit-o pe pământ ! O, cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte ! Ce pace şi bunătate inspiră ele ! Unica mea mângâiere constă în a le citi şi a le reciti mereu.

După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost demis din postul său de autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine, în toată împărăţia, greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti.

Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el ? Prietenia familiară a vieţii conjugale nu mai era între noi. El vede în persoana mea martorul viu al amintirii despre crima lui. Eu, de asemenea, văd în el chipul şi crucea plină de sânge a aceluia pe care el, nefericitul şi nelegiuitul judecător, l-a osândit pe cel neprihănit.

Eu nu mai am îndrăzneala să ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetele cuvintelor lui, acel glas care a pronunţat osânda, îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când el, după servirea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că el nu le înmoaie în apă curată, ci în sângele cald al lui Iisus, ale cărui urme nu se mai pot şterge.

Într-un timp eu am voit să-i vorbesc de pocăinţă şi de regretarea păcatului, dar niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele lui pline de furie şi de deznădejde.

Nu peste mult timp, copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul ! El a murit ca fericit, a scăpat de blestemul care ne urmăreşte; el descarcă din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui lui.

Nefericirea ne urmărea într-una, din cauză că în toate părţile existau creştini. Chiar şi aici, în această sălbatică patrie unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi ale stâncilor ciudate, se poate auzi cu câtă îndârjire şi indignare se pronunţă numele bărbatului meu !

Cei ce erau trimişi să predice învăţăturile lui Iisus au scris între explicaţiile lor de credinţă şi cuvintele: „El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. „Possus este sub Ponţio Pilato !” Grozav blestem, care în toate veacurile se va repeta.

Iată, Pulvio ! Să plângi şi tu şi să doreşti să-ţi ajute Dreptul Judecător Dumnezeu şi să-ţi dea toată fericirea pe care noi o dorim una alteia.

Scuză-mă, Claudia

 

Observaţii: După unele documente istorice, Ponţiu Pilat, necrezând în milostivirea lui Dumnezeu, s-ar fi sinucis, după cum a făcut şi Iuda, iar femeia lui Pilat a murit creştină, ba încă a şi suferit pentru credinţa în Hristos. Grecii o numără printre sfinţi şi ea este pomenită pe 24 decembrie.

Iată ce ne scrie Istoria lui Nichifor Calist, vol. II, cap. 10, despre cauza morţii lui Pilat:

,,Un înşelător adună pe Muntele Garizin o mulţime pentru a le arăta vasele ascunse de Moisi. Pilat, auzind de această adunare care se presupunea că era contra romanilor, folosi această ocazie pentru a se răzbuna pe cei pe care îi ura mai dinainte din cauza fărădelegilor lor. El îi înconjură cu cavaleria sa, ordonând ca să-i omoare pe capii lor, iar mulţimea să o împrăştie cu lăncile, lovind pe oricare îl va ajunge.

Samarinenii, concetăţenii celor omorâţi, s-au plâns contra lui la guvernatorul Siriei, Vitelia, fratele cezarului cu acelaşi nume, fiindcă sub acea autoritate aparţineau ei, cei din Iudeea.

Pilat a fost găsit vinovat de Vitelia. El a dat poruncă ca Pilat să plece la Roma spre a se înfăţişa cezarului Tiberius. Acesta avea de asemenea ceva neplăceri şi din cauza plângerii făcute de către Maria Magdalena, pentru procedeul nedrept de condamnare a lui Iisus.

Pilat nu s-a putut îndreptăţi în faţa lui Tiberiu Cezar, din care cauză el a fost internat în Galia, pe la anul 37 după Hristos. De acolo l-a trimis la Viena, unde s-a sinucis din cauza umilirii şi mustrării de cuget”.

Scrisoarea femeii lui Pilat aruncă multă lumină asupra evenimentelor legate de moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi întăreşte credinţa în veridicitatea Evangheliilor. Cele relatate de femeia lui Pilat merită cea mai mare atenţie, întrucât ea, ca soţie, a fost în legătură intimă cu Pilat, judecătorul principal al lui Iisus.

 

 

Povestea giulgiului

 

Pânza de in pe care Iosif din Arimateea a cumpărat-o acum 2.000 ani, ca să servească drept giulgiu de moarte Mântuitorului nostru, există şi astăzi !

Aproape 1.000 ani nu a fost ştiută de nimeni. De la anul 1.000 s-a ştiut că există şi unde se păstrează. De câţiva ani însă s-au aflat mai multe, că pe giulgiul sfânt a rămas întipărită întreaga Figură a lui Iisus, aşa cum a fost în ultima Lui zi de viaţă: plin de răni, plin de sânge, lovit de bici, batjocorit, cu cunună de spini pe cap, pălmuit, scuipat, cu mâinile şi picioarele găurite de piroane, cu coasta străpunsă de suliţă, cu osul nasului rupt de pumnalul ce i l-a dat peste faţă soldatul lui Caiafa, cu părul încâlcit de cheaguri de sânge.

Iisus a murit vineri la ora 15 (ceasul al nouălea din zi). De îndată a început un cutremur puternic de pământ, soarele s-a ascuns, cerul s-a întunecat, dar n-a fost eclipsă, cu tunete şi fulgere. Acest fenomen a durat o oră, după cum scrie într-un manuscris chinezesc.

În Palestina, de cum apune soarele, îndată se face noapte – nu mai este crepuscul – şi la evrei ziua începea odată cu apusul soarelui.

Vineri seara începeau sărbătorile Paştelui, şi cum apunea soarele, nu se mai putea face nici un lucru, încât, dacă nu se putea face îngroparea până la apusul soarelui, după aceea nu se mai putea face.

Evreii nu aveau voie să aprindă focul, să ţină o torţă în mână; apusul soarelui trebuia să găsească pe fiecare în casa sa. Sfântă era această lege, şi cel care se abătea de la ea era pedepsit cu moartea.

Iosif din Arimateea a venit la Golgota pe înserate, ceea ce însemna un ceas, două, înainte de apusul soarelui şi, văzând pe Iisus pe cruce, l-a cuprins o mare jale. Cum să meargă Învăţătorul la groapa comună ? Cum să fie la un loc cu tâlharii ? Căci era obiceiul ca în groapa comună să fie aruncate trupurile celor osândiţi. Chiar şi această necinstire fusese rezervată Fiului lui Dumnezeu: aruncarea în groapa comună !

 

Răstignirea Domnului

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Până acum Iosif a stat ascuns, dar acum nu-i mai păsa. Se duce la Pilat să ceară trupul lui Iisus, arătând astfel pe faţă că el, membru al sinedriului, este împotriva acestei osândiri, şi că el cinsteşte pe Cel răstignit şi vrea să-L înmormânteze în mormântul lui din Ierusalim.

De pe Golgota până la templu, în fortăreaţa Antonia, unde locuia Pilat, sunt 600 metri (Drumul Crucii), dar aceştia sunt în suiş şi în coborâş; panta merge până la 60 metri în unele locuri.

Este foarte greu de mers, mai ales la sfârşitul lunii martie, când este îngrozitor de cald. Or Iosif din Arimateea era deja un om în vârstă şi trebuia să treacă din om în om, din gardă în gardă şi, mai ales, în acea zi când Pilat era înfuriat de această osândire.

Trec 20 de minute şi Iosif ajunge la Pilat, şi încalcă încă o lege: intră în casa unui păgân. Pentru un evreu, aceasta nu era îngăduit, căci însemna că se spurcă tot Paştele. Iosif nu se mai gândi la acest lucru. Măcar să scape trupul lui Iisus.

