Cuvant duhovnicesc nr. 11

Despre moarte şi înviere

de arhimandrit Serafim Alexiev

I. Scopul vieţii omeneşti pe pământ
II. Despre chipul lui Dumnezeu în om şi despre viaţa trupească, sufletească şi duhovnicească
III. Cuvântul lui Dumnezeu despre viaţa de după viaţă
IV. Învăţătura ortodoxă despre moarte şi pricina acesteia
V. Învăţătura ortodoxă despre răscumpărarea din păcat, blestem şi moarte
VI. Credinţa ortodoxă despre Învierea lui Hristos, Biruitorul morţii, şi despre învierea noastră
VII. Raportarea Sfinţilor Părinţi, precum şi a unor învăţaţi şi filozofi, la învierea trupului şi nemurirea sufletului omenesc

 

I. Scopul vieţii omeneşti pe pământ

Neam trece şi neam vine (Eclisiastul 1, 4). Soarele răsare şi apune. Vremea zboară fără încetare. Veacurile vin, trec şi se afundă cu paşi grei în depărtările trecutului. Generaţii se nasc şi mor, ca să nu se mai întoarcă nicicând pe pământ. Oamenii îşi înalţă case pentru sine, dar le părăsesc îndată, pentru totdeauna, şi alţi oameni se sălăşluiesc în ele. Se zidesc cetăţi care mai apoi se năruie. Se nasc state care dispar. Hărţile istoriei se schimbă necontenit. Ceea ce a fost, iată, de acum nu mai este. Iar ceea ce va veni, numai Dumnezeu poate şti cum va arăta.

Lumea este asemenea unei arene, în care actorii se schimbă unul după altul în decursul timpului. Oameni noi se arată pe scenă, dar în puţină vreme se afundă şi ei în întunericul de dincolo de culise. Unii joacă roluri importante în viaţă, alţii mărunte, iar alţii nici un fel de rol. Unii se manifestă pe un tărâm social vast, slava lor strălucind ca un meteorit pe cer, pentru a se stinge îndată. Alţii se măsoară doar în cercul strâmt al slujirii lor şi printre puţinii lor prieteni. Iar despre o a treia categorie nu se poate spune nimic precis.

Judecăţi cu multe chipuri şi nuanţe ! Unii sunt fericiţi, iar alţii nefericiţi. Unii râd, iar alţii plâng. Unii sunt sănătoşi, iar alţii sunt bolnavi mai toată vremea. Unii sunt bogaţi, iar alţii săraci. Unii sunt plini de daruri, iar alţii oameni de rând, oameni obişnuiţi. Unii trăiesc, după cum spune lumea, o viaţă îndelungată, iar alţii, abia născuţi, mor îndată. Între viaţa lungă şi cea scurtă, văzute prin prisma veşniciei, care ne cuprinde pe toţi la urma urmelor, nu este însă mare deosebire. Dacă vine moartea, totul este ca şi cum n-ar fi fost. Ce înseamnă chiar şi cea mai minunată şi îndelungă viaţă în faţa veşniciei de necuprins ? Nu este oare aceasta aproape asemănătoare cu cea mai scurtă viaţă de pe pământ ? Nu sunt acestea asemenea clipelor ori scânteilor strălucitoare, care îndată se sting şi nu se mai arată ?! Anii omului par mulţi la număr, când se naşte. Dar dacă se scurg, ei se prefac repede în vise de mult apuse.

Să-i întrebăm pe cei mai în vârstă cum au privit la viaţă ca tineri şi cum privesc acum la ea, când neaua anilor s-a aşezat pe capetele lor tot mai încărunţite. Aceştia vor mărturisi într-un glas că în anii tinereţii drumul vieţii care se întindea înaintea lor părea fără de sfârşit. Dar oare la fel privesc ei la acesta acum, când a trecut ? Nu. Totul li se pare că a fost un vis. Multe dintre idealurile lor nu mai sunt actuale. Se întreabă: cele trăite de ei au existat cu adevărat ori au fost doar un vis ?

Dacă la vârsta de 10 ani aţi fi auzit că una din rudele dvs. de 60 ani a murit, aţi fi gândit: ,,A trăit destul. A îmbătrânit. Şi-a trăit viaţa. Dumnezeu s-o ierte”. Însă vremea se scurge pe nesimţite, iar tu, tinere, devii un om matur, apoi cap de familie, ţi se nasc copii, şi iată, după ani şi ani, apar şi nepoţii. Pe nesimţite se îngrămădesc în spatele tău 60 ani. Pentru copiii tăi eşti deja bătrân, iar pentru nepoţi de-a dreptul mult prea bătrân. Dar tu te simţi încă destul de tânăr. În mijlocul viforului vieţii de zi cu zi nu eşti în stare să-ţi mai aduci aminte de ceva şi nu poţi să crezi că ai în spate 60 ani, care s-au scurs fără întoarcere. Deodată însă auzi că cineva de vârsta ta a făcut un infarct şi a murit pe neaşteptate. Chiar la vârsta ta – 60 ani. Una ca aceasta te pune pe gânduri. ,,Aşa de tânăr s-a dus !” – oftezi tu, uitând că ţie însuţi, ca tânăr, această vârstă ţi se părea înaintată. Acum tu muţi hotarele bătrâneţii mai departe de tine, ca să mai trăieşti. Tocmai această năzuinţă a ta de a trăi scoate la iveală nemurirea.

Mi s-a povestit despre un scriitor că, atunci când a sărbătorit 70 ani, unii prieteni i-au dorit din inimă să ajungă la 100 ani. Această urare i-a priit, pentru că el a trăit îndelung. Scriitorul le-a mulţumit atunci celor prezenţi pentru urări. Au trecut anii. Binecuvântarea s-a adeverit. La cea de-a 98-a aniversare s-au adunat prietenii lui apropiaţi şi unul dintre tinerii săi urători i-a făcut aceeaşi urare, care cândva îl bucurase – de a atinge suta de ani. Scriitorul a fost afectat şi i-a replicat jignit: ,,Cum ? Numai cu 2 ani îmi prelungiţi viaţa ? Ia nu vă mai amestecaţi în treburile lui Dumnezeu !”

Omul nu se mai satură de viaţă. Acest fapt arhicunoscut grăieşte de la sine că suntem creaţi nu pentru moarte, ci pentru viaţa veşnică. Dintru început noi năzuim către veşnicie. Toţi simţim că moartea este un lucru nelalocul său, apărut tam-nisam în viaţa omului. În mod instinctiv ne agăţăm de viaţa noastră ca de cea mai de preţ comoară. Setea noastră de a trăi se loveşte de chipul morţii aproape în fiecare zi. Noi şi noi oameni care mor sunt scoşi afară din casă. Cei vii aleargă în jurul adormiţilor lor ca să-i îngroape, până ce şi aceştia, după mai multe zile, vor cădea morţi, ca să fie îngropaţi la rândul lor.

Luând aminte la toate acestea, fără să vrea, omul se întreabă: care este sensul scurtei noastre existenţe ? Pentru ce trăieşte omul pe pământ ? Oare ca să se arate pentru puţin timp precum un balonaş deasupra mării vieţii şi după aceasta să se afunde şi să dispară pentru totdeauna ? Şi ce este în realitate omul – acest pumn de ţărână, din punct de vedere material ? Ce sunt aceste puternice patimi în el, cel slab ? De unde sunt aceste avânturi spre marile nevoinţe în el, cel iute trecător ? Este el doar materie ? Nu există oare ceva mai înalt, ceva dumnezeiesc în el ? Dacă admitem că în om nu există suflet, atunci îl prefacem într-un craniu gol şi în oase goale !

Cineva a dorit să afle cât costă omul, din punct de vedere material, şi a ajuns la concluzia, după ce a socotit şi a adunat toate elementele lui preţioase, că la o greutate de 60-70 kg acesta nu face mai mult de 3-400 leva[1]. Acesta să fie oare adevăratul preţ al omului ? Oare într-atât de ieftin şi de nimic este el ? Ar fi un lucru jalnic. Dacă ceea ce este mai de preţ în această lume – omul – este atât de lipsit de preţ, atunci nu există nici alte valori în viaţă. Atunci legile morale îşi pierd sensul. În cazul acesta, conştiinţa este absolut fără rost, un conducător nefolositor, doar un sfătuitor şi un chinuitor al nostru. Atunci viaţa ar fi lipsită de sens; şi mai cu seamă n-ar avea rost să se trăiască după rânduielile creştineşti, care cer o înaltă morală evanghelică.

Însă inima omului, în care străluceşte nădejdea nemuririi, nu se poate împăca cu gândul absurd al unei vieţi pământeşti lipsite de scop. Omul este trup şi suflet. Dacă trupurile omeneşti sunt atât de înţelept alcătuite, încât prin toate organele şi prin toate funcţiile lor corespunzătoare ating un scop raţional, putem oare să admitem în privinţa sufletului că această cea mai de preţ şi nemuritoare parte din om este lipsită de orice sens, de orice ţel ? Una ca aceasta este de neconceput. Sufletul a fost creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Noi ne naştem în timp pentru veşnicie şi moartea nu este o negare a vieţii veşnice, căci s-a spus: Şi mai înainte de ce se va întoarce ţărâna în pământ, precum a fost, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la cel ce l-au dat pre el (Eclisiastul 12, 7). Doar convingerea în nemurirea sufletului poate să dea în această scurtă viaţă pământească un sens în veşnicie.

Observaţiile au demonstrat că din credinţa în Cel Preaînalt şi în valoarea veşnică a zilelor noastre pământeşti, destinate să ne apropie de izvorul originar al fiinţei, s-au născut şi se nasc cele mai înalte cugetări, cele mai însufleţitoare dispoziţii şi cele mai eroice fapte. Şi, pe de altă parte, nepăsarea faţă de credinţă şi faţă de viaţa veşnică ce ne aşteaptă i-a îndepărtat pe oameni de înaltul drum trasat lor şi a încurcat toate: şi rânduiala moral-dumnezeiască din sufletele lor, şi legăturile lor de dragoste frăţească, şi în general toată viaţa lor.

Când omul crede în nemurirea sufletului său, el năzuieşte să-i asigure acestuia fericita intrare în Împărăţia Cerurilor, la Dumnezeu. Iar când gândeşte că viaţa lui se încheie cu moartea trupului, el îşi leagă în mod firesc toată grija sa de acest fapt: să-i satisfacă trupului toate capriciile, să-i adune în chip nesăţios, pe cât este cu putinţă, cât mai multe bunuri pământeşti şi cât mai multe desfătări rafinate. Faptele demonstrează că, dacă este ucisă în oameni credinţa în Cer, ei năzuiesc cu înverşunare către pământ şi au în vedere doar să poată răpi cât mai mult de la el. Apetitul creşte proporţional cu întărirea omului în convingerea că această lume este singurul loc în care el locuieşte. Unde vor conduce oare toate acestea planeta noastră nefericită, când vedem că întreaga lume a pornit pe calea necredinţei în nemurirea sufletului ?!

Dacă oamenii ar fi fost crescuţi în duh creştinesc, dacă ar fi aprins în sufletele lor dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, cu totul altfel ar fi arătat viaţa. Din experienţa plăcuţilor lui Dumnezeu, aceasta s-a demonstrat de mii de ori. Cei ce şi-au îndreptat privirea evlavioasă către lumea cealaltă nu doar că nu şi-au îngăduit să răpească ceva străin, ci adesea s-au lepădat şi de cele ale lor. Trăind modest, înfrânându-se de la cele de prisos, hrănindu-se din truda mâinilor lor (potrivit II Tesaloniceni 3, 8-10), ei s-au mulţumit cu puţinul de trebuinţă pentru trupul lor (potrivit I Timotei 6, 8), ajutându-i şi pe alţii, dăruindu-le cu mărinimie din cele ce le aparţineau. Ei nu s-au tulburat de ziua de mâine, căci au fost pe deplin încredinţaţi că prin credinţa lor în Dumnezeu şi prin dragostea lor de nevoinţă pronia dumnezeiască cea care le dăruieşte lor zile le va asigura şi hrana.

Principiul după care s-au condus a fost porunca lui Hristos: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu […] şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Pentru aceasta plăcuţii lui Dumnezeu au avut pace cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu aproapele. Cei ce nu-şi mărturisesc credinţa se afundă însă în certuri şi în dispute şi-şi otrăvesc singuri viaţa, uneori chiar pe motivul celor mai josnice interese pământeşti. Toate acestea nu vorbesc oare în chip convingător de cât de greşită este năzuinţa unilaterală a omului către pământ, când el a fost creat în realitate pentru ceva cu mult mai înalt ? Ce folos este omului – spune Hristos – de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde (Matei 16, 26) ?