Pilat era destul de plictisit. Ce mai vrea şi acest membru al sinedriului ? Şi când aude că vrea trupul lui Iisus, Pilat nu credea că a murit. Nu se poate să moară înainte de 3 zile !

Tot pe cruce a murit şi Sfântul Apostol Andrei, dar după 3 zile. Sfânta Muceniţă Tecla a murit după 9 zile, dar nimeni nu a murit la 3 ceasuri de la răstignire; căci moartea nu venea din cauza rănilor decât dacă se infectau de tetanos. Sânge curgea puţin la mâini şi la picioare, căci se închega; moartea venea prin inaniţie (lipsă de hrană).

Pilat nu crede. Se gândeşte că este o înşelătorie, că vor să-L ia de pe cruce să-L ducă în casa vreunui ucenic şi să-L salveze. Pilat trimite un sutaş: ,,Du-te şi vezi !”

Acum alte 20 de minute trec. Sutaşul urcă pe Golgota, se uită la Iisus, întreabă, cercetează, căci trebuie să dea raportul lui Pilat şi să se întoarcă grabnic: ,,A murit !” Acum, dacă Pilat s-a convins, pune să se scrie o autorizaţie, că Iosif are dreptul să ridice trupul de pe cruce; şi iar pe drumul spre Golgota.

În drum, Iosif se opreşte la bazarul din colţul de nord-vest al templului, care avea lumânări şi pânză pentru morţi, şi cumpără giulgiul.

Când a sosit, Nicodim venise şi el cu 100 litri (30 kg) de aloe şi smirnă. Acum totul era pregătit. Rămânea să coboare trupul de pe cruce. Soarele era înclinat şi nu mai aveau la dispoziţie decât 35 minute. Crucea a fost dată cu totul jos (se crede că au săpat la rădăcina ei cam 60-70 cm) şi, susţinând-o pe spate, au lăsat-o jos.

Detaşarea trupului lui Iisus era operă delicată şi cerea timp, căci carnea se tumefiase şi astupase capetele cuielor, încât a trebuit să dea carnea uşor la o parte, ca să apuce capătul pironului. Nu mai rămăseseră decât câteva minute. Ce să facă mai întâi ? Cum să-L spele ? Cum să-L înmormânteze ? Capul avea încă cununa de spini. Ar fi fost o batjocură să-L înmormânteze cu acea cunună ! Să spele trupul nu se putea: cheagurile de sânge erau proaspete şi dacă L-ar fi spălat, sângele s-ar fi întins de la o rană la alta şi mai rău Îl murdărea. Cu atât mai mult nu se putea face ungerea.

Deci, au trebuit să facă o înmormântare provizorie: au înfăşurat trupul în giulgiul pe care l-au stropit cu aloe, ca să nu se mai rupă carnea când aveau să-L desfacă pentru înmormântarea definitivă. De aceea au şi venit femeile mironosiţe (adică, purtătoare de mir) duminică dimineaţă la mormânt.

Au spus unii că nu poate să fie giulgiul Mântuitorului, pentru că obiceiul la evrei era să se înmormânteze trupul în faşe (benzi de pânză).

Adevărat, dar aceştia nu au studiat Evanghelia în adânc să vadă că a fost numai o înmormântare provizorie.

În acea dimineaţă a Învierii, Petru şi Ioan s-au dus la mormânt şi, intrând înăuntru, Petru a văzut giulgiul jos. L-a luat şi l-a păstrat în mare taină, încredinţat unui ucenic, din mână în mână, neştiut de nimeni, sute de ani.

De ce Sfântul Petru a ţinut giulgiul ascuns şi de ce l-au ascuns toţi credincioşii până după anul 1.000 ?

Se poate că mentalitatea credincioşilor de atunci era altfel decât a noastră, cei de azi. Ei nu au voit să micşoreze dumnezeirea lui Iisus, arătând că El a fost uns cu mir, ca orice muritor.

Noi ne facem un cult din obiectele noastre sfinte, ale patimilor lui Iisus, pe când ei socoteau răstignirea Lui ca o mărturisire a înfrângerii, şi ascundeau de ochii mulţimii tot ce ar fi putut aminti aceasta. Pentru acelaşi motiv ei nu au reprezentat, în primele veacuri, pe Iisus răstignit; nu voiau să-L arate ca pe un simplu om, căzut în mâinile evreilor, ca o victimă cu care duşmanii au putut face ce au vrut; Îl voiau Dumnezeu.

Dacă primii creştini nu au putut suporta măcar ideea de a reprezenta pe Iisus răstignit, apoi, cu atât mai mult, ei s-au ferit să vorbească de giulgiul pătat de sânge, ultimul şi cel mai apropiat martor al unei nedrepte schingiuiri. Cum pentru ei giulgiul era o scumpă şi nepreţuită comoară, s-au înţeles totuşi să trădeze ascunzătoarea.

Până la anul 570, giulgiul a fost păzit de 7 fecioare într-o mânăstire de lângă malul Iordanului. La anul 570 este adus în mare taină la Constantinopol, în palatul împăraţilor bizantini.

Aici, încă din timpul împărătesei Elena, într-o capelă tainică, se aflau cununa de spini, piroanele, lancea cu care a fost împuns în coastă Iisus şi o bucată din lemnul crucii.

Giulgiul, făcut sul şi ascuns într-o lădiţă specială, a fost închis în acea misterioasă încăpere, unde nimeni nu intra niciodată. Totuşi, un rege a intrat odată.

În anul 1171, Anoris, regele Ierusalimului, după cum istoriseşte cronicarul Wilhelm din Tir, ajunge la curtea împărătească a Bizanţului. Împăratul Manuel, ca să-l cinstească mai deosebit decât pe oricine, după ce îi arată toate comorile adunate de predecesorii săi – împăraţii Constantin, Teodosie şi Iustinian -, îi arată şi tăinuita încăpere, unde nimeni nu intra niciodată.

Acolo, regele şi cronicarul său au văzut piroanele cu care Iisus a fost ţintuit pe cruce, suliţa cu care a fost împuns în coastă, buretele cu care Şi-a astâmpărat grozava arsură a buzelor, cununa de spini cu care I-a batjocorit fruntea şi giulgiul pătat de sânge, cu care a fost pus în mormânt.

Treizeci de ani mai târziu, Nicolae Kesaritis, făcând din nou un inventar al obiectelor din capela tăinuită, deschide lădiţa în care se află giulgiul şi, fără să îndrăznească să-l scoată afară, se mulţumeşte doar să-l atingă, şi scrie: „Giulgiul este din pânză obişnuită de in şi miroase tare a smirnă”.

După un an, în anul 1202, împăratul, temându-se să nu fie ciocniri între latini şi bizantini, se gândeşte să pună la loc sigur lădiţa cu giulgiul. Deci, o scoate din capelă şi o duce într-o biserică a Sfintei Fecioare Maria din Vlaherna, şi chiar porunceşte să fie scos din lădiţă în fiecare zi de vineri şi să fie întins pe perete, pentru ca fiecare om să-l poată vedea de aproape.

Atunci, pentru prima oară, lumea a început să bănuiască că pe giulgiu ar fi urmele lui Iisus, pentru că Roberto Clary, cronicarul celei de-a patra cruciade, a afirmat că, aşa cum şedea în genunchi şi privea la giulgiu, a văzut o figură culcată. Cum însă nimeni nu a mai văzut, nu s-a dat nici o importanţă acestei afirmaţii făcute de cronicar.

De la anul 1204, turcii au început să jefuiască bisericile creştine; şi tocmai în clipa când un grup încerca să spargă uşa şi să pătrundă în Bisericuţa Sfintei Fecioare Maria din Vlaherne, trecu pe acolo un ofiţer, Anthone de la Roche, cu câţiva soldaţi. El reuşeşte să intre înăuntru, scoate lădiţa cu giulgiul şi o dă ajutorului lui, pe care o trimite în Franţa, la tatăl său, Ponce de la Roche.

Peste 2 ani, Ponce de la Roche, primind lădiţa cu giulgiul, nu se socoteşte vrednic ca să îndrăznească să ţină la el sfânta amintire şi o duce la Biserica din Bessanson, în capela Bisericii Sfântul Ştefan, şi o predă acolo. După aproape 150 ani (exact 143 ani), adică în anul 1349, arde biserica. Un cavaler, Geofrey Chary, strecurându-se printre flăcări şi ruine, reuşeşte să scoată lădiţa, o aruncă, scoate giulgiul, îl stropeşte cu apă, îl salvează. Îl ia apoi şi îl duce la Litey (Troges) în Franţa. De aici giulgiul este dus la Biserica Sfântul Ipolit din Doubs, iar de aici în Belgia, la Chemay.

În anul 1453, ducele Ludovic îl primeşte ca dar din mâinile contesei Margareta, nepoată de fiu a lui Geofrey de Chary. La rândul său, ducele dăruieşte giulgiul sfânt familiei de Savoia, casa domnitoare a Italiei, care îl lasă o vreme la Chamberey.

În anul 1532, capela de aici arde şi giulgiul este din nou atins de flăcări, încât se micşorează, de la 6 metri cât avea la început, la 3,6 metri. Giulgiul este totuşi salvat şi dus, în anul 1578, în Italia, la Torino, unde se află şi astăzi.

Primul rege al Italiei s-a gândit să facă o reşedinţă demnă pentru giulgiul Mântuitorului şi pentru a fi ferit pe viitor de foc, ridică în interiorul Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul, chiar în faţa altarului, o altă capelă mai mică, din blocuri masive de marmură neagră, înăuntrul căreia, într-un sarcofag, făcut tot din blocuri de marmură a depus lădiţa cu giulgiul sfânt.

În anul 1898 se căsătorea fiica regelui. Cu această ocazie giulgiul este scos din capelă şi arătat mulţimii. Pe atunci, invenţia fotografică era abia la începutul ei. Cavalerul Pia ceru învoire de la şefii Bisericii şi de la rege să fotografieze giulgiul, care tocmai atunci era expus publicului, ca să scoată nişte cărţi poştale. Şi i s-a dat această autorizaţie.

În timp ce începea să se formeze la developare lucrarea fotografică, cavalerul Pia crezu că înnebuneşte când recunoscu deodată, pe hârtia gelatinoasă, conturul unui chip omenesc, apoi, mai precis, însăşi imaginea lui Iisus !

Cavalerul Pia a dat alarma. A adunat prieteni, a scris oamenilor de ştiinţă, a scris papei, suveranului. Emoţia a fost generală, dar întâmplarea a fost atât de fantastică, de stranie, de miraculoasă, că, fatal, a urmat neîncrederea şi acuzarea de fals, de escrocherie.

Chipul lui Iisus, fotografiat după giulgiu, după un interval de 1865 de ani, n-a găsit crezare în inima nimănui şi duioasa descoperire a fost uitată cu fiecare zi care trecea.

Giulgiul a fost pus din nou în sarcofag. Lumea era sigură că la mijloc nu putea fi decât o pictură suprapusă, ori dorinţa de câştig de bani.

Singur el, cavalerul Pia, care ştia că nu este o înşelătorie, singur el a rămas să îngenuncheze mai departe în faţa icoanei, culeasă de el, şi să se roage în faţa ei, pentru că singur el ştia că era cea mai adevărată icoană dintre toate icoanele din lume, cea mai veche şi cea dintâi.

După 33 ani (vârsta la care a murit Iisus), adică în anul 1931, giulgiul este scos din nou. Oamenii de ştiinţă, care nu uitaseră descoperirea făcută de cavalerul Pia, aşteptau cu înfrigurare să poată reface experienţele asupra giulgiului – cu atât mai mult cu cât acum aveau alte mijloace de control, cu plăci incomparabil mai sensibile, cu cele mai savante ecrane de raze infraroşii, ultraviolete, de analize chimice, ultima expresie a progresului de ştiinţă fotografică la care a ajuns veacul al XX-lea.

În anul 1933, giulgiul a fost expus a două oară, pentru că era anul sfânt şi se împlineau 1900 de ani de la răstignirea lui Iisus.

De această dată, papa, amintindu-şi de descoperirea făcută de cavalerul Pia, a făcut apel la toţi fotografii, chimiştii, legiştii, oamenii de ştiinţă în specialitate, să vină să cerceteze.

Timp de 3 săptămâni s-a lucrat asupra giulgiului: a fost fotografiat în toate chipurile, şi afară, la lumina zilei, şi în interiorul catedralei, cu magneziu şi cu tot felul de ecrane ce nu lasă să filtreze decât culorile voite.

Astfel s-a ajuns să se fotografieze pe o placă numai sângele, care, cu ochii liberi, nu se vedea. De altfel, nimic nu se vedea cu ochii liberi, decât unele pete şi zone puţin gălbui, fără nici un desen definit, mai ales că în nenumărate locuri desenul este întrerupt de petece mari, cusute grosolan de călugăriţe, în reparaţia ce au făcut-o în anul 1534, după focul de la Chamberey.

După 3 săptămâni, chiar cei care erau contra credinţei noastre au recunoscut şi au spus acelaşi lucru: ,,Pe giulgiul sfânt este întreaga Figură a lui Iisus Hristos”. Pe clişeul tuturor observatorilor s-a fixat acelaşi chip, aceleaşi urme, care constituie astfel cel mai zguduitor asasinat al omenirii, săvârşit asupra Celui mai iubit Om al lumii.

Nici spusele evangheliştilor, nici tradiţia, nici documentele oficiale de pe vremea aceea, nici locurile sfinte din Ierusalim şi întreaga Palestină, nici crucea găsită de împărăteasa Elena, nici cuvântul Sfintei Scripturi, nu au putut, toate la un loc, să descrie drama răstignirii lui Iisus aşa cum azi, după 2.000 ani, o face giulgiul.

Acum vedem cum arăta Iisus Hristos.

Avea înălţimea de 1,72 m. Se vede cum Îşi purta El părul despărţit printr-o cărare la mijloc, drept până la urechi, apoi buclat până pe umeri.

Fotografia ne mai arată un corp de o proporţie imperfectă: braţele subţiri, picioarele lungi şi subţiri, capul cu o expresie demnă, buzele strânse de durere.

În toamna şi iarna anului 1933 au urmat tot felul de cercetări şi experienţe în laboratoarele şi spitalele din Paris. Ziarele erau în fierbere. Pe primele pagini apăreau fotografiile mărite ale giulgiului, ale ţesăturii, ale capului lui Iisus, ale corpului întreg, ale palmei însângerate şi se aştepta în fiecare zi sau o ultimă fotografie a lui Gerard Condonier, sau un proces verbal de la comisia de experţi, sau o explicaţie a lui Paul Vignem, dar mai ales experienţele dr. Barbet asupra cadavrelor din morga Spitalului Sfântul Iosif din Paris.