Cei mai de seamă reprezentanţi ai neamului omenesc – sfinţii şi înţelepţiţii de Dumnezeu părinţi – au privit viaţa veşnică ca pe axiomă de viaţă. Ei au simţit că sunt străini în această lume, că viaţa pământească este o călătorie către cea cerească, că pentru această viaţă a lor de aici le este dăruită doar o viză de tranzit şi că locuinţa lor permanentă nu este aici, ci în cealaltă lume (potrivit Evrei 13, 14). Ei au descoperit sensul înstrăinării pământeşti în aceasta: ca neîncetat să se apropie de Ziditorul lor, Dumnezeu. Adevăratul ţel de pe urmă al călătoriei lor pământeşti îl vedeau în unirea lor cu Ziditorul, şi nu în dobândirea averilor pământeşti.

 

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

 

Călătorul nu se opreşte nicăieri pentru mai multă vreme, nici nu-şi zideşte locuinţă permanentă oriunde pe cale. El îşi caută adevărata sa casă şi către această casă îşi îndreaptă paşii. El aleargă cu credinţă către ţelul său. Astfel au fost toţi drepţii în Vechiul Testament. Despre ei, Sfântul Apostol Pavel spune: După credinţă au murit aceştia toţi, […] mărturisind că străini şi nemernici sunt pre pământ (Evrei 11, 13). Asemenea lor, în Noul Testament, şi ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos se simt călători pe pământ. Cu toate îndestulările ei, viaţa pământească este pentru aceştia o vremelnică înstrăinare, unde ei adastă pentru puţină vreme pe calea către Cer. Făgăduinţele dumnezeieşti pentru fericirea veşnică în Împărăţia Cerurilor şi pentru veşnica contemplare a feţei lui Dumnezeu sunt nespusa lucrare a înaltelor lor năzuinţe. Perspectiva luminoasă a primirii unor asemenea înalte şi de neînchipuit bunătăţi cereşti ne descoperă pentru ce creştinii au fost chemaţi să trăiască în curăţie, dreptate şi evlavie (potrivit II Timotei 2, 22) şi să fie iubitori de pace. Pentru că, dacă nu trăiesc astfel, ei nu pot să atingă sfinţenia. Iar dacă nu ating sfinţenia, nu vor avea părtăşie cu Dumnezeu cel Preaînalt.

Când vorbim despre sfinţenie, nu vrem să spunem că Împărăţia lui Dumnezeu este închisă pentru cei păcătoşi. Hristos a venit pe pământ ca să cheme tocmai pe păcătoşi la pocăinţă (potrivit Matei 9, 13), să-i cheme la ospăţul ceresc (potrivit Matei 22, 9-10). Păcătoşii care se pocăiesc pot, precum cei drepţi, să moştenească desfătările cereşti. Condiţia este una singură: desparte-te de păcat şi vei fi veşnic cu Dumnezeu ! Curăţeşte-te şi vei fi mântuit. Dar dacă nu te vei curăţi aici, vei fi pierdut. Căci în Biserica cerească nu intră nimic necurat (potrivit Apocalipsis 21, 27; I Corinteni 6, 9-10). Tocmai pentru aceasta Sfântul Apostol Petru s-a adresat celor ce cred: Iubiţilor, rogu-vă ca pre nişte nemernici şi străini, să vă feriţi de poftele cele trupeşti, care se oştesc asupra sufletului (I Petru 2, 11). Cel ce trăieşte drept în această lume, aceluia i se va îngădui să intre în Împărăţia Cerurilor.

,,Patria din care noi am pornit în rătăcirea noastră – spune Mitropolitul Filaret al Moscovei – este Raiul. Patria pe care toţi o căutăm ori pe care ar trebui să o căutăm este tot Raiul şi cerul”. Aceasta ne spune deschis cuvântul dumnezeiesc nou-testamentar: Petrecerea noastră în ceruri este (Filippeni 3, 20). Că ştim că de se va strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri. Că de aceasta suspinăm, dorind să ne îmbrăcăm întru lăcaşul nostru cel din cer (II Corinteni 5, 1-2). Călătorind către această locuinţă veşnică, adevăraţii creştini aprind tot mai mult în sinea lor sfânta sete de Dumnezeu şi năzuinţa lor din inimă către Ierusalimul ceresc, numit de Sfântul Apostol Pavel maică nouă tuturor (Galateni 4, 26). În acest duh şi Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm prin cuvintele: Tatăl nostru, care eşti în ceruri (Matei 6, 9).

Mitropolitul Filaret al Moscovei spune: ,,Dacă este întrebat un orăşean, în timpul călătoriei sale pe câmp ori în vreun sat oarecare, unde locuieşte, fără îndoială, el nu v-ar spune: Iată aici – în drum, ori aici – în hanul sătesc, ci va spune că el locuieşte la oraş, unde se află casa şi familia lui, chiar dacă el, atunci când este întrebat, se află departe de oraş”.

Asemenea străinilor, noi nu trebuie să ne legăm în chip pătimaş de acest pământ. Aici totul este trecător, noi îl vom părăsi şi el ne va lăsa. Dacă lumea se face una cu noi, cu atât mai mult ne va durea despărţirea de ea la moartea noastră. Cu cât omul a încercat în viaţă să rupă legăturile sale cu cele păcătoase şi să se simtă în ceasul morţii liber de acestea, cu atât mai uşor va trece la viaţa veşnică. Cu el se va împlini atunci zicala: ,,Dacă mori (pentru păcate) înainte să mori, nu vei mai muri atunci când vei muri”. Nefericit este acela care se lasă legat cu legăturile pământeşti. El a pierdut calea către Rai şi nu mai ştie pentru ce trăieşte. Însă cel care a dobândit înţelepciunea de a se simţi călător şi străin în această lume, acela ştie cum să se izbăvească de cursele celui rău şi cum să se apropie de Dumnezeu.

Mitropolitul Filaret al Moscovei îl întăreşte în chip minunat pe un asemenea creştin, spunându-i: ,,Dacă te cuprinde, de pildă, pofta trupească şi te cheamă către desfătarea păcătoasă a simţurilor, tu poţi să-i spui: ‘Fugi de la mine ! Eu sunt străin şi călător. Pe cale nu se stă la ospăţ şi desfătare. Dacă hanul este frumos sau nu, dacă hrana este bună sau nu, dacă patul este moale sau scorţos, nu are mare importanţă pentru pelerin. Dacă îndur cu mărinimie lipsurile în timpul călătoriei mele, voi fi răsplătit însutit cu fericirea în patria mea’. Dacă pofta ochilor tăi îţi arată în închipuire bogăţii pieritoare şi îţi şopteşte: ‘De ce ai atât de puţine ? De ce nu te străduieşti să ai mai mult ?’, răspunde-i că eşti străin şi călător. Pentru călător este mai bine să aibă cu sine doar un mic bagaj decât unul mare. Cel ce s-a păzit pe sine în călătoria sa acela va afla în patria sa o comoară, pe care nici molia, nici rugina nu o strică, pe care nici furii nu o sapă şi nu o fură (potrivit Matei 6, 20). Dacă trufia vieţii începe să te îmboldească: ‘De ce nu eşti un om înalt şi respectat ?’, şi acesteia să-i spui: ‘Nu mă tulbura în zadar ! Eu sunt aici străin şi călător, dar am o asemenea patrie de negrăit, iar deosebirea între reprezentările pământeşti despre cele înalte şi cele de jos nu o iau în seamă, căci este de nimic. Dacă prin munţi sau prin hăţişuri de nepătruns mă conduce mâna nevăzută a proniei, mi-e totuna, ajunge doar să mă conducă până în patria mea cerească’”.

Sfântul Împărat David, acest străin cu totul minunat (potrivit Psalmi 37, 13), pe care nici măcar diadema împărătească nu l-a legat de cele pământeşti, şi-a vărsat înaintea Ziditorului sufletul său: Dumnezeule Dumnezeul meu, către tine mânec. Însetat-a de tine sufletul meu, de câte ori trupul meu ţie. În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalmi 62, 1-3). Proorocului împărătesc, care a înţeles prin simţirea inimii sale că bun este Domnul (Psalmi 33, 8) şi cât de fericit este omul care este împreună cu El (potrivit Psalmi 72, 27), i s-a părut pustie ţara înfloritoare în care curgea lapte şi miere (potrivit Ieşirea 3, 8; Ieremia 32, 22). Căci el s-a simţit în aceasta ca un străin şi un călător. Pentru cel care s-a simţit precum un călător, nespus de preţios este şi cel mai mic bun duhovnicesc dăruit de Părintele ceresc, care ne cheamă în casa părintească, mai preţios decât toate desfătările pământeşti trecătoare, care vor rămâne aici. Că nemernic sunt eu la tine, şi străin ca şi toţi părinţii mei (Psalmi 38, 17), spune Sfântul Împărat David. Pentru el ca străin şi călător, mila cea dumnezeiască este mai bună decât viaţa (potrivit Psalmi 62, 4). Doar în Dumnezeu îşi află odihnă sufletul lui (potrivit Psalmi 62, 2), în Dumnezeu este mântuirea şi slava lui (potrivit Psalmi 61, 7).

 

Sfântul Împărat David

 

El cere tuturor alor săi să facă această experienţă duhovnicească şi să ia aminte toţi ca să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi în El să caute sensul vieţii lor. Pentru aceasta îi îndeamnă pe cei supuşi lui Dumnezeu: Nădăjduiţi spre dânsul toată adunarea noroadelor, vărsaţi înaintea lui inimile voastre, că Dumnezeu este ajutorul nostru (Psalmi 61, 8).

Scopul de pe cealaltă lume al făpturii omeneşti – doar prefigurat în Vechiul Testament – este subliniat nespus de limpede în Noul Testament. Domnul Iisus Hristos S-a pogorât din cer ca să ne arate calea pierdută a Împărăţiei cerurilor, ca să ne înveţe adevărul şi să ne dăruiască viaţa cea veşnică. El Însuşi este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). El conduce oile Sale pe căile cele drepte ale mântuirii, mărturisind despre Sine: Eu le dau lor viaţă veşnică; şi nu vor pieri în veac, şi nimeni nu le va răpi pre ele din mâna mea (Ioan 10, 28). El merge din nou la Tatăl ca să gătească locul celor care-I urmează Lui (Ioan 14, 2).

Aşijderea, sfinţii apostoli spun că mântuirea sufletului este scopul călătoriei oamenilor aici pe pământ (potrivit I Petru 1, 9). Pentru aceasta credinciosii sunt datori să stăruie ca să nu fie biruiţi de rău şi să biruie răul cu binele (potrivit Romani 12, 21). Astfel ei vor birui păcatul în sine şi vor dobândi la sfârşit sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pre Domnul (Evrei 12, 14). Iar să vezi pe Domnul şi să fii împreună cu El, în acest fapt constă întregul înţeles al fericirii vieţii omeneşti.

Având în vedere acest scop, Sfântul Grigorie Teologul scrie: ,,De la orice om care a primit botezul, Dumnezeu cere trei virtuţi: dreapta credinţă din tot sufletul şi din toată puterea noastră, înfrânarea limbii şi curăţia trupului”. Prin silinţa de a dobândi aceste virtuţi se mântuieşte sufletul şi se atinge scopul vieţii. Că aşa stau lucrurile cu adevărat reiese limpede mai cu seamă când se compară cele trei virtuţi cu patimile care se opun lor, care întunecă sufletul, care îl pierd pe om şi-l lipsesc de Împărăţia cerurilor. Şi ce zădărniceşte oare mântuirea oamenilor mai uşor şi pe neobservate ?

 

Sfântul Grigorie Teologul

Frescă din biserica Mânăstirii Chora, Constantinopol

 

1. Credinţa cea nedreaptă, insuflată de diavoli. Îmbrăţişând credinţa eretică, omul este mulţumit de sine însuşi, că el este credincios, că arată râvnă din destul către Dumnezeu. Însă cu această credinţă nedreaptă el nu se poate mântui, întrucât prin erezia sa se desparte de bunăvoie de staulul lui Hristos, care este doar Sfânta Biserică Ortodoxă.

2. Deosebit de pierzătoare se arată neînfrânarea limbii. Din ce pricină apar adeseori cele mai mari certuri între oameni, spre veşnica lor pieire ? Din reaua întrebuinţare a limbii, mişcată de patimile lăuntrice, ascunse în inimă: mânia, răutatea, invidia, ura şi altele asemenea (potrivit Iacov 3, 5-8). Jignirile reciproce care nu se iartă, bârfele, osândirile, înjosirile şi vorbirea de rău aduc pierzarea sufletului care nu se pocăieşte.

3. Necurăţia este o cale şi mai alunecoasă în viaţa omului care caută desfătări şi fericire. Aceasta îi făgăduieşte desfătările, însă îi pricinuieşte cele mai mari căderi, prin care omul intră într-un conflict de neîmpăcat cu propria sa conştiinţă. Cel lipsit de curăţie este necredincios sufletului său creat după asemănarea lui Dumnezeu. El simte din destul aceasta, dacă este un om cu dreaptă măsură şi luminat, şi de aceea este nespus de nemulţumit de sine însuşi când îşi îngăduie desfătările necurăţiei. Ar fi trebuit ca după împlinirea acestor desfătări el să se simtă fericit; dar iată că se simte deznădăjduit, ca şi când s-ar trezi dintr-o beţie. Poate un astfel de om păcătos, care se îngreţoşează de sine, să aştepte ca Dumnezeu să fie mulţumit de el şi să-l primească în veşnica părtăşie cu Sine ?

 

Dacă dreptul doreşte să atingă scopul călătoriei sale pământeşti şi să dobândească veşnica şi fericita viaţă a părtăşiei cu Dumnezeu este dator ca mărturisirea lui de credinţă ortodoxă să fie legată de înfrânarea limbii sale de la grăirea de rău şi de înfrânarea de la necurăţie.

Sfântul Serafim de Sarov († 1833) ne-a dat un răspuns grăitor la întrebarea legată de scopul vieţii omeneşti pe pământ. Într-o zi liniştită de iarnă, într-o poiană din mijlocul pădurii, purtând o discuţie cu Nicolai Alexandrovici Motovilov, care era foarte interesat de această problemă, Sfântul Serafim i-a spus că scopul vieţii creştine constă în dobândirea Sfântului Duh, şi nu pur şi simplu în dobândirea a felurite virtuţi. Căci acestea de pe urmă, dacă nu sunt săvârşite pentru Hristos, nu ne vor aduce răsplată în viaţa viitoare, nici nu ne vor dărui dumnezeiescul har în această viaţă. Orice om trebuie să înceapă mântuirea sa prin dreapta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi în numele Lui să săvârşească binele. Un astfel de bine este bine cu adevărat şi nu va cădea niciodată.

Ceea ce va aduce cununa dreptăţii pentru om nu doar în veacul viitor, ci şi în acest veac îl umple pe el de harul Sfântului Duh. Virtuţile: rugăciunea, postul, privegherea, milostenia, curăţia, fecioria şi altele asemenea sunt doar mijloace de dobândire a Dumnezeiescului Duh. Prin acestea omul trebuie să dobândească harul. Altfel, virtuţile rămân săvârşite în zadar. Însă cel ce este păcătos trebuie să alerge către pocăinţa cea adevărată a păcatelor sale, silindu-se să săvârşească în numele lui Hristos virtuţi opuse păcatelor lui de mai înainte. Pe această cale se dobândeşte Sfântul Duh, care lucrează înlăuntrul nostru şi zideşte în noi Împărăţia cerurilor. Oare nu a spus Mântuitorul cu tot dinadinsul că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (potrivit Luca 17, 21) ? Prin Împărăţia lui Dumnezeu se înţelege harul Sfântului Duh, care trebuie să se descopere în viaţa noastră prin înfrânarea de la rău şi prin săvârşirea binelui în numele Domnului Iisus Hristos.

Răpit de aceste lămuriri înţelepte, Motovilov ardea de dorinţa de a înţelege concret în ce chip poate să cunoască el că se află în harul Sfântului Duh. Atunci, Sfântul Serafim s-a rugat în inima sa Domnului ca să-i dăruiască lui Motovilov gustarea în chip simţit a unei asemenea bucurii şi, deodată, Motovilov a văzut cum sfântul stareţ ardea în har, cum strălucea pe de-a întregul şi răspândea în jurul său fulgere de lumină; şi amândoi au fost în acea stare plină de har şi, luminaţi de o lumină taborică, au continuat să vorbească unul cu celălalt:

– Ce simţiţi acum ? a întrebat Sfântul Serafim.

– Simt, a răspuns Motovilov, atâta linişte şi pace în sufletul meu, încât nici un cuvânt nu ar putea să o arate.

– Aceasta este acea pace, i-a spus sfântul stareţ, despre care a vorbit Domnul ucenicilor Săi: Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum lumea dă, eu dau vouă (Ioan 14, 27). Aceasta este pacea care covârşeşte toată mintea (Filippeni 4, 7). Şi ce mai simţiţi ?

– O neobişnuită dulceaţă, a venit răspunsul.

Iar Sfântul Serafim a adăugat:

– De această dulceaţă parcă se topeşte inima noastră. Amândoi suntem cuprinşi de atâta fericire, pe care nu ar putea să o zugrăvească vreo limbă … Ce altceva mai simţiţi ?

– O neobişnuită bucurie în toată inima mea !

Sfântul Serafim i-a spus că aceasta este bucuria din simţirea Sfântului Duh:

– Însă oricât de mângâietoare ar fi această bucurie, totuşi ea este nimic pe lângă aceea despre care Însuşi Domnul, prin gura apostolului Său, a spus: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre dânsul (I Corinteni 2, 9). Zălog pentru această bucurie ni s-a dat nouă de acum înainte … Şi ce altceva mai simţiţi ?

– O neobişnuită căldură !

– Cum poţi tu să simţi o astfel de căldură, fiule ? Căci noi suntem în pădure. Acum este iarnă şi sub tălpile noastre scârţâie zăpada …

Motovilov nu ştia cu ce să compare acea căldură şi a spus:

– O căldură aşa cum este la baie, când ies aburii precum norii …

– Dar mirosul ? a întrebat Sfântul Serafim. Este acelaşi precum cel din baie ?

– Nu, a venit răspunsul lui Motovilov. Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu o astfel de mireasmă …

Astfel, plăcutul lui Dumnezeu s-a rugat pentru Motovilov ca acesta să guste încă din această viaţă fericirea Împărăţiei lui Dumnezeu venind întru putere (Marcu 9, 1) şi a încheiat: ,,Iată de câtă nespusă desfătare ne învredniceşte acum Domnul Dumnezeu ! Iată ce înseamnă să fii în plinătatea Sfântului Duh … Dar ce legătură are cu aceea că eu sunt monah, iar tu mirean ? În privinţa aceasta nu putem judeca. Pentru Dumnezeu are însemnătate dreapta credinţă în El şi într-Unul Născut Fiul Său. Pentru aceasta se dăruieşte din belşug, de Sus, harul Sfântului Său Duh”.

Mai departe, sfântul stareţ l-a lămurit pe Motovilov că năzuinţa spre o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu nu înseamnă lepădarea de tot ceea ce este pământesc. El a adăugat: ,,Domnul nu ne mustră dacă ne folosim de bunurile pământeşti, căci El Însuşi a spus că, dacă suntem vieţuitori în lume, avem nevoie de toate acestea (potrivit Matei 6, 32), adică de tot ceea ce ne înlesneşte viaţa pământească şi face mai uşoară calea noastră către patria cerească. Întemeindu-se pe aceasta, Sfântul Apostol Pavel spune că nu este un mai bun câştig decât evlavia […] când ea se îndestulează cu ce are (I Timotei 6, 6). Şi Sfânta Biserică se roagă ca Domnul să ne dăruiască aceasta. Şi cu toate că necazurile, nenorocirile şi feluritele nevoi sunt nedespărţite de viaţa noastră pământească, Domnul nu vrea ca noi să fim doar în necazuri şi în nevoi … Domnul Iisus Hristos Însuşi ne-a dat poruncă să ne iubim unul pe altul şi să ne mângâiem reciproc prin această iubire, ca să ne uşurăm calea cea strâmtă şi plină de necazuri a călătoriei noastre către patria cerească”.

După acea minunată arătare plină de har, Sfântul Serafim l-a slobozit pe Motovilov în pace.

Astfel, i-a fost arătat în chip vădit scopul vieţii omeneşti: ca, încă de aici, creştinul să devină sălaş al Sfântului Duh şi să ajungă astfel în Împărăţia lui Dumnezeu, care nu este nimic altceva decât harul Sfântului Duh, arătat întru dreptate, bucurie şi pace (potrivit Romani 14, 17). Acest har, ca o slobozire din puterea păcatului şi a răului, ne aşază într-o fericită comuniune cu Dumnezeu. Ca să atingem această comuniune, Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se sălăşluiască întru noi şi să devină una cu noi. Căci numai atunci când Împărăţia cerurilor se află în sufletul nostru, şi sufletul va fi în veac în Împărăţia cerurilor.

 

II. Despre chipul lui Dumnezeu în om şi despre viaţa trupească, sufletească şi duhovnicească

Cuvântul revelat al adevărului (potrivit Efeseni 1, 13) ne învaţă că Dumnezeu cel în Treime l-a zidit pe om după chipul Său. El a sădit în trupul lui zidit din ţărână un suflet nemuritor (potrivit Facerea 1, 26; 2, 7). După trup omul se aseamănă din plin animalelor, iar după suflet lui Dumnezeu, Cel fără de trup. La crearea feluritelor făpturi, Ziditorul S-a slujit doar de atotputernicul Său Cuvânt creator, astfel încât ceea ce El a poruncit aceasta s-a şi împlinit (potrivit Facerea 1, 3, 7, 9, 11, 15, 20, 24). La crearea omului, sfatul de mai dinainte de toţi vecii al Dumnezeieştii Treimi a hotărât: Să facem om după chipul nostru şi după asemănare; şi să stăpânească peştii mării şi păsările cerului şi dobitoacele şi tot pământul şi toate vietăţile cele ce se târăsc pre pământ (Facerea 1, 26). Şi au făcut Dumnezeu pre om, după chipul lui Dumnezeu l-au făcut pre dânsul (Facerea 1, 27).

Puţin mai departe se lămureşte în mod limpede cum Dumnezeu a făcut apogeul creaţiei Sale: Şi au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7), adică persoană după asemănare, ce a primit darul nemuririi. În suflet, nu în trup, se ascunde chipul lui Dumnezeu în om, pentru că Duh este Dumnezeu (Ioan 4, 24).

 

Facerea

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Omul este creat nu doar într-un mod deosebit, ci şi cu osebită hărăzire. Cu sufletul său care poartă însuşirea dumnezeieştii asemănări el este îndreptăţit pe deplin să stăpânească asupra lumii pământeşti văzute (potrivit Psalmi 8, 6-9) asemenea unui Dumnezeu mai mic. Dumnezei sunteţi (Psalmi 81, 6), citim în Psaltire. Această îmbrăcare a omului cu puterea de a stăpâni pământul, asemenea lui Dumnezeu, care stăpâneşte asupra întregului univers, cât şi însărcinarea precisă dată lui de a se trudi, lucrând şi păzind grădina Edenului (potrivit Facerea 2, 15), dau imbolduri puternice darurilor aşezate în el, pentru sporirea pe mai departe şi pentru desăvârşirea lui.

Sfântul Apostol Pavel analizează cele trei feluri de legături ale vieţii omului – trupească, sufletească şi duhovnicească. El scrie creştinilor: Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pre voi întru toate desăvârşit; şi întru tot întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos să se păzească (I Tesaloniceni 5, 23). Iată cum înţelege termenii duh, suflet şi trup Fericitul Teofilact: ,,Duh – acesta este darul Sfântului Duh, pe care noi l-am primit prin botez. Dacă păzim sfeşnicul luminos şi nestins, noi vom intra în cămara Mirelui; şi sufletul, şi trupul vor fi neîntinate de păcat dacă străluceşte întru noi duhul”. Dar să cercetăm mai cu de-amănuntul însuşirile noastre duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti.

Privit ca trup, omul nu se deosebeşte prea mult de animale. Are aceleaşi organe pe care le au acestea; ca şi ele are instinctul foamei, al setei; simte oboseală, dureri fizice, nevoia de somn şi altele. Dar dacă el rămâne la nivelul trăirilor trupeşti, el îşi pierde înalta calitate de om, zidit după chipul lui Dumnezeu şi cu scopul de a dobândi Împărăţia Cerurilor. După cuvintele Scripturii, care îl cunoaşte cel mai bine pe om şi cerinţa de temelie – asemănarea lui cu Dumnezeu (Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este – Matei 5, 48), omul trebuie să-şi stăpânească instinctele josnice şi să devină stăpân al trupului său şi al feluritelor lui năzuinţe. El nu trebuie să-şi satisfacă doar foamea şi celelalte nevoi trupeşti, ci şi să-şi amintească permanent că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (A Doua Lege 8, 3; Matei 4, 4).