Dr. Barbet a învelit o serie de cadavre, după vechiul obicei palestinian, în cearşafuri îmbibate cu amestecuri de smirnă şi aloe, şi a aşteptat să vadă ,,dacă nu cumva în aceasta stă taina urmelor rămase pe giulgiu”.

A scos cearşaful de pe primul cadavru, în prima zi. Ziarele au anunţat că nu s-a obţinut nici un rezultat. A desfăcut al doilea cadavru, a doua zi, şi telegrame scurte, seara, au înştiinţat că vagi contururi se zăresc pe cearşaf. A desfăcut al treilea cadavru din cearşaf, a treia zi, dimineaţa. Întreaga figură a celui mort a apărut pe cearşaf, aşa cum ar fi apărut într-o fotografie făcută direct asupra trupului.

Experienţa doctorului reuşise din plin. Nu mai era bănuială de mistificare sau înşelătorie.

Desfăcând cearşafurile de pe celelalte cadavre, în zilele următoare, iar nu s-a mai văzut nici o urmă a figurii.

Aşadar, pentru a avea un rezultat, trupul mort trebuie să stea învelit în cearşafuri cel puţin două zile şi cel mult trei zile.

Evanghelia spune lămurit că Iisus a înviat a treia zi.

După 2.000 ani, ştiinţa spune: Cel puţin două zile şi cel mult trei zile.

 

Explicaţia: Trupul oricărui mort, după 3-4 zile de la moarte, degajă încă vapori de amoniac şi năduşeală, mai ales dacă acel om a fost chinuit, fie de vreo boală, fie de vreun accident, care, intrând în contact cu smirnă şi cu aloe, colorează cu o nuanţă de culoarea lemnului toate părţile corpului care sunt în contact direct cu cearşaful, şi astfel apar, ca pe un desen, capul, mâinile, picioarele, bustul.

În mai puţin de două zile degajarea vaporilor amoniacali este prea slabă şi nu ajunge să precizeze un desen. În mai mult de trei zile este prea abundentă şi, generalizând culoarea, se şterg urmele desenului.

Aceasta este explicaţia pentru Figura lui Iisus, care a apărut aproape întreagă cu relief sculptural. Rămâne să se dea o explicaţie şi pentru sângele rămas pe giulgiu şi care s-a fotografiat cu cea mai mare precizie, prin metodele cu raze infraroşii, atât pe giulgiu, cât şi pe mantia pe care Iisus a purtat-o pe umeri după biciuire.

După câteva zile s-a publicat şi această experienţă, făcută asupra unui tânăr ce murise în urma unui accident şi care a fost înfăşurat în cearşaful îmbibat cu smirnă şi aloe fără să i se fi spălat rănile. Aloea, năduşeala şi vaporii de amoniac au înmuiat pojghiţa de sânge şi tot sângele a fost absorbit în pânză, aşa cum ar fi fost absorbit de o sugativă.

Astfel s-a întâmplat cu Iisus. La lumina torţelor, spune cronica evangheliştilor, s-a pregătit trista înmormântare, care trebuia făcută în cea mai mare grabă. Atât a putut să facă Maria Magdalena. Să-I scoată cununa de spini şi să-I netezească puţin părul; rănile nu putea să le spele, mai ales că din rana din coastă, chiar după ce L-au coborât de pe cruce, tot mai curgea o limbă groasă de un amestec de apă şi sânge. I-ar fi trebuit Mariei Magdalena câteva ceasuri pentru o pregătire demnă de Marele Stăpân; dar acel ,,iute, iute”, ,,degrabă”, ce se şoptea în jurul ei, nu-i dădea nici măcar răgazul să-şi şteargă lacrimile. Ajutată de Maria, mama lui Iacov, de Iosif şi de Nicodim, a culcat trupul lui Iisus în mijlocul pânzei peste care au turnat acei 100 de litri aduşi de Nicodim, cu amestec de smirnă şi aloe, şi în care au înfăşurat trupul lui Iisus, aşa ca jumătate să fie pe tot spatele şi cealaltă jumătate pe toată faţa.

 

Punerea în mormânt a Domnului

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

Cu un tulpan răsucit, i-au legat capul sub bărbie şi apoi L-au pus în mormânt. Rănile au rămas însemnate pe giulgiu, pentru că pânza înmuiată în aloe a absorbit tot sângele acolo unde a fost strâns în cheaguri.

Cu ochiul liber nu se vede nimic pe giulgiu, chiar când este în întregime desfăşurat, dar lentila sensibilă a aparatului de fotografiat a înregistrat fiecare urmă lăsată de loviturile primite, fiecare înţepătură a spinilor, fiecare picătură de sânge, în aşa fel că imaginea rămasă este cel mai înfricoşător tablou ce şi-ar fi putut vreodată închipui cineva şi la a cărei expresie n-ar fi putut niciodată să ajungă vreun artist din lume, pentru că adevărul cules de pe giulgiul morţii a fost cu mult mai crud decât cea mai criminală imaginaţie a veacului nostru.

O simplă invenţie, cum este fotografierea cu raze infraroşii, care nu înregistrează decât sângele, şi toată drama Golgotei se arată. Drama pe care am crezut-o uitată, iat-o acum întreagă, cu toate amănuntele, în faţa ochilor noştri.

Tot ce este alb pe fotografie este sânge: pe frunte, pe păr, pe tâmple; un izvor de sânge de sub cununa de spini, îndesată cu lovituri de baston; sânge de-a lungul braţelor, prelins din rănile de la mâini, când Iisus a fost dat jos de pe cruce; sânge pe picioare şi sânge între coaste, şi groaznic de mult sânge pe tot spatele.

Dar cum se face că pe giulgiu rănile făcute în mâini de piroanele răstignirii nu sunt în mijlocul palmei, aşa cum ne sunt arătate în toate picturile, ci mai aproape de încheietura mâinii ?

Adevărul este simplu. Ne-am înşelat numai noi pictorii, când am pictat pe Iisus, căci dr. Barbet, făcând experienţă asupra unui braţ amputat, a constatat cu uimire că palma se rupe de-a lungul ei dacă este străpunsă de un piron şi că nu rezistă, decât dacă pironul este bătut la încheietura mâinii în mijlocul oaselor carpiene.

Iar călăii, care ştiau bine meseria lor, nu s-ar fi înşelat să bată un piron acolo unde nu trebuie şi unde nu este nici o rezistenţă.

Confuzia vine din faptul că evangheliştii au scris în limba veche iudaică ,,mână”, iar latinii au tradus ,,palmă”.

Tot giulgiul arată că Iisus a fost răstignit în trei cuie, nu în patru, pentru că un singur piron a fost folosit pentru ţintuirea picioarelor. Mai mult, s-a crezut că este o minciună că Iisus, fiind mort, sângele a mai putut curge, când a fost străpuns în coastă cu suliţa.

Tot dr. Barbet, la Spitalul Sfântul Iosif din Paris, a reluat şi această experienţă. Rana de pe giulgiu arătând că suliţa avea o lărgime de 4 centimetri. Doctorul a împuns cu o astfel de suliţă un cadavru, deasupra celei de-a şasea coaste, şi îndată a ţâşnit sângele, pentru că la o adâncime de 10 centimetri suliţa întâlneşte ventriculul drept, singura cavitate din inimă care şi după moarte mai ţine sânge în stare lichidă.

Giulgiul sfânt arată de la început şi până la sfârşit tot adevărul, toate durerile. Unul din slugile ce stau înainte, a dat palmă lui Iisus (Ioan 18, 22). Ce a însemnat această palmă ? A fost o lovitură cu pumnalul în mijlocul obrazului, dată cu toată puterea; mai degrabă 100 de lovituri.