Nici un animal nu simte nevoia de hrană duhovnicească, fiindcă nici un animal nu a fost creat după chipul lui Dumnezeu. După ce-şi satură foamea pământească, el este mulţumit şi nu mai voieşte nimic altceva, fapt pe care îl cunoaştem cu toţii. În funcţie de această particularitate animalică, întâlnită adesea şi la unii oameni căzuţi, se judecă în mod obişnuit treapta duhovnicească pe care se află un anume om. Idealul mărunţilor iubitori de plăceri trupeşti – să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri (I Corinteni 15, 32) – se socoteşte ca o josnicie nespusă nu doar la creştini, ci şi la păgânii cât de cât mai evoluaţi. Şi despre oamenii materialişti de astăzi, care resping originea dumnezeiască a omului şi, în general, credinţa în Dumnezeu, este înjositor să auzi vorbindu-se că trăiesc doar pentru stomacul lor. Şi ei pretind că au cele mai înalte idealuri. De aici şi năzuinţa fiecăruia de a se ridica deasupra materialismului grosier şi de a sluji unui ţel mai înalt. Fiecare om simte nevoia de a avea ,,credinţa sa”, chiar dacă aceasta este neadevărată. Fiecare doreşte să se desăvârşească, să se depăşească pe sine şi să năzuiască spre mai bine. ,,Omul întrece omul în mod infinit” – a spus plin de înţelepciune Pascal, având în vedere însuşirea firii duhovniceşti a omului.

Privit ca suflet, omul se ridică deasupra celorlalte vieţuitoare prin deosebitele sale particularităţi sufleteşti, exprimate prin trei însuşiri de bază: minte, sentiment şi voinţă. Zidit de Sfânta Treime, omul poartă caracteristicile Dumnezeieştii Treimi în sufletul său, mai concret, prin însuşirile sale – minte, simţăminte şi voinţă. ,,În aceste trei puteri – scrie Sfântul Ambrozie al Milanului – omul nostru lăuntric, în virtutea firii sale duhovniceşti, arată în chip minunat Chipul lui Dumnezeu”.

Dumnezeu este unul după fiinţă, însă în acelaşi timp este întreit în persoane. Şi sufletul omenesc este unul după natura sa, însă străluceşte în sine Dumnezeiasca Treime. După cum în Dumnezeu deosebim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, fără a amesteca cele Trei Persoane şi fără a le despărţi în trei Dumnezei, tot aşa în sufletul omenesc deosebim mintea, sentimentul şi voinţa, fără a le amesteca între ele, dar şi fără a despărţi unitatea sufletului omenesc în trei suflete. Aceasta este o mărturie psihologică atât de greu de înţeles şi de nezdruncinat, atât pentru realitatea Unuia Dumnezeu în Treime, cât şi pentru înrudirea noastră duhovnicească cu El (potrivit Faptele Apostolilor 17, 28-29).

Credincioşii ortodocşi, botezaţi în numele Preasfintei Treimi (potrivit Matei 28, 19), încep şi trebuie să înceapă orice rugăciune a lor, orice faptă a lor şi orice pas hotărâtor în viaţă prin cuvintele: ,,În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”. În numele Sfintei Treimi să trăim – ajută-ne, Doamne ! – şi în numele Acesteia să murim ! Cel ce se arată credincios lui Dumnezeu în această lume are bucuria de a fi în veşnică părtăşie fericită cu veşnicul Dumnezeu cel viu şi în lumea cealaltă.

Simţurile animalice elementare, care se arată până la nivelul unor instincte şi la simţirile obişnuite fizice, nu pot fi comparate cu trăirile sufleteşti ale omului, şi anume cu mintea lui creatoare şi pătrunzătoare, cu cele mai complicate, rafinate şi înalte simţiri, şi mai ales cu însuşirile voii lui, care nasc, în colaborare cu mintea şi simţirea, deasupra nivelului sufletesc, feluritele ştiinţe, tehnica, arta, muzica, poezia, filozofia şi celelalte.

Oricât de delicate ar fi însă, însuşirile sufleteşti ale omului nu pot fi considerate cel mai înalt lucru la el. Mult mai înalte decât acestea sunt însuşirile duhului său. Ce este duhul ? Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, acesta este ,,acea putere pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa omului, desăvârşind creaţia Sa”. Trăsăturile distinctive ale duhului sunt: frica de Dumnezeu, conştiinţa şi setea de Dumnezeu. ,,Nimic creat nu poate să satisfacă duhul nostru. De la Dumnezeu a ieşit şi el pe Dumnezeu Îl caută … Oricât de multe lucruri create şi bunuri ar deţine cineva, el simte că totuşi nu-i sunt de ajuns. Toţi […] caută şi caută. Caută şi află; însă ceea ce află aruncă şi încep din nou să caute, ca să le arunce şi pe acelea pe care le-au aflat. Şi aceasta fără încetare … Nu demonstrează oare aceasta în chip vădit că în noi există o putere care de la pământ … ne atrage în sus, către cer ?”

Această putere este duhul. Dăruit tuturor, el se reînnoieşte prin sfântul botez, după cuvintele Fericitului Teofilact, care scrie: ,,Dacă păzim acest sfeşnic luminos şi nestins vom intra în cămara Mirelui. Atunci şi sufletul, şi trupul nostru vor fi neîntinate de păcat, căci duhul străluceşte în noi”.

Analizat doar ca trup, omul nu este mai mult decât un animal, mai cu seamă după catastrofa căderii în păcat. Analizat ca purtător al unui suflet nemuritor, deci ca o făptură raţională, rânduită cu simţăminte, minte şi voie, omul căzut în nelegiuire, care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi se împotriveşte în toate dumnezeirii, nu se deosebeşte mult de demoni. Dar oare se mai evidenţiază ei prin înaltele lor daruri – care pe de-a întregul şi fără cârtire sunt supuse răului – după ce I-au întors spatele lui Dumnezeu ? Doar prin însuşirile sănătoase ale duhului, omul păcătos, răscumpărat de Mântuitorul, înnoit prin har, sfinţit de Sfântul Duh şi însetând neîncetat de Dumnezeu devine asemenea îngerilor (potrivit Psalmi 8, 6).

Astăzi se vorbeşte şi se scrie mult despre firea sufletească a omului. Şi Biserica noastră Ortodoxă priveşte firea ca pe cea mai înaltă vrednicie a omului, însă nu se opreşte aici, pentru că ştie că prin reaua ei întrebuinţare omul poate să cadă chiar mai jos decât animalele şi să se asemene demonilor.

Sfânta Ortodoxie aşază orice virtute a omului nu în starea firească, ci în starea duhovnicească, care nu este nimic altceva decât o favorizare pe de-a întregul a omului, prin ale cărei roade s-a rupt definitiv de păcat prin veşnica unire cu Sfântul Duh al lui Dumnezeu (potrivit I Corinteni 6, 17). Adesea în cultura modernă cuvântul ,,spiritualitate” se întrebuinţează într-un sens nedrept, desemnând însuşirile, chiar pe cele mai înalte, ale duhovniciei. În acest sens se vorbeşte despre ,,cultură spirituală”, despre ,,progres spiritual” … Toţi învăţaţii şi înţelepţii creştini au simţit însă că duhovnicia fără adevărata spiritualitate nu este îndeajuns pentru omul creat după chipul lui Dumnezeu. Calităţile lui spirituale, oricât de înalte dintru început, pot să se erodeze şi să se distrugă, când sunt rupte de Dumnezeu şi de sfânta Lui voie.

Ştiinţa şi tehnica, de pildă, pot să se pună în serviciul răului, şi nu al binelui. Tainele descoperite ale atomului şi energiile aflate în el, această cucerire epocală a ştiinţei secolului nostru, care ar fi putut să uşureze viaţa materială a umanităţii, nu se folosesc astăzi, tocmai din lipsa duhovniciei, ca să pregătească pe de-a întregul nimicirea acesteia ? De asemenea, arta poate să primească întrebuinţări împotriva lui Dumnezeu şi să înceapă să surpe, în loc să înalţe. Muzica, poezia, artele plastice şi altele asemenea pot să se demonizeze şi, zămislite fiind de suflet, să devină pierzătoare de suflet.

Ca să nu se întâmple toate acestea, omul trebuie cu orice preţ să năzuiască spre singurul ideal demn de el: din trupesc şi firesc să devină duhovnicesc. Aceasta nu înseamnă că, atingând duhovnicia, el va înceta să fie un om trupesc şi sufletesc. Nu. Şi oamenii duhovniceşti au suflet şi trup. Şi ei au nevoi trupeşti şi sufleteşti, care însă nu-i mai stăpânesc, ci sunt supuse de duhul ce stăpâneşte peste ele. Rănile sufleteşti ale oamenilor duhovniceşti sunt îndreptate de către duhul binecuvântat al omului.

Adevăratul creştin este dator să-şi stăpânească trupul, să-i înfrâneze poftele animalice, aplecările josnice şi nesătulele simţiri, ţinându-le în deplină supunere prin firea duhovnicească şi înnobilată a botezului. El trebuie să înjuge toate însuşirile sale sufleteşti – minte, simţăminte, voie, conştiinţă de sine, agerimea minţii, închipuire, memorie şi altele asemenea – în năzuinţa creatoare de a atinge asemănarea cu Dumnezeu. Pentru acest ţel, dacă doreşte să treacă de la cele sufleteşti la cele duhovniceşti, el este dator să înainteze prin credinţă şi prin frica de Dumnezeu, să-şi educe în inima sa bunăvoinţa, dragostea de Dumnezeu şi de oameni şi să-şi curăţească prin mărturisire deasă conştiinţa, năzuind către o cât mai adâncă cunoaştere de Dumnezeu, prin smerirea minţii (adică a înţelepciunii trupeşti, potrivit Romani 8, 6) înaintea adevărurilor revelate. La aceasta omul trebuie să adauge osârdia deprinsă din Cuvântul lui Dumnezeu şi din împlinirea dumnezeieştilor porunci, arzătoarea şi deasa convorbire cu Dumnezeu în rugăciune şi stăruitoarea ocupaţie cu scrierile Sfinţilor Părinţi, cei mai de seamă îndrumători într-ale vieţii duhovniceşti. El trebuie să înseteze după Dumnezeu şi să înmulţească harul din ce în ce mai mult în sine prin primirea sfintelor taine din Sfânta Biserică Ortodoxă.

Astfel, prin înfăptuirea părtăşiei cu Dumnezeu, prin rugăciune permanentă, el va înainta şi se va adânci în viaţa duhovnicească, va deveni tot mai duhovnicesc, cu o viaţă asemenea îngerilor. În acest chip el va începe viaţa veşnică încă de aici, de pe pământ, după cum este spus: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3).

Un astfel de om duhovnicesc poate să se ocupe fără primejdie şi cu lucrurile de trebuinţă ale vieţii de aici: cu ştiinţa, tehnica, arta şi felurite alte domenii, precum muzica şi poezia, priveghind şi luând aminte să nu se mândrească cu toate acestea. Iar dacă se mândreşte, dintr-un om duhovnicesc el poate să devină iarăşi sufletesc. Prin faptele sale, omul trebuie să năzuiască să-L preaslăvească pe Dumnezeu, nu pe sine însuşi. Să luăm ca pildă un credincios lucrător în lemn, un om sincer şi evlavios. Prin prelucrarea lemnului el îşi câştigă existenţa. În meseria sa este nu numai un bun profesionist, ci şi un artist. Dacă priceperea sa de a prelucra din lemn felurite obiecte de artă îl predispune neîncetat la a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru că i-a dat acest dar, el îşi va păzi duhovnicia pe lângă înalta lui stare sufletească. Însă, dacă el se mândreşte cu frumoasele sale opere şi începe să se laude în dreapta şi în stânga cu ele, va cădea din părtăşia cu Dumnezeu şi se va pogorî pe treapta cea mai joasă a stării sufleteşti.

Aceasta poate să se petreacă în felurite alte ocupaţii sufleteşti, la orice om la care am lua aminte în această viaţă. Oricât de mari ar fi, după darurile lor, oamenii nu pot să atingă duhovnicia din cauza mândriei, ci rămân în cele sufleteşti. Prin marea lor dăruire sufletească, astfel de oameni robesc celor mai josnice patimi. Iată, întâlnim un mare artist, însă dedat patimii băuturii; un medic iscusit, însă iubitor de argint; un violonist virtuoz, însă desfrânat; un învăţat de seamă, însă plin de mânie; un scriitor talentat, dar plin de zavistie.

Un exemplu clar de înaltă spiritualitate fără duhovnicie îl reprezintă Nietzsche, acest om pătrunzător în cele ale sufletului, însă un om absolut neduhovnicesc. Prin spiritualitatea sa demonică, el a scris cărţi uimitoare înţesate de spiritualitate, prin care a pierdut mulţime de suflete. Prin persoana lui s-a împlinit cel mai bine adevărul cuvintelor lui Hristos: Ce este întru oameni înălţat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16, 15).