Iisus a spus: De am grăit rău, mărturiseşte de rău; iar de am grăit bine, ce mă baţi ? Deci, spune clar: Ce mă baţi ?

Într-adevăr, nu a fost pălmuit, ci a fost crunt bătut, căci aşa cum se vede pe giulgiu, osul pometului drept a fost rupt (deşi aceste oase se rup mai greu), oasele nazale zdrobite şi deviate spre stânga, pielea de pe barbă jupuită, părul şi barba smulse pe suprafeţe destul de mari, faţa plină de umflături şi vânătăi.

Dr. Judicus a repetat experienţa, dar nu a reuşit să găsească nici măcar un centimetru de piele netedă pe Figura lui Iisus, ceea ce l-a făcut să creadă că a fost lovit cu un corp dur: un baston, o măciucă, în lovituri repetate.

Dr. Judicus adaugă că ochii lui Iisus nu au fost închişi numai de moarte, dar şi de scuipatul oamenilor. Cine L-a lovit pe Iisus ? Romanii sau evreii ? Giulgiul arată că lovitura a fost dată cu mâna stângă; ori romanii loveau cu mâna dreaptă, cu care mânuiau şi suliţa, iar iudeii loveau cu stânga.

Deci, într-adevăr, aşa cum spune Evanghelia, cel ce l-a lovit pe Iisus a fost un evreu: aprodul marelui preot.

Mai departe: Şi ostaşii împletind cunună de spini, o au pus în capul lui (Ioan 19, 2).

Tot Ierusalimul era plin de flori. Nu se putea împleti o cunună din flori, chiar în batjocură ? Spinii care cresc în Ţara Sfântă sunt ca un ghem din care ies ace tari ca de oţel, lungi de 2-3 centimetri. Din aceşti spini I-au făcut coroana, I-au pus-o pe cap şi au lovit-o cu trestia, ca cununa să intre mai adânc în piele, iar sângele a început să curgă şiroaie, din capul şi fruntea Mântuitorului, aşa cum arată dungile albe din fotografie. Şănţuleţul dintre sprâncene, unde s-a strâns sânge mai mult, s-a format când Iisus a strâns fruntea de durere.

Mai spune Evanghelia că a fost biciuit. Atât. Evangheliştii nu spun nici cum, nici cât a fost biciuit, pentru că ei aveau misiunea să meargă la păgâni şi să le arate că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu, ori păgânii, cu zeii Olimpului (cine ar fi îndrăznit să se atingă de ei), nu ar fi înţeles cum ar fi putut Iisus să fie Fiul lui Dumnezeu şi să încapă pe mâinile oamenilor, să fie batjocorit, chinuit şi omorât. De aceea, în propovăduirea lor, evangheliştii nu puteau să pună accentul pe aceste evenimente, ci pe minuni şi pe Înviere.

În timpul acela, în Palestina, erau două feluri de biciuiri: cea după legea ebraică şi cea după legea romană.

Evreii aplicau 39 de lovituri, cu un bici format din 3 nuiele, şi loveau de 13 ori. Deci, cele 39 de lovituri se aplicau într-o jumătate de minut.

Romanii aveau altă biciuire. Puteau să dea 100 şi 200 de lovituri, nu-i interesa şi nu băteau cu nuielele, ci cu biciul roman: un mâner cu 3 curele, fiecare curea având la capăt doi plumbi ascuţiţi, de formă neregulată, ghimpoasă, care nu numai că loveau, dar sfărâmau şi carnea.

Această biciuire, pe care romanii au adaptat-o de la fenicieni, era socotită de Cicerone şi Horaţiu drept născocire nevrednică de un cetăţean roman.

Odată, nişte sclavi trebuiau să fie bătuţi pentru o vină. Împăratul, aflând între timp că erau nevinovaţi, a trimis un sutaş să spună să înceteze bătaia, că i-a iertat. Şi spune acest sutaş că, intrând în galeria unde erau bătuţi sclavii, ca să transmită ordinul împăratului de iertare şi oprire a bătăii, nu ştia cui să se adreseze, pentru că în tot văzduhul zburau bucăţi de carne.

Aşa au bătut şi pe Iisus Hristos. Evreii nu au intrat în tribunalul roman ca să-L biciuiască pe Iisus şi, deşi era misiunea lor ca să-L osândească, nu puteau să-L biciuiască, pentru că ar fi însemnat că se spurcă şi n-ar mai fi putut sărbători Paştele.

După ce Pilat a spus oamenilor să-L biciuiască pe Iisus, zbirii L-au împins spre galerie cu bastoane scurte, L-au dus, lovindu-L prin mijlocul mulţimii furioase, la coloanele biciuirii, care se găseau într-una din galeriile forumului, la nord de palatul lui Pilat din Fortăreaţa Antonia, şi nu departe de corpul de gardă.

Călăii L-au întâmpinat cu bicele lor cu nuiele şi cu frânghii. Călăii erau bătrâni făcători de rele din părţile Egiptului, lucrători rabotaşi la diferitele edificii, având drept veşmânt o cingătoare care le acoperea pieptul, lăsând coastele dezgolite.

Coloana de care L-au legat pe Iisus nu era prea lată; în coloana de sus era un inel de fier şi cârlige. Mântuitorul a cuprins coloana cu mâinile, iar zbirii, cu brutalitate, I-au ridicat braţele atât de sus încât vârful picioarelor abia atingeau pământul.

Călăii au început să lovească spatele, de sus până jos. Trupul omenesc al Fiului lui Dumnezeu se răsucea sub loviturile călăilor, care erau întărâtaţi de o zeamă roşie şi răcoroasă, care li s-a dat să bea până la beţie. După un sfert de oră trupul Domnului nu mai era decât o carne vie.

A urmat a doua pereche de zbiri, care s-au năpustit cu o nouă furie, cu un bici cu frânghii în care erau împletiţi ghimpi şi aveau noduri. Sângele ţâşnea de pretutindeni. Iisus, în baia acestui chin, abia gemea, dar geamătul Lui se pierdea în urletele mulţimii.

Mulţi străini suiţi pe cămilele lor, trecând prin cetate, priveau îngroziţi la cele ce se petreceau.

Acum alţi zbiri au urmat: loveau cu biciul roman, care rupea bucăţi de carne de pe coaste. L-au dezlegat pe Iisus şi L-au legat cu spatele, dar fiind sleit de puteri, nu-L mai ţineau picioarele şi au trebuit să-L lege cu frânghiile peste piept, subţiori şi sub genunchi; unul din călăi L-a lovit peste faţă cu o nuia subţire.

A urmat un nou potop de bice, pe piept, pe pântece, pe braţe şi pe picioare. Atunci, un străin cu un cuţit în formă de secure s-a repezit şi a strigat: Opriţi !

Călăii, miraţi, s-au oprit o clipă. Omul a tăiat legăturile care ţineau trupul lui Iisus şi s-a pierdut în mulţime. Sleit, Iisus S-a prăbuşit în balta sfântului Său sânge. Călăii L-au lăsat acolo, dar se apropiau din când în când să-L lovească cu piciorul şi să-L silească să Se ridice.

Iisus S-a târât cum a putut ca să-Şi adune cămaşa de pe jos. Călăii, întărâtaţi de sânge şi băutură, îşi băteau joc de El şi împingeau cămaşa mai departe, ca să nu ajungă mâna Lui însângerată până la ea.