Modelele demne de urmat trebuie să fie pentru noi sfinţii, cei mai duhovniceşti reprezentanţi ai neamului omenesc. Uneori, chiar prin daruri mici, ei au atins cea mai înaltă cunoştinţă de Dumnezeu şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, din cei mai obişnuiţi oameni au devenit chipuri ale înţelepciunii şi smereniei, eroi ai răbdării şi personificări ale oamenilor desăvârşiţi.

Într-adevăr, nu toţi oamenii pot deveni sfinţi, pot fi ieşiţi din comun. Dar om duhovnicesc, într-o măsură sau alta, toţi suntem datori să devenim căci în aceasta constă menirea noastră. Duhovnicia elementară se manifestă în viaţa de zi cu zi prin pocăinţa pentru păcate, prin cugetarea la Domnul şi la Înfricoşătoarea Judecată, prin dese rugăciuni fierbinţi către Ziditorul, prin îndeletniciri osârdnice cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin smerire de sine, prin răbdarea fără cârtire a tuturor răutăţilor şi necazurilor pe care Dumnezeu le-a îngăduit, prin dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, prin înfrânare de la cuvinte rele şi mai cu seamă de la osândirea celor apropiaţi, prin înfrânarea ochilor de la sminteli pierzătoare, prin lupta cu înclinările noastre josnice, cât şi prin dezrădăcinarea răutăţii, mânierii, urii, mândriei, iubirii de arginţi şi tuturor celorlalte patimi sufleteşti.

Creştinismul înseamnă nevoinţă. Viaţa duhovnicească este un război neîncetat cu patimile noastre lăuntrice şi cu năvălirile demonilor (potrivit Efeseni 6, 11-12). Creştinul trebuie să năzuiască să devină, dacă nu un uriaş în armata lui Hristos, atunci măcar un soldat simplu, însă credincios Lui, un soldat care nu aruncă, plin de frică, înaintea vrăjmaşului, arma dăruită lui de Mântuitorul, ci o păzeşte şi o întrebuinţează în încleştările de zi cu zi cu puterile întunecate ale răului … Astfel, fiecare creştin se poate ridica măcar la o duhovnicie elementară, care dă cale liberă spre Împărăţia Cerurilor. Dacă nu ajunge la aceasta, a trăit în zadar în această lume şi, după expresia psalmistului, a devenit asemenea cu dobitoacele cele fără de minte (Psalmi 48, 21).

După cum vedem, vrednicia omului constă nu în starea sufletească, ci în starea duhovnicească. Sfântul Teofan Zăvorâtul cugetă plin de înţelepciune: ,,Deşi starea sufletească este firească, nu este firesc ca omul să fie trupesc. Greşeala constă aici exclusiv în precumpănirea asupra următorului fapt: cine cui ar trebui să se supună”. Omul trebuie să năzuiască înainte de toate şi mai presus de orice altceva către Dumnezeu. De aceea, mai presus de trup şi suflet, în el trebuie să stăpânească duhul. ,,Duhul este cea mai înaltă latură a vieţii omului. El este puterea care îl trage de la cele văzute către cele nevăzute, de la cele vremelnice către cele veşnice, de la cele zidite către Ziditor; duhul este caracteristic omului şi îl deosebeşte de toate celelalte făpturi pământeşti”.

Pentru aceasta, ,,când în cineva stăpâneşte principiul duhovnicesc […], unul ca acesta se află pe calea cea dreaptă […] deoarece duhovnicia este norma vieţii omeneşti şi, prin urmare, fiind duhovnicesc, el este un om al esenţei, pe când omul sufletesc şi cel trupesc nu sunt oameni ai lucrurilor esenţiale … Chiar dacă manifestările duhovniceşti ale cuiva nu sunt înalte – în cunoştinţe ştiinţifice, în artă şi în alte înfăptuiri – şi chiar dacă activitatea trupească a acestuia este întru totul mărginită, el este cu adevărat un om pe deplin valoros. Însă omul sufletesc, care are multe cunoştinţe, om al artei, maestru, fiind într-aşa măsură om trupesc, nu este un om în adevăratul sens al cuvântului, oricât de minunat ar fi la chip … De aici, omul simplu, care se teme de Dumnezeu, se arată mai înalt decât cel mult învăţat şi plin de eleganţă, dar care nu năzuieşte către cel mai înalt ţel, acela de a plăcea lui Dumnezeu”.

Oamenii duhovniceşti îşi ating scopul în viaţa pământească şi se mântuiesc, iar cei sufleteşti pier. Omul sufletesc, dacă luptă împotriva lui Dumnezeu şi a duhovniciei, se arată prizonier al puterilor întunericului. Acestea îi înceţoşează raţiunea prin mândrie şi el nu mai poate simţi suprafirescul duhovniciei deasupra celor sufleteşti, iar uneori chiar îşi bate joc de manifestările duhovniceşti ale celor plini de modestie care Îl cinstesc pe Dumnezeu. El se luptă şi împotriva lui Dumnezeu, şi împotriva legii lui Dumnezeu şi astfel singur îşi surpă scara pe care ar fi putut să se înalţe până la sferele înaltei duhovnicii. Omul cel sufletesc – după cuvintele Sfântului Apostol Pavel – nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă (I Corinteni 2, 14).

Mândrindu-se astfel, omul sufletesc cade din înalta şi închipuita lui înălţime, iar omul duhovnicesc care se smereşte, până şi cel mai sărac întru cele ,,spirituale”, se arată de departe mult înălţat peste oamenii sufleteşti. Dumnezeu i-a mustrat şi îi mustră adesea pe oamenii sufleteşti care se mândresc, prin oamenii duhovniceşti, după cum este scris: Ci cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze; şi cele slabe ale lumii au ales Dumnezeu ca să ruşineze pre cele tari; şi cele de neam prost, şi nebăgate în seamă ale lumii au ales Dumnezeu, şi cele ce nu sunt, ca pre cele ce sunt să strice; ca să nu se laude nici un trup înaintea lui (I Corinteni 1, 27-29).

Cea mai înfricoşătoare consecinţă a lipsei de duhovnicie este pierderea mântuirii veşnice. Omul duhovnicesc dobândeşte privilegiul de a fi locuinţa Sfântului Duh, care este, după Sfântul Simeon Noul Teolog, ,,suflet al sufletului nostru”. De aceste privilegii sunt lipsiţi oamenii trupeşti. Dacă cineva nu are în sine Sfântul Duh, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, acela nu este al lui (Romani 8, 9). Un astfel de om poate să supună şi cele sufleteşti ale sale celor mai de jos din om – cele trupeşti –, şi să înceapă prin darurile sale să laude şi să mărească doar pe cele trupeşti ale omului. Atunci, în locul ştiinţei înţelepte a duhovniciei, către care suntem chemaţi cu toţii, se instalează aşa-numita ,,înţelepciune trupească”, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: Cei ce sunt după trup, cele ale trupului cugetă; iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Pentru că cugetul trupului este moarte; iar cugetul Duhului viaţă şi pace. Pentru că cugetul trupului vrăjmaş este la Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici poate. Şi cei ce sunt în trup, lui Dumnezeu a plăcea nu pot. […] Iar de locuieşte întru voi Duhul celui ce au sculat pre Iisus din morţi, cel ce au sculat pre Hristos din morţi, va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, pentru Duhul lui cel ce locuieşte întru voi (Romani 8, 5-8, 11).

La această înviere plină de bucurie a vieţii celei veşnice şi fericite, adică la veşnica mântuire, vor lua parte doar aceia ale căror suflete au dus încă de pe pământ o viaţă de credinţă şi evlavie, devenind duhovniceşti. Ei vor avea parte de o adevărată viaţă plină de bucurie cerească, după viaţa lor pământească. O astfel de minune o săvârşeşte în om Însuşi Sfântul Duh prin harul Său, după cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog: ,,Tocmai acesta este scopul cel mai înalt al întrupării celei mântuitoare, tocmai pentru aceasta S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul, şi S-a făcut om, ca să primească sufletele credincioşilor prin El harul Sfântului Duh ca un suflet […] şi să se arate astfel, în acest chip, ca născute din nou, rezidite şi înnoite prin sfântul botez şi să devină cum a fost primul om mai înainte de căderea în păcat, sfinţindu-se prin harul Sfântului Duh, în minte, conştiinţă şi în toate simţurile sale, astfel ca după aceasta să nu mai fie nicicum stricăciune din partea vieţii căzute, care să atragă dorinţa sufletului către cele trupeşti şi către poftele lumeşti”.

Omul este adevărata cunună a creaţiei lui Dumnezeu numai dacă este duhovnicesc, adică dacă în sufletul său se află Sfântul Duh. Dacă nu se află acolo Duhul lui Dumnezeu, atunci, cu toată starea lui sufletească înaltă, un astfel de om este mort cu duhul, căci – ca să folosim aici o expresie minunată a Sfântului Teofan Zăvorâtul –, ,,aşa cum fără suflet nu există viaţă în trup, tot aşa fără Duhul lui Dumnezeu nu există viaţă duhovnicească în suflet”.

Această idee este afirmată în următorul antifon de la slujba Învierii, glasul al 4-lea: ,,Prin Sfântul Duh tot sufletul viază, şi prin curăţie se înalţă; luminează-se întru unirea Treimii cu sfinţenie de taină”. Astfel omul care viază învie pentru veşnica fericire.

Oamenii neduhovniceşti însă, care nu viază aici pentru o viaţă plină de harul lui Hristos, vor învia spre osândă (potrivit Ioan 5, 29).

Între care dintre aceştia ne vom afla noi ?

 

III. Cuvântul lui Dumnezeu despre viaţa de după viaţă

Sfânta Scriptură cuprinde multe descoperiri despre viaţa viitoare, care ne aşteaptă după această viaţă. Către această viaţă viitoare se îndreaptă cugetele noastre când ne vorbeşte, într-un chip sau altul, fie despre nemurirea sufletului omenesc, fie despre învierea din morţi, fie despre dreapta Judecată a lui Dumnezeu, care se va petrece după moartea noastră, când se va răsplăti fiecăruia după faptele lui – lucru amintit atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament (potrivit Psalmi 61, 13; Matei 16, 27; Romani 2, 6; Apocalipsis 2, 23). Cuvintele de pe urmă din Simbolul de credinţă: ,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie” sunt o sinteză a învăţăturii scripturistice despre viaţa de după viaţă.

A nega învăţătura despre viaţa veşnică de după cea vremelnică înseamnă a nega nu doar Sfânta Scriptură ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, loc în care acest adevăr este descoperit, ci şi pe Însuşi Dumnezeu care l-a descoperit pe el. Iar dacă există Dumnezeu nemuritor, atunci există şi viaţă veşnică pentru făpturile pământeşti raţionale, zidite după chipul lui Dumnezeu. Viaţa veşnică presupune neapărat nu doar nemurirea sufletului omenesc, ci şi arătarea lui înaintea Judecăţii lui Dumnezeu, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Noi toţi trebuieşte să ne arătăm înaintea divanului lui Hristos; ca să ia fiecare după cum a făcut, cele ce s-au lucrat prin trup, ori bine, ori rău (II Corinteni 5, 10).

Această înaltă credinţă a fost tezaurul de nădejde al tuturor cinstitorilor de Dumnezeu pe parcursul întregii istorii omeneşti. Ea şi astăzi îi însufleţeşte pe credincioşii în Hristos şi va exista până la sfârşitul lumii.

Însă, pe lângă credincioşi, există alţi oameni care neagă adevărul despre nemurirea sufletului omenesc şi despre învierea trupurilor. Încă de pe vremea lui Hristos au existat asemenea oameni. Astfel au fost saducheii, constituiţi într-un partid politico-religios puternic, care respingea – fiind împotriva fariseilor – lumea spirituală a îngerilor, nemurirea sufletelor, învierea trupurilor şi judecata de pe urmă a lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor citim: Saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh; iar fariseii le mărturisesc amândouă (Faptele Apostolilor 23, 8).

Hristos a respins rătăcirea saducheilor prin câteva cuvinte scurte, luate din Vechiul Testament. Potrivit legii lui Moisi, dacă cineva murea fără urmaşi, fratele lui trebuia să ia în căsătorie pe soţia acestuia, ca să ridice urmaşi fratelui repauzat. Folosindu-se de această lege, saducheii doreau să aşeze într-o situaţie fără ieşire pe Mântuitorul şi învăţătura Lui despre învierea morţilor şi despre viaţa în veacul viitor. Cu acest scop L-au întrebat: căruia dintre cei şapte fraţi, care a luat pe rând pe una şi aceeaşi femeie – căci femeii îi muriseră toţi soţii, neavând copii – va fi aceea soţie la învierea din morţi ? Vă rătăciţi neştiind scripturile – le-a răspuns lor Hristos –, nici puterea lui Dumnezeu; că la înviere nici se însoară nici se mărită, ci ca îngerii lui Dumnezeu în cer sunt. Iar pentru învierea morţilor, au nu aţi citit ceea ce s-a zis vouă de la Dumnezeu, grăind: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov ? Nu este Dumnezeu, Dumnezeu al morţilor, ci al viilor (Matei 22, 29-32).

Fericitul Teofilact explică: ,,Dumnezeu nu este Dumnezeu al celor care nu sunt, ci […] al celor vii, al celor care îşi continuă existenţa lor. El nu a spus: ,,Eu am fost”, ci spune: ,,Eu sunt”. Deşi protopărinţii noştri au murit, cu toate acestea, ei continuă să trăiască cu nădejdea în înviere … Dumnezeu nu este Dumnezeu […] al celor care au pierit pe de-a întregul, ci Dumnezeu al celor vii, adică al acelora care au suflet nemuritor şi care cândva vor învia, deşi acum au murit doar cu trupul”.

Răspunsul lui Hristos îi va ruşina, tăind pofta vrăjmaşilor Lui să mai continue disputa.

După dărâmarea Ierusalimului, în anul 70 d.Hr., saducheii au dispărut din istorie ca partid, însă nu a pierit, din păcate, învăţătura lor mincinoasă, care este o icoană a necunoaşterii Scripturii şi a puterii lui Dumnezeu. Aceasta există şi chiar se răspândeşte şi în zilele noastre sub forma feluritelor tipuri de secte şi învăţături raţionaliste. Astăzi, adventiştii, mai cu seamă, neagă cu vehemenţă nemurirea sufletului omenesc, iar feluriţi raţionalişti resping, în general, existenţa sufletului ca principiu nemuritor şi spiritual în om. Unii teologi căzuţi, săgetaţi de libera cugetare, împărtăşesc nedreapta părere că în Vechiul Testament nu ar exista chipurile învăţătura despre nemurirea sufletului omenesc, nici credinţa în învierea trupurilor. După alţii, acolo există un tablou al coborârii sufletului celui ce părăseşte această lume în şeol (iad), unde ar rătăci ca o umbră, iar aceasta nu ar fi o existenţă adevărată. Abia după robia babiloniană s-ar fi născut chipurile învăţătura despre învierea trupurilor, prin care viaţa de după moarte a căpătat o valoare nepreţuită.

Toate aceste puncte de vedere nu se pot susţine la o confruntare cu Sfânta Scriptură. Atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament există răspunsuri clare în privinţa nemuririi sufletului omenesc, a învierii morţilor şi a Judecăţii lui Dumnezeu, care ne aşteaptă pe fiecare dintre noi. Şi în Vechiul, şi în Noul Testament dumnezeiasca descoperire este una şi aceeaşi, deşi Vechiul Testament cedează în faţa Noului Testament în privinţa limpezimii şi plinătăţii expunerii. Dumnezeu nu S-a contrazis, ca să înveţe în Vechiul Testament una, iar în Noul Testament alta.

În istorisirea despre zidirea apogeului creaţiei, Scriptura spune: Şi au făcut Dumnezeu pre om, ţărână luând din pământ şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu (Facerea 2, 7), adică a primit suflet nemuritor, fapt care nu s-a spus despre nici o altă făptură pământească ! De ce Dumnezeu a suflat în om suflet viu, pe care animalele nu îl au şi pentru ce mai apoi Mântuitorul va spune că acest suflet este mai scump decât întreaga lume (potrivit Matei 16, 26) ? De ce Ziditorul i-a dăruit omului această scânteie dumnezeiască, ceva din nespusa plinătate a vieţii Lui veşnice ? De ce Dumnezeu a aşezat în sufletul omului atâtea şi atâtea înalte însuşiri, precum conştienţa de sine, raţiunea şi conştiinţa, şi de ce doar pe el îl cheamă dintre toate făpturile pământeşti ca să-I slujească Lui ? De ce a aşezat în inima lui atâtea năzuinţe înalte şi sfinte ? Oare ca să existe omul înaintea ochilor atotvăzători ai lui Dumnezeu doar pentru scurtă vreme şi după aceea, asemenea unei efemeride dănţuind în văzduh, să piară în veci ? Şi este un lucru încă mai important: de ce Dumnezeu a făgăduit, iar mai apoi a trimis pe pământ să răscumpere din păcat neamul omenesc pe Fiul Său Unul-Născut cel preaiubit ? De ce a murit Mântuitorul pe cruce ? De ce a plătit cu moartea Sa de pe Golgota datoria păcatului pentru fiecare dintre noi, dacă noi şi după această mare răscumpărare vom fi osândiţi – după rătăcirea saducheilor şi a urmaşilor lor de astăzi – ca să murim în veac şi să ne prefacem într-un pumn de cenuşă ?

Iată ce nedumeriri fundamentale şi fără de răspuns ridică concepţia saducheilor, după care chipurile nu ar exista în Vechiul Testament învăţătura despre nemurire. Această concepţie este întru totul neadevărată. Chiar pentru patriarhii vechi-testamentari plăcuţi ai lui Dumnezeu moartea a fost nu pieire pe veci, ci strămutare la cei ai lor plecaţi mai dinainte pe lumea cealaltă: Avraam a murit întru bătrâneţi bune, bătrân şi plin de zile şi s-a adăugat lângă poporul său (Facerea 25, 8). Scriitorul biblic nu spune: ,,A murit Avraam şi s-au încheiat toate cu el. Sufletul lui a pierit ca un fum, iar trupul lui a putrezit”. Nu ! El spune: Avraam … s-a adăugat lângă poporul său, adică la cei repauzaţi ai săi.

Expresia Avraam a murit … şi s-a adăugat lângă poporul său nu se referă la îngroparea lui, după cum o tâlcuiesc unii raţionalişti, căci această expresie s-ar fi arătat pe deplin neadevărată. Avraam nu a fost îngropat acolo unde au fost îngropaţi ai săi. Strămoşii săi au trăit şi au murit în Urul Haldeei. Tatăl său, Tara, a murit în Haran, unde a fost şi îngropat. Iar Avraam a fost îngropat în locul lui de îngropare, şi anume în peştera din ogorul lui Macpela, în pământului Hanaanului (potrivit Facerea 23, 19; 25, 9-10). Deşi nu a fost îngropat lângă ai săi, el s-a adăugat acestora; deşi trupul lui nu se odihnea lângă trupurile acestora, ceea ce alcătuia fiinţa lui, şi anume duhul lui nemuritor, s-a adăugat la sufletele alor săi, intrând în strânsă legătură cu ele. Sufletul lui, trăind după moarte, a mers către repauzaţii care trăiau şi ei.

 

Peştera din Macpela, schiţă de Vincent Van Gogh, 1877

 

Şi la Isaac citim că s-a adăugat la norodul său (potrivit Facerea 35, 29). Iacov însă, înşelat de fiii săi cum că iubitul său fiu Iosif a fost mâncat de o fiară sălbatică, a răspuns astfel la mângâierile lor neîntemeiate: Mă voiu pogorî în Iad la fiul meu plângând (Facerea 37, 35).

Aici trebuie să ne întoarcem atenţia către două lucruri: 1) Iacov nu-l socoteşte pe fiul său Iosif ca fiind pierdut cu duhul. El nădăjduieşte să-l vadă în şeol (iad); şi 2) prin cuvântul iad el desemnează locaşurile tainice de dincolo ale celor care au murit, numite evreieşte şeol, unde până la Hristos toţi oamenii, chiar drepţii, coborau cu sufletele lor, căci raiul era închis ca urmare a căderii în păcat.

Despre Iacov citim de asemenea: Şi a încetat Iacov a învăţa pre feciorii săi, şi tinzându-şi picioarele sale pre pat a murit, şi s-a adăugat la poporul său (Facerea 49, 33).

Privind din înalt, înţeleptul Solomon a spus înaintea robului din Babilon cuvintele însemnate: Toate câte le-au făcut, bune sunt în vremea sa, şi tot veacul [veşnicia] l-au dat în inimile lor (Eclisiastul 3, 11). Tot el a spus: Şi mai înainte de ce se va întoarce ţărâna în pământ, precum a fost, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la cel ce l-au dat pre el (Eclisiastul 12, 7).

Cugetările contradictorii în chip vădit, ca şi cugetările celor necredincioşi sunt calificate de cărţile de mai târziu ale Cuvântului lui Dumnezeu ca gândire nedreaptă. Necredinţa saducheilor în legătură cu viaţa de după moarte este osândită acolo ca un păcat greu. Iată ce citim în Cartea Înţelepciunii lui Solomon: Că au zis întru sine cugetând nedrept: puţină este şi cu necaz viaţa noastră, şi nu este lecuire împotriva morţii omului, şi nu s-a cunoscut cel ce s-au întors de la Iad. Că din nimic ne-am făcut, şi după aceasta vom fi, ca şi cum nu am fi fost, că fum este răsuflarea în nările noastre, şi cuvântul scânteie care mişcă inima noastră. Care stingându-se, cenuşă se va face trupul şi duhul se va vărsa ca aerul cel moale. […] Şi va trece viaţa noastră ca urma norului, şi se va risipi ca negura, când se goneşte de razele soarelui, şi se îngreuiază de fierbinţeala lui (Înţelepciunea lui Solomon 2, 1-4).

 

Peştera din Macpela, fotografie recentă

 

Toate aceste cugetări sunt osândite ca fiind greşite şi cu acestea este ca şi cum am spune: oare pentru aceasta a fost creat omul după chipul lui Dumnezeu ? Pentru aceasta a fost ales el dintre toate făpturile, cu daruri dumnezeieşti, minunate, ca să piară asemenea fumului la venirea morţii şi să nu se mai arate vreodată ? Nu. Dumnezeu au zidit pre om spre nestricăciune, şi după chipul fiinţei sale l-au făcut pre el (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23).

Este adevărat că în Vechiul Testament nu s-a descoperit întru totul limpede prin luminaţii bărbaţi adevărul despre nemurirea sufletului omenesc şi despre învierea viitoare a trupurilor. În primele pagini ale Sfintei Scripturi, Dumnezeu face numai aluzie la taina nemuririi omeneşti, iar mai târziu o descoperă prin proorocii Săi într-un mod mai limpede, ca această taină să primească o lămurire deplină în Noul Testament prin Mântuitorul Hristos şi prin aleşii de Dumnezeu apostoli. Ca un mare pedagog, Dumnezeu ştie cui, când şi cum să o descopere. Sfântul Duh, care lucrează prin prooroci în Vechiul Testament (potrivit II Petru 1, 21), le-a descoperit-o lor doar atât cât era necesar, după minunatul plan dumnezeiesc pentru mântuirea oamenilor, care petreceau – fără a lua aminte la aceasta – în rele.

Oamenii din perioada Vechiului Testament, căzuţi în păcat şi aplecaţi neîncetat către închinarea la idoli, puteau să păcătuiască şi mai mult înaintea Ziditorului lor dacă adevărul despre nemurire le-ar fi fost descoperit pe deplin la vârsta lor duhovnicească încă neîmplinită. Din credinţa în nemurire ei puteau cu înlesnire să ajungă la învăţătura mincinoasă a închinării la idoli, îndumnezeind ,,oameni nemuritori”. Mitologia greacă este plină de asemenea oameni îndumnezeiţi. Prin urmare, Dumnezeu, cruţându-Şi poporul, l-a educat în chip deosebit, printr-o îndelungă pregătire spre plinirea dumnezeieştii revelaţii despre nemurirea sufletului, învierea trupului şi Judecata lui Dumnezeu cea de obşte.

Prin acest plan nedezminţit al lui Dumnezeu trebuie să spunem – împotriva raţionaliştilor – că înaintea robiei babiloniene se arată limpede în cărţile insuflate de Dumnezeu ale Vechiului Testament nu puţine descoperiri despre starea veşnică a omului. Iar cel ce citeşte încheierea dumnezeieştii descoperiri, din Vechiul şi din Noul Testament, să se convingă că Unul şi Acelaşi Dumnezeu a vorbit la început prin Moisi şi prooroci, iar la sfârşit prin Fiul lui Dumnezeu întrupat (potrivit Evrei 1, 2) şi prin apostoli (potrivit I Tesaloniceni 4, 15). Dumnezeu în chip înţelept a revărsat treptat razele trimise de Sus ale descoperirii Sale, ca nu cumva, din cauza luminii nemăsurate, oamenii nepregătiţi pentru aceasta să orbească, şi fără ea să rămână într-un întuneric adânc.