Apoi, cu alte lovituri de baston şi izbituri de picioare, L-au silit să Se ridice, nedându-I timp să îmbrace cămaşa, ci i-au aruncat-o pe umeri.

În timp ce Iisus Îşi ştergea sângele ce se prinsese cheag pe faţă, a intrat Pilat în galerie şi a spus: Ecce, homo (Iată, omul) ! Cu alte cuvinte: „Iată cât a suferit !” Dar mulţimea întărâtată striga: Să fie răstignit ! Să fie răstignit !

Pe giulgiul sfânt se pot număra 480 răni, pe faţă şi pe spate, de la gât şi până la glezne, numai răni, nici un loc nelovit.

Spun experţii că 240 lovituri sunt cu biciul roman şi 240 lovituri cu frânghii şi  nuiele. Pe lângă acestea se mai disting lovituri de învăluire, când biciul se înfăşură pe braţe sau pe picioare.

Dr. Barbet a făcut şi această experienţă: a făcut din plastilină un corp care să imite cât mai exact trupul lui Iisus, i-a dat elasticitate, statura de 1,72 metri, şi i-a aplicat lovituri aşa cum au fost date asupra trupului lui Iisus. A repetat loviturile până când a văzut că sunt identice cu ceea ce se vedea pe giulgiu, adică trei sferturi de oră.

Deci, călăii nu L-au bătut pe Iisus mai puţin de trei sferturi de oră. Trei sferturi de oră, sub aceste lovituri date de nişte oameni sălbatici, ca să ne putem da seama de cele ce a putut suferi  Mântuitorul pentru păcatele noastre.

Tot trupul era o carne vie şi o masă roşie de sânge. Peste spinarea aşa ruptă de plumburile înnodate din bici, călăii I-au trântit o mantie roşie, ca să-L acopere, iar mantia s-a lipit de sângele ce curgea şiroaie.

Şi aşa bătut, istovit, vânăt la faţă, cu ochii în lacrimi, cu cununa de spini căzută peste ochi, cu părul încurcat de sângele închegat, pălmuit, lovit, batjocorit, hulit, a mai trebuit ca pe umărul rănit să-Şi pună crucea ca să o ducă singur, în plină arşiţă a soarelui, de la Pretoriu până sus pe Golgota, cale de trei ceasuri, dacă mergi târându-te, aşa cum Se târa El.

Crucea lui Iisus a fost cea mai grea dintre cruci, pentru că de dimineaţă, când a fost osândit, şi până la ceasul al nouălea (ora 15), când a pornit pe drumul crucii, cine mai avea timp să facă o cruce pentru Iisus Hristos ?!!!

Lângă tribunalul roman şi lângă templu erau nişte grinzi aduse din Munţii Libanului, lemne groase de cedru pentru repararea templului. Ce să mai caute alte lemne ? Nu aveau timp de pierdut ! Iisus trebuia să fie răstignit şi îngropat până la apusul soarelui. Este bună crucea şi dacă e grea, ce le păsa lor ?

Crucea avea o grindă de 4,5 metri, iar cealaltă de 2,16 metri. Lăţimea era de 30 centimetri, şi dacă se calculează densitatea, toată crucea avea greutatea de 98 kg.

Drumul crucii (Via Dolorosa) are 600 metri şi cu paşi 783. Iisus, cu crucea, a străbătut această distanţă în 3 ceasuri cu 3.500 paşi. Drumul merge în zig-zag, şi după primii 200 metri urcă şi coboară în pantă repede, şi iar urcă, cu crucea înaltă de 4 metri şi grea de 98 kg. Era greu de coborât. Iisus a căzut sub povara crucii, în râsul şi batjocura mulţimii. Acest loc este însemnat în stânca drumului cu o coloană neagră pe care este scris: „Aici a căzut pentru prima dată Iisus”.

Totuşi, cu puţinele puteri ce le mai avea Iisus, S-a ridicat şi alţii I-au pus crucea din nou pe umeri. A mai mers 150 metri şi crucea, lovindu-se de pereţii stâncii, Iisus a căzut a doua oară. Acum era încă mai istovit, dar a încercat singur să Se ridice, şi se vede pe zid o palmă de sânge, la înălţimea de 1,10 metri. Acolo este scris: „Aici a căzut pentru a doua oară”.

S-a ridicat şi de data aceasta. Mai erau acum 60 metri, însă Iisus, complet istovit, fără să Se lovească, a căzut a treia oară sub greutatea crucii Sale. Acum toată lumea, chiar şi soldaţii, au văzut că nu Se mai poate ridica.

De pe drumul Damascului venea de la munca câmpului Simon din Cirene. Cu dreptul pe care-l aveau romanii, i-au poruncit acestuia să ducă crucea lui Iisus cei 60 metri ce mai rămăseseră, iar Iisus i-a străbătut singur, fără cruce.

Ca să fie pus pe cruce, Iisus a mai îndurat o suferinţă, pe care o explică abia astăzi examenul făcut asupra giulgiului. Mantia plină de sânge, care se făcuse ca o scoarţă şi se lipise de spate, i-a fost trasă fără milă, dezlipind cheagurile de pretutindeni, cu piele cu tot, şi făcând din nou să ţâşnească sângele.

Apoi, piroanele au ţintuit pentru moarte mâinile care au vindecat, care au dat lumină orbilor, care au binecuvântat … şi au ţintuit pentru moarte picioarele care au rătăcit din casă în casă, căutând pe cei fără de apărare.

La atâta suferinţă îndurată, piroanele bătute în mâini şi în picioare, nici nu-L mai puteau înfricoşa pe El, Mieluşelul nevinovat, mers spre junghiere. Dar nouă, piroanele bătute ne sună şi astăzi în urechi, căci fiecare lovitură în pereţii clopotului reprezintă o lovitură a ciocanului ce a ţintuit pe cruce pe Dumnezeu !

În raportul pe care Publius Sentulus, proconsul roman pentru regiunea Tirului şi Sidonului, l-a trimis împăratului roman Tiberiu şi Senatului roman acum 2.000 ani, acesta scrie, printre altele:

,,Trăieşte aici un om care se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos. Poporul îl numeşte ‘Profet al Adevărului’, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers.

… Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare …, fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nici o pată sau zgârietură nu se vede pe faţa lui puţin rumenă. … Ochii sunt albaştri-vineţii, blânzi şi senini. Privirea lui însă este aşa de măreaţă … Lumina revărsată de faţa lui este ca lumina soarelui, aşa încât este cu neputinţă a privi cineva mai îndelung la faţa sa. Acea lucire inspiră teamă … Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până pe umeri …

Într-adevăr, o, împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos. Printr-un singur cuvânt, el dă viaţă morţilor şi sănătate bolnavilor”.

Şi acum noi, care ştim Figura lui Iisus, din ceea ce a mai rămas pe giulgiu, ii spunem lui Sentulus: ,,Nu este adevărat că fruntea Lui este netedă, căci este plină toată de răni şi brăzdată de sânge. Nu este adevărat că părul lui este de culoarea alunei coapte, căci este de culoarea sângelui. Nu este adevărat că obrazul Lui frumos este fără de pată, căci este jupuit şi vânăt”.

Iată ce am făcut noi oamenii din chipul lui Iisus, din blânda lui Figură ! Pe om l-a făcut Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, iar noi am făcut din chipul lui Dumnezeu un om de nerecunoscut.

Dar să nu aruncăm vina numai asupra acelor oameni care L-au batjocorit, L-au scuipat, L-au bătut, L-au maltratat, L-au răstignit. Să nu ne credem pe noi aşa de curaţi, căci orice păcat al nostru este un piron pe care îl batem în mâinile Lui, şi orice greşeală este o insultă pe care I-o aruncăm în faţă !