Iată ce spune de pildă multpătimitorul Iov cu mult înainte de robia babiloniană: Ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi în ziua de pe urmă mă voiu ridica din pământ şi iarăşi voiu umbla în pielea mea şi în trupul meu Îl voiu vedea pe Dumnezeu, pe care Îl voiu vedea eu însumi şi ochii mei Îl vor privi şi nu altul (Iov 19, 25-27 – versiunea Vulgata).

Umplându-se de cumplita lepră, plăcutul lui Dumnezeu Iov (potrivit Iov 2, 7) nu a nădăjduit că se va face sănătos, deoarece, în acea vreme, lepra era o boală de nelecuit. Şi, în ciuda acestui fapt, a crezut că Îl va vedea pe Dumnezeu, şi aceasta chiar în zilele de pe urmă, mărturisind marea şi neînşelătoarea nădejde în învierea viitoare a trupurilor morţilor. De unde a avut Iov această nădejde, dacă nu de la Dumnezeu, care i-a descoperit, fiind el drept, adevărul despre învierea cea de obşte ? Această nădejde aparent nebună, însă în realitate peste fire au avut-o şi o au toţi credincioşii adevăraţi din Vechiul sau Noul Testament. Absurdă la prima vedere (deoarece învierea trupurilor s-ar împotrivi legilor naturii), credinţa în învierea de obşte cea viitoare se sprijină pe atotputernicia lui Dumnezeu. Şi tocmai de aceea o numim credinţă, deoarece mărturiseşte fără doar şi poate despre Dumnezeu, pentru care toate cele cu neputinţă sunt cu putinţă (potrivit Luca 18, 27), iar cele grele sunt uşoare (potrivit Facerea 18, 14).

Tocmai această credinţă a însufleţit pe cei mai mari drepţi ai Vechiului Testament. Insuflat de Sfântul Duh, cu 500 ani înainte de robia babiloniană, psalmistul vorbeşte despre moarte nu ca despre pieire veşnică, ci ca despre odihnă în nădejde (potrivit Psalmi 15, 9). Ce poate să fie această nădejde, dacă nu nădejdea în învierea viitoare a morţilor (potrivit Psalmi 15, 10-11), început şi zălog prin Învierea lui Hristos (potrivit Faptele Apostolilor 2, 31) ? Pentru Sfântul Împărat David viaţa pe pământ este un vis, iar moartea trezire (potrivit Psalmi 72, 20). Apogeul credinţei sale în viaţa veşnică este mărturisirea lui: Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna Iadului, când mă va apuca (Psalmi 48, 16).

Iar Solomon, preaînţeleptul său fiu, care a avut de toate din belşug şi a trăit fericit, a arătat întreaga netrebnicie a vieţii omeneşti, fără nemurire. El a spus vestitele cuvinte: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eclisiastul 1, 2). Acelaşi află că singura ieşire din această deşertăciune a deşertăciunilor este îndreptarea vederii noastre în afara graniţelor pământeşti şi trecerea către sferele veşniciei, către cele netrecătoare. În concluzie, el spune: Sfârşitul cuvântului tot, auzi-l; teme-te de Dumnezeu, şi poruncile lui le păzeşte, că aceasta este tot omul. Că toată fapta o va aduce Dumnezeu la judecată, cu tot lucrul trecut cu vederea, ori bun, ori rău fie (Eclisiastul 12, 13-14).

Nădejdea privind învierea morţilor este vestită mult mai limpede de Sfântul Prooroc Isaia prin cuvintele: Învia-vor morţii şi se vor scula cei din mormânturi şi se vor veseli cei de pre pământ (Isaia 26, 19).

Tot atât de limpede a vorbit despre învierea cea de obşte Sfântul Prooroc Daniil: Şi mulţi din cei ce dormeau în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică şi unii la ocară şi la ruşine veşnică (Daniil 12, 2).

Iar în măreaţa vedenie a Sfântului Prooroc Iezechiil este descris cu câtă putere se va petrece această înviere a morţilor. Reproducem cuvânt cu cuvânt acest fragment însemnat: Fost-a preste mine mâna Domnului şi m-a scos Duhul Domnului şi m-a pus în mijlocul unui câmp, şi acela era plin de oase de oameni, şi m-a purtat pre mine împrejurul lor; şi iată erau multe foarte pre faţa câmpului, şi iată uscate foarte. Şi a zis către mine: fiul omului ! Oare învia-vor oasele acestea ? Şi am zis, Doamne ! Doamne ! Tu ştii acestea. Şi au zis către mine: fiul omului ! Prooroceşte spre oasele acestea şi să le zici lor: oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului. Acestea zice Domnul Dumnezeu oaselor acestora: iată eu voiu aduce întru voi duh de viaţă, şi voiu da preste voi vine şi voiu pune preste voi carne şi voiu întinde preste voi piele, şi voiu da întru voi Duhul meu şi veţi învia, şi veţi cunoaşte că eu sunt Domnul. Şi am proorocit precum mi-au poruncit mie Domnul, şi s-a făcut glas când am proorocit, şi iată cutremur s-a făcut şi s-au apropiat oasele, fiecare os la încheietura sa. Şi am văzut şi iată creşteau preste dânsele vine şi carne, şi se întindea piele preste dânsele deasupra şi duh nu era într-însele. Şi au zis către mine: prooroceşte pentru duhul, prooroceşte fiul omului ! Şi zi duhului: acestea zice Domnul Dumnezeu din patru vânturi vino duhule şi suflă preste morţii aceştia şi să învieze. Şi am proorocit precum mi-au poruncit mie Domnul, şi a intrat într-înşii duhul, şi au înviat, şi au stătut pre picioarele lor mulţime multă foarte. Şi au grăit Domnul către mine, zicând: fiul omului ! Oasele acestea toată casa lui Israil este. Aceştia zic: uscatu-s-au oasele noastre, pierit-au nădejdea noastră, şi ne-am stins. Pentru aceea prooroceşte, şi zi: acestea zice Domnul, iată eu voiu deschide mormânturile voastre, şi voiu scoate pre voi din mormânturile voastre poporul meu, şi vă voiu duce pre voi în pământul lui Israil, şi veţi cunoaşte că eu sunt Domnul, când voiu deschide eu mormânturile voastre, ca să vă scot pre voi din mormânturile voastre poporul meu (Iezechiil 37, 1-13).

În cartea înţeleptului Solomon citim: Dumnezeu au zidit pre om spre nestricăciune, şi după chipul fiinţei sale l-au făcut pre el. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume, şi-l ispitesc pre el cei ce sunt din partea lui. Iar sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu, şi nu se va atinge de dânsele muncă (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23-24; 3, 1). Că înaintea feţei oamenilor de vor şi lua munci, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi puţin fiind pedepsiţi, cu mari faceri de bine se vor dărui (Înţelepciunea lui Solomon 3, 4-5).

 

Înţeleptul Solomon

 

Când şi unde se va petrece această răsplătire a drepţilor ? Desigur, în viaţa viitoare, nu aici şi nu acum. Pentru că aici totul moare, totul se schimbă şi totul este supus nimicirii, iar despre cei drepţi este spus că vor trăi în veac şi încă: Iar drepţii în veac vor fi vii, şi întru Domnul plata lor, şi purtarea de grijă pentru dânşii de la cel Preaînalt. Pentru aceasta vor lua împărăţia podoabei şi stema frumuseţii din mâna Domnului (Înţelepciunea lui Solomon 5, 16-17).

Despre Iuda Macaveul citim că, după ce a zdrobit în război pe vrăjmaşii poporului evreu, ieşind învingător, s-a străduit nu doar ca să îngroape pe iudeii care au căzut în luptă, ci şi să se îngrijească de sufletele lor prin rugăciune pentru ele, mai cu seamă după ce a înţeles că ele au murit într-un păcat greu – răpirea celor afierosite dumnezeilor neamurilor –, lucru pe care Legea îl interzicea cu asprime iudeilor. Şi făcând gătire după numărul bărbaţilor, două mii de drahme de argint – mărturiseşte despre el Scriptura –, a trimis în Ierusalim, să aducă jertfă pentru păcat, foarte bine şi cuvios socotind de învierea morţilor. Că de nu ar fi avut nădejde cum că vor învia cei ce mai înainte au fost căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut cum că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, […] a făcut (jertfă de) curăţenie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat (II Macavei 12, 43-46).

Fără îndoială, adevărul propovăduit în Vechiul Testament despre nemurirea sufletelor omeneşti şi despre învierea viitoare a trupurilor morţilor este încă mai adânc descoperit în Noul Testament, atât în învăţătura Mântuitorului Hristos, cât şi în epistolele sfinţilor apostoli.

Înainte de toate, o mărturie convingătoare despre mântuirea sufletelor avem în pilda evanghelică despre Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Dacă sufletele nu ar fi existat ca o esenţă nemuritoare separată de trup, cum ar fi putut să se arate pe Tabor Sfântul Prooroci Moisi, care murise cu aproape 1.500 ani înainte de aceasta ? Şi dacă nu ar fi existat o lume de dincolo, după cum gândesc saducheii zilelor noastre, de unde ar fi venit Sfântul Prooroc Ilie, despre care Scriptura spune că a fost luat viu la cer (potrivit IV Împăraţi 2, 11) ?

 

Schimbarea la Faţă a lui Hristos

Frescă de Manuel Pansellinos, de la Mânăstirea Protaton,Muntele Athos, secolul al XIV-lea

 

Domnul Iisus Hristos aşază în cealaltă viaţă centrul şi sensul existenţei omeneşti. Pentru lumea cealaltă trebuie să se pregătească fiecare. Mântuitorul învaţă că virtutea săvârşită cu scopul de a primi aici plată pentru ea ori săvârşită fără credinţă în Dumnezeu, care după moarte va răsplăti fiecăruia după faptele lui (potrivit Matei 16, 27), nu este o virtute plăcută lui Dumnezeu. El ne aminteşte neîncetat că răsplata drepţilor nu este în această lume, ci în cea viitoare, la învierea drepţilor (Luca 14, 14). El fericeşte pe cei ce-şi plâng aici păcatele, căci ei vor primi acolo mângâiere; fericeşte pe cei blânzi, căci aceştia vor moşteni pământul cel nou şi cerul cel nou (potrivit II Petru 3, 13); fericeşte pe cei ce arată către aproapele lor milă, căci aceştia se vor învrednici la Înfricoşătoarea Judecată de milă; fericeşte pe cei smeriţi, căci aceştia Îl vor vedea veşnic pe Dumnezeu; îi fericeşte pe cei plini de răbdare şi pe cei prigoniţi pentru dreptatea lui Dumnezeu, căci ei vor primi în Împărăţia lui Dumnezeu dreapta lor preţuire şi mare răsplată (potrivit Matei 5, 3-12). Într-un cuvânt, Domnul ne aduce aminte neîncetat că răsplata celor ce se nevoiesc pentru numele lui Dumnezeu nu este în această viaţă, ci în cea viitoare.

Mântuitorul Îşi începe activitatea de propovăduire prin cuvintele: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17). Pentru El, Împărăţia cerurilor (a lui Dumnezeu) şi viaţa veşnică sunt sinonime. El făgăduieşte în veacul cel viitor viaţă veşnică (Marcu 10, 30) celor care au lăsat pentru El totul în această lume şi celor care săvârşesc binele le spune că vor merge întru învierea vieţii (Ioan 5, 29) desigur veşnice.

Nemurirea sufletelor omeneşti este exprimată destul de limpede în următoarele cuvinte ale lui Hristos: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă (Matei 10, 28). Este limpede că Mântuitorul învaţă despre două chipuri ale firii omeneşti: unul trupesc, supus morţii şi stricăciunii, iar celălalt duhovnicesc, care trăieşte veşnic. Aceasta este afirmată şi în alte cuvinte ale Lui: Ce folos este omului de ar dobândi lumea toată, iar sufletul său îşi va pierde ? (Matei 16, 26). Sufletul este cel mai preţios pentru om. El trebuie să fie păzit neatins de păcat şi să se desăvârşească în virtute, pentru că îl aşteaptă viaţa veşnică (Ioan 12, 25).

Multe pilde ale lui Hristos vorbesc despre viaţa veşnică în Împărăţia cerurilor. Mântuitorul compară această lume cu un ogor în care El seamănă sămânţa cea bună, iar diavolul sămânţa cea rea. Şi una, şi cealaltă rămân să crească până la seceriş, adică până la Înfricoşătoarea Judecată, când Hristos va spune secerătorilor Săi (îngerii): Pliviţi întâi zizaniile şi le legaţi snopi, ca să le ardem pre dânsele, iar grâul îl adunaţi în jitniţa mea (Matei 13, 30).