Orice gând de înşelăciune sau de răzbunare, orice dorinţă nelegiuită, orice trădare, chiar revolta împotriva durerii, a vreunei boli, a vreunui necaz sau greutate a vieţii, pe care ar trebui să le ducem fără cârteală, căci ele sunt date pentru păcatele noastre şi spre curăţire, toate acestea sunt palme şi scuipări, iar Mântuitorul încă suferă şi Maica Lui plânge. Amin.

 

 

Revizuirea procesului lui Iisus Hristos

 

Un lucru minunat s-a petrecut în zilele noastre, s-a revizuit procesul lui Iisus Hristos şi se găseşte că Acesta a fost nevinovat, iar strămoşii vinovaţi de crima uciderii Fiului lui Dumnezeu. Bineînţeles că nici justiţia romană nu are mai puţin vină.

Spre o mai bună edificare, redăm în cele ce urmează un scurt raport despre revizuirea procesului de judecare a lui Iisus:

La 25 iulie 1931 a avut loc această dezbatere a procesului, despre care ziarul Telegraf raportează următoarele:

,,Ierusalim, 25 iulie 1931. – După cum s-a anunţat îndeajuns mai înainte, astăzi a avut loc dezbaterea de revizuire a procesului care a osândit pe Iisus Hristos la moarte.

La ora 4 fix (dimineaţa), clădirea tribunalului era arhiplină şi a fost nevoie de intervenţia poliţiei pentru a împiedica restul publicului să mai intre.

La începutul dezbaterilor era de faţă o mulţime de jurisconsulţi (doctori în drept) din diferite ţări, care fuseseră invitaţi special să ia parte la dezbaterea acestui proces.

Curtea cu juri, ce se compunea din cei mai de seamă bărbaţi ai rasei ebraice, încă de la începutul dezbaterii s-a obligat ca să dea sentinţa cu toată dreptatea şi să stabilească greşeala din osânda dată pe vremuri.

Ca preşedinte al tribunalului era dr. Veidelsel, unul dintre cei mai de seamă legişti evrei. Apărarea a luat-o avocatul dr. Reichswer, iar ca acuzator era dr. Blaudeisler.

La ora 14,30 s-au început dezbaterile, când preşedintele a dat cuvântul acuzării.

Dr. Blaudeisler desfăşoară o arhivă de documente, care conţinea aproximativ 1.000 de pagini scrise la maşină. El începe să arate judecata, care L-a osândit pe Iisus. A căutat să procedeze după dreptate, căci pe acea vreme nimeni nu putea vedea în El pe Fiul lui Dumnezeu, decât numai ucenicii Lui. El a fost vătămător pentru societate, ca un conspirator primejdios care aduna în jurul Lui persoane, pentru a Se împotrivi stăpânirii, şi care predica o religie inexistentă.

El a trebuit în mod necesar să fie osândit, ca şi alţi mulţi înainte de El.

Acuzatorul continuă mai departe să-L acuze violent pe martir sprijinindu-se pe dovezile documentelor sale, iar după ce îşi continuă rechizitoriul său, care dură 4 ore, el rugă tribunalul să confirme sentinţa de pe vremuri, căci aceasta ar fi de datoria lui şi cu dreptate sănătoasă.

După aceea, preşedintele tribunalului a dat cuvântul apărării, avocat dr. Reichswer. Acesta se ridică în cea mai adâncă tăcere din partea adunării. El a zis că va dovedi că acea sentinţă a fost nedreaptă şi că Iisus a fost victima nenumăratelor greşeli din partea justiţiei de pe atunci. El arătă că Iisus Hristos nu putea fi osândit la moarte, pentru că nu comisese nici o crimă. El predica numai o religie care aducea mântuirea, dar pe care egoismul oamenilor de pe atunci nu voia să o recunoască.

Cum putea fi învinuit Hristos de vreo greşeală ? Nimeni nu avea nici o dovadă. El aminti de Pilat, care a zis: Eu nu găsesc nici o vină la el (Luca 23, 4, 14 şi 22; Ioan 18, 38), şi, ca semn al nevinovăţiei sale, Pilat şi-a spălat mâinile înaintea învinuitorilor lui Iisus. Dar pentru că aceştia îl ameninţau că-l vor pârî pe Pilat la Cezarul, el dădu pe Iisus în mâinile lor.

Apărătorul îşi continuă apărarea sa – un model de elocvenţă – şi rugă pe juraţi să nu fie egoişti, şi pentru interese de stat să nu jertfească interesele dreptăţii curate.

El îi făcu atenţi să se gândească că Acel osândit de peste veacuri este acum în cer şi este gata să ierte nedreptatea ce a suferit-o. După o apărare de 5 ore, apărătorul şi-a încheiat pledoaria sa.

Şedinţa a fost suspendată, iar juraţii s-au retras în sala de deliberare. Când şedinţa a fost deschisă iarăşi, preşedintele tribunalului a citit următoarea sentinţă: „Cu patru voturi pentru şi unul contra, Cel osândit a fost achitat, fiind dovedită completa Lui nevinovăţie. Acuzaţia lui Iisus din Nazaret a fost una din tristele rătăciri, care a adus pedeapsa divină asupra rasei ebraice, până ce va fi liberă de vina ei”.

Apărarea a fost viu ovaţionată, apoi mulţimea s-a retras liniştită”.

După 1900 de ani, conducătorii evrei recunosc grozava rătăcire şi crima juridică pe care strămoşii lor au comis-o în acel loc de unde acum câţiva urmaşi recunosc în mod solemn, cu patru voturi pentru şi unul contra, nevinovăţia Domnului Iisus.

Cât de goală şi fără de greutate era totuşi acuzaţia dr. Blaudeisler, că religia lui Hristos nu ar fi fost cunoscută şi că numai ucenicii Săi ar fi cunoscut superioritatea Sa, când Iisus Domnul împlinea şi explica Scripturile Vechi, zicând: Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc (Matei 5, 17), şi când minunile Lui, mai presus de fire, cu însănătoşirea bolnavilor din naştere şi învierea morţilor, erau cunoscute de o mare mulţime de popor, din care mulţi fuseseră martori oculari la acestea şi au crezut în El. Oare adevărul şi dreptatea depinde de aprobarea oamenilor ?

Cât de tiranică şi plină de cerbicie este prejudecata împotriva Fiului lui Dumnezeu ! Iisus Hristos a fost gata să moară pentru răscumpărarea oamenilor, dar faptul că conducătorii poporului Său însetau după sângele Lui a făcut cupa suferinţelor Sale să fie şi mai amară !

 

 

A Doua Venire a lui Hristos

 

Luând cunoştinţă cu ce preţ nemărginit a fost răscumpărată mântuirea noastră, care va fi atunci pedeapsa celor care mărturisesc a fi urmaşii lui Iisus Hristos, dar care nu se supun cu umilinţă la ascultarea de cerinţele Răscumpărătorului lor, şi care nu-şi iau crucea, ca nişte ucenici ai lui Hristos, să-L urmeze de la iesle până la cruce ?

Iisus a zis: Cela ce nu este cu mine, împotriva mea este, şi cela ce nu adună cu mine, risipeşte (Matei 12, 30). Iisus a pecetluit cu Sângele Său izvorâtor din Dumnezeu ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Ascultarea se cere şi de la noi (Ieşirea 20, 1-17).

Poruncile sfinte ale Decalogului au fost întărite prin moartea Domnului pe cruce. Iisus declară: Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii (Matei 5, 17). Legea lui Dumnezeu fiind o descoperire a voinţei Sale, ea trebuie să dăinuiască pururea ca un martor credincios în ceruri.

Nici o poruncă nu a fost desfiinţată, nici o iotă nu a fost schimbată. Psalmistul zice: În veac Doamne cuvântul tău rămâne în cer. Credincioase sunt toate poruncile lui, întărite în veacul veacului (Psalmi 118, 89; 110, 7).

Iisus mângâia pe ucenicii Săi când era pe pământ, zicându-le: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi întru Dumnezeu, şi întru mine credeţi. În casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt; iar de nu, aş fi zis vouă: voiu să merg să gătesc vouă loc. Şi de voiu merge să gătesc vouă loc, iarăşi voiu veni, şi vă voiu lua pre voi la mine; că unde sunt eu, şi voi să fiţi (Ioan 14, 1-3).

 

Pogorârea la Iad a Domnului

Miniatură din prima ediţie bibliofilă a Noului Testament, tipărit de mânăstirea noastră în 2016

 

O, ce zi măreaţă ne stă în faţă ! Zi fără nor. Un viitor fără sfârşit. O ţară fără blestem şi fără de păcat. O, ce minunate bogăţii, zile de tinereţe în loc de bătrâneţe ! Viaţă veşnică. Timpuri şi zile fără de margini. Ani fără de şir şi fără de sfârşit, care se vor perinda neîncetat în veşnicie. Acolo va fi un pământ nou şi oameni noi, neprihăniţi (Isaia 65, 18-19). O, ce creaţiune nouă, ce ţară, unde vor fi numai animale fără vină şi fără natură sălbatică, blânde şi gingaşe, ca să fie un mijloc de bucurie şi un motiv de laudă Aceluia ce le-a creat (Isaia 65, 25). Ce măreaţă făgăduinţă, neînţeleasă, nepreţuită şi chiar nedorită îndeajuns !

O, ce măreaţă patrie, unde pacea veşnică va fi acasă la ea, iar Iisus, ca Domn al păcii (Isaia 9, 6), va domni ca Împărat al împăraţilor ! O, ce veşnică domnie, unde toţi vor fi fericiţi şi veşnic mulţumiţi ! Acolo unde iubirea îşi va ajunge culmea şi toţi, legaţi ca într-un mănunchi, vor lăuda pe Creator.

Iubite cititor, te-ai gândit vreodată la această vreme care leagă cu sine toate binecuvântările pe care le doreşti ? Ce pregătire faci pentru aceasta ? Cum ai suferit pentru Iisus ? Ce iubire ai arătat pentru El şi lucrarea Lui ? Pentru cine ai adunat ce ai ? La ce îţi vor ajuta toate bunurile pământeşti şi chiar prietenii puternici ai lumii acesteia, când Domnul Se va arăta ? Ai simţit vreodată bucurie, ca să aştepţi pe Cel ce atât de mult ne-a iubit ?

Dacă nu ai ştiut sau nu ai făcut tocmai ce trebuia făcut pentru Domnul, atunci nu întârzia ! Auzi glasul lui Iisus, care te cheamă la pocăinţă şi mântuire. Bucură-te de această solie, căci Se apropie Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. Fiindcă nu numai noi ne bucurăm, ci şi natura se bucură de această măreaţă Venire, în slava Domnului nostru Iisus Hristos.

David, împăratul şi proorocul, cu mii de ani înainte vedea aceasta (Psalmi 97, 8-10). Că Mântuitorul vine iarăşi este de fapt tonul principal al Sfintei Scripturi, din ziua când prima pereche de oameni părăsi, plină de grijă, Edenul. Fiii credinţei au aşteptat Venirea Celui făgăduit, care să sfărâme puterea distrugătorului (satan).

Pe vremuri, bărbaţii sfinţi priveau înainte la Venirea lui Mesia, cu mărire, ca împlinire a speranţelor lor. Enoh, numai al şaptelea de la Adam, cel ce a locuit în Rai, el, care a umblat 300 ani cu Dumnezeu pe pământ, s-a învrednicit să privească din depărtare venirea Izbăvitorului: Iată, va veni Domnul întru mii de sfinţii săi. Să facă judecată împotriva tuturor (Iuda 1, 14-15).

În noaptea suferinţelor sale, patriarhul Iov striga cu încredere nestrămutată: Ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi în [ziua] de pe urmă mă voi ridica din pământ şi iarăşi voi umbla în pielea mea şi în trupul meu Îl voi vedea pe Dumnezeu, pe care Îl voi vedea eu însumi şi ochii mei Îl vor privi şi nu altul (Iov 19, 25-27; versiunea Vulgata).

Profetul Isaia zice: Învia-vor morţii şi se vor scula cei din mormânturi şi se vor veseli cei de pre pământ, că roua cea de la tine vindecare lor este, şi pământul necredincioşilor va cădea. Înghiţit-a moartea biruind, şi iarăşi au luat Dumnezeu toată lacrima de la toată faţa … că gura Domnului a grăit acestea. Şi vor zice în ziua aceea: iată Dumnezeul nostru întru care am nădăjduit, şi ne va mântui pre noi, acesta este Domnul, aşteptatu-l-am pre el, şi ne vom bucura, şi ne vom veseli de mântuirea noastră (Isaia 26, 19; 25, 8-9).

Tot aşa Avacum privea răpit într-o viziune sfântă arătarea Sa: Dumnezeu de la amiazăzi va veni, şi cel sfânt din munte umbros cu desime. Acoperit-au cerurile bunătatea lui, şi de lauda lui este plin pământul. Şi strălucirea lui ca lumina va fi … Stătut-au, şi s-a clătit pământul. Privit-au, şi s-au topit neamurile; zdrumicatu-s-au munţii cu silă, topitu-s-au dealuri veşnice, călătorii veşnice ale lui … Va crăpa pământul … Dat-a adâncul glasul său, înălţimea nălucirile sale. Ridicatu-s-a soarele, şi luna a stătut întru rânduiala sa (Avacum 3, 3-11).

Profeţia nu prezice numai felul şi modul cum va veni, ci şi scopul Venirii lui Hristos, şi arată şi semnele după care se pot cunoaşte când Venirea Sa se apropie.

Iisus zice: Şi vor fi semne în soare şi în lună şi în stele … şi vor fi foamete şi ciumă şi cutremure pre alocuri (Luca 21, 25; Matei 24, 7). Şi în zilele acelea, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va da lumina sa. Şi stelele cerului vor cădea, şi puterile cele din ceruri se vor clăti. Şi atunci vor vedea pre Fiul Omului venind pre nori, cu putere şi cu slavă multă (Marcu 13, 24-26).

Domnul zice: Iată vin degrabă; şi plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia precum va fi fapta lui. Fericiţi cei ce fac poruncile lui, ca să fie stăpânirea lor preste lemnul vieţii şi pre porţi să intre în cetate (Apocalipsa 22, 12, 14).

Că încă puţin oarece cel ce este să vină va veni, şi nu va zăbovi. Iar dreptul din credinţă va fi viu (Evrei 10, 37-38).

Pe Patmosul stâncos (Insula Patmos din Grecia), ucenicul cel iubit, Ioan aude făgăduinţa: Da, vin curând. Iar răspunsul său dornic exprimă rugăciunea comunităţii în toate strâmtorile ei: Vino, Doamne Iisuse ! Amin.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 131-136 / 2021