Pilda despre talanţi însă descrie răsplata pe care Împăratul ceresc o va da în viaţa viitoare celor ce s-au trudit în ogorul virtuţilor. Aceasta va avea loc după întoarcerea împăratului, adică după cea de-a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos (potrivit Matei 25, 14-30).

Pentru noi, cei care credem în Răscumpărătorul, sensul vieţii nu constă în buna rânduială a noastră aici, pe pământ, ci în moştenirea bunătăţilor veşnice, pregătite celor drepţi în Împărăţia cerurilor (potrivit Matei 25, 34). Viaţa veşnică şi veşnica lumină sunt Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi (potrivit Ioan 1, 4). Eu sunt lumina lumii … Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi (Ioan 8, 12; 11, 25), spune El. Iisus Hristos este pentru noi Dumnezeul cel adevărat şi viaţa cea veşnică (I  Ioan 5, 20).

Viaţa veşnică fericită nu poate fi dobândită prin nimic altceva decât prin Dumnezeu-Omul răstignit pentru noi. Nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuieşte să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12). Viaţă veşnică ne-au dat nouă Dumnezeu, şi această viaţă întru Fiul lui este (I Ioan 5, 11). Aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Cu plinătatea puterii Sale dumnezeieşti, Hristos dăruieşte viaţă veşnică oilor Sale (potrivit Ioan 10, 28). Această viaţă fericită se dobândeşte înainte de toate prin credinţă, însă prin credinţă dreaptă, şi nu printr-o credinţă eretică, denaturată. Cela ce crede întru Fiul, are viaţă veşnică, iar cela ce nu ascultă pre Fiul, nu va vedea viaţă; ci mânia lui Dumnezeu va rămâne preste el (Ioan 3, 36).

În afară de credinţă, pentru dobândirea fericirii vieţii veşnice, faptele bune sunt de neapărată trebuinţă. La Înfricoşătoarea Judecată, Domnul îi va întreba pe oameni de faptele lor şi le va răsplăti acelor credincioşi care au hrănit pe cei înfometaţi, care au dat să bea celor însetaţi, care au primit pe cei străini, care au îmbrăcat pe cei goi, care au cercetat pe cei bolnavi şi pe cei întemniţaţi, care au mângâiat pe cei în necazuri, care au învăţat pe cei neştiutori calea cea dreaptă şi pe cei care au pierdut calea. Toţi cei care au arătat milostivire către aproapele lor vor fi răsplătiţi cu viaţa veşnică cea plină de fericire, iar aceia care au arătat cruzime şi egoism vor fi osândiţi la veşnicele chinuri (potrivit Matei 25, 31-46).

Aceeaşi învăţătură au propovăduit apostolii. După cum Iisus Hristos a început propovăduirea Sa prin chemarea la pocăinţă, tot aşa sfinţii apostoli au chemat întâi de toate către pocăinţă (potrivit Marcu 6, 12). Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintru voi întru numele lui Iisus Hristos (Faptele Apostolilor 2, 38), spune Sfântul Apostol Petru la Cincizecime, începându-şi propovăduirea apostolică. Pocăinţa şi botezul – iată mijloace de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu şi, prin urmare, de moştenire a vieţii veşnice şi fericite. Botezul este mărturisire a credinţei în Hristos (potrivit Marcu 16, 16), iar pocăinţa este prima faptă cu care începe viaţa creştină.

După Sfântul Apostol Petru, ţelul credinţei în Dumnezeu este mântuirea sufletelor (I Petru 1, 9), adică atingerea acelei moşteniri nestricăcioase şi nespurcate şi neveştejite, păzită în ceruri pentru orice credincios, care, cu puterea lui Dumnezeu prin credinţă spre mântuire [este] gata a se arăta în vremea de apoi (I Petru 1, 4-5). După Sfântul Apostol Petru, Hristos va judeca pe cei vii şi pe cei morţi (potrivit I Petru 4, 5). Să judeci pe cei vii este de înţeles, însă să judeci pe cei morţi este lipsit de obiect din punctul de vedere al vieţii omeneşti. Ce judecată omenească îi judecă pe cei adormiţi ? Nici una. Dacă moare vreun acuzat, chiar cel mai mare călcător de lege, procesul împotriva lui încetează. În lumea duhovnicească este însă cu totul altfel: dacă moare vreun om, tocmai atunci începe cercetarea lui. Iar aceasta arată că pentru Dumnezeu cei morţi sunt vii şi după îngroparea trupului. Această procedură judecătorească se va încheia definitiv la Înfricoşătoarea Judecată – cea mai înaltă instanţă, când acuzaţii vor primi fie răsplata veşnică, fie osânda veşnică (potrivit Matei 25, 46).

La Sfântul Apostol Petru avem o altă mărturie solidă că morţii sunt vii. Este vorba de cele două texte, unul în care se spune despre Hristos că după moartea Sa pe cruce El a coborât în iad şi a propovăduit duhurilor care se aflau în întuneric (potrivit I Petru 3, 19), şi alt text care menţionează că s-a binevestit şi morţilor (I Petru 4, 6). Morţii nu aud nimic, nu primesc nimic. După unii adventişti, aceştia dorm, iar după alţii, sufletele lor nici nu mai există, căci omul nu ar avea suflet nemuritor. Însă Hristos, pogorându-Se la iad cu scopul de a-l surpa şi a-l lua prizonier, a propovăduit tocmai adormiţilor zăvorâţi în acesta. Este limpede că ei erau morţi cu trupul, însă vii şi treji cu duhul, dacă au putut să audă Evanghelia lui Hristos.

Astfel, după întâia epistolă a Sfântului Apostol Petru, Hristos a venit să ne aducă pe noi la Dumnezeu (potrivit I Petru 3, 18) şi a săvârşit răscumpărarea a toată lumea precum un Miel neprihănit şi nevinovat al lui Dumnezeu, prin vărsarea preascumpului Său Sânge (potrivit I Petru 1, 19). Şi, într-adevăr, această răscumpărare îi cuprinde pe toţi: atât generaţiile de astăzi, cât şi cele trecute şi cele viitoare. Contemporanii noştri pot să se mântuiască prin ascultarea şi citirea propovăduirii lui Hristos şi a apostolilor. Oamenii care s-au născut după Hristos au putut şi pot să se mântuiască prin citirea şi ascultarea consemnărilor despre lucrarea mântuitoare săvârşită de Hristos, iar cei care au trăit înainte de Hristos, care nu au putut să afle nimic despre El, au avut această posibilitate la pogorârea Mântuitorului la iad.

Sfânta Biserică Ortodoxă propovăduieşte până astăzi învăţătura descoperirii dumnezeieşti la fiecare liturghie a sa, lăudând minunata iubire a lui Hristos, care îi cuprinde pe toţi oamenii. Ea cântă: ,,În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins !”

Sfântul Apostol Petru nu a putut să ştie, ca om, ceea ce a făcut Hristos la pogorârea Sa în adâncurile iadului. Neatinse şi nevăzute de ochi omeneşti, acestea au putut să-i fie descoperite lui de Sus. Dumnezeiescul Mântuitor a arătat încă de când a fost pe pământ puterea Sa asupra iadului, scoţând din întunecimile gheenei sufletele celor înviaţi prin Cuvântul Său dumnezeiesc. Lazăre, vino afară (Ioan 11, 43) – l-a strigat Hristos pe prietenul Său adormit, iar cel plecat de pe pământ a ieşit într-adevăr cu trupul din mormânt şi cu sufletul din iad. ,,Cu şase zile înainte de Paşti – citim într-una din stihirile Bisericii – s-a auzit în adâncurile iadului glasul Tău, Doamne, cu care ai chemat pe cel ce se afla acolo de patru zile” (Octoih, versiunea slavonă).

Trupurile înviate ale multor sfinţi repauzaţi s-au arătat după învierea lui Hristos, mărturisind de asemenea despre atotputernicia Celui răstignit, care a putut, chiar în clipele neputinţei Sale văzute, să cheme din iad sufletele ţinute acolo (potrivit Matei 27, 52-53).

Acela care a chemat sufletul lui Lazăr din întunecimile iadului, care a trezit din moarte pe fiul văduvei din Nain şi pe fiica lui Iair, care a înviat trupurile multor sfinţi repauzaţi, Acelaşi, după ce Şi-a dat duhul Său pe Golgota, a propovăduit şi adormiţilor din Vechiul Testament – iudei şi păgâni – pentru a le binevesti lor lucrarea Sa răscumpărătoare săvârşită şi a-i mântui pe cei ce-L primesc pe El cu credinţă.

Acest eveniment a fost proorocit cu mult înainte în Vechiul Testament. Sfântul Împărat David grăieşte despre Mesia: Suitu-te-ai la înălţime, robit-ai robime, luat-ai daruri întru oameni (Psalmi 67, 19). Sfântul Apostol Pavel tâlcuieşte aceste cuvinte astfel: Iar aceea ce zice că s-au suit, ce este fără numai că s-au şi pogorât întâi la cele mai de jos laturi ale pământului ? Cela ce s-au pogorât, acela este care s-au şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate (Efeseni 4, 9-10).

Răscumpărarea tuturor, inclusiv a celor care se aflau în iad, este profeţită mult mai limpede însă de Sfântul Prooroc Osie, care vesteşte următoarele cuvinte ale Domnului: Din mâna Iadului îi voiu izbăvi pre ei, şi din moarte îi voiu mântui pre ei. Unde este biruinţa ta moarte ? Unde este boldul tău Iadule ? (Osie 13, 13-14).

Sfânta Biserică Ortodoxă a exprimat toate acestea în cântările sale liturgice, unde citim: ,,Coborâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase …” (canonul pascal, irmosul cântării a 6-a). Şi încă: ,,Astăzi a prădat iadul Stăpânul, Cel ce a ridicat pe cei legaţi, pe care-i avea din veac, cumplit ţinuţi întru sine” (canonul pascal, stih, cântarea a 9-a).

 

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, de-a stânga şi de-a dreapta Sfântului Ioan Botezătorul

Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

 

Să trecem însă la Sfântul Apostol Pavel, care nu a fost un ucenic direct al Domnului, dar care, în ciuda acestui fapt, a propovăduit aceeaşi Evanghelie despre viaţa de după viaţă pe care o propovăduiau ceilalţi apostoli. El scrie de pildă: Ştim că de se va strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri (II Corinteni 5, 1). Nu avem aici cetate stătătoare, ci pre aceea ce va să fie căutăm (Evrei 13, 14). Petrecerea noastră în ceruri este; de unde şi pre Mântuitorul aşteptăm, pre Domnul nostru Iisus Hristos; care va schimba chipul trupului smereniei noastre, ca să se facă în chipul trupului slavei lui (Filippeni 3, 20-21). Tesalonicenilor însă el le aduce aminte învierea morţilor prin cuvintele: Iar nu voiu să nu ştiţi voi fraţilor, pentru cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi, ca şi ceilalţi care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus au murit şi au înviat, aşa şi Dumnezeu pre cei adormiţi întru Iisus, aduce-i-va împreună cu el. Că aceasta grăim vouă cu cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămaşi întru venirea Domnului, nu vom întrece pre cei adormiţi. Că însuşi Domnul întru poruncă cu glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi; după aceea, noi cei vii care vom fi rămaşi, împreună cu dânşii ne vom răpi în nori, întru întâmpinarea Domnului în văzduh; şi aşa pururea cu Domnul vom fi (I Tesaloniceni 4, 13-17).

Marele apostol al neamurilor cu neascunsă tulburare îi ceartă pe aceia dintre credincioşi care afirmau că nu există viaţă după moarte şi învierea trupurilor (potrivit I Corinteni 15, 12). El arată cu de-amănuntul nestatornicia afirmaţiei lor, cât şi adevărul dumnezeieştii descoperiri, că toţi vor învia (potrivit I Corinteni 15, 22). Cum ar primi altfel oamenii răsplata pentru cele pe care le-au săvârşit prin cuvintele şi faptele lor (potrivit II Corinteni 5, 10) ?

La întrebarea cum vor învia morţii şi în ce trup se va petrece aceasta, Sfântul Apostol Pavel răspunde: Nebune, tu ce semeni nu înviază, de nu va muri; şi ce semeni, nu trupul care va să se facă semeni, ci numai grăuntele gol, de se întâmplă de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă lui trup precum voieşte şi fiecărei seminţe trupul ei. […] Seamănă-se întru stricăciune; scula-se-va întru nestricăciune. Seamănă-se întru necinste; scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune; scula-se-va întru putere; seamănă-se trup sufletesc; scula-se-va trup duhovnicesc. Este trup sufletesc, este şi trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 36-38, 42-44).

Ca să devenim vrednici de această slăvită înviere, noi trebuie să fim una cu Hristos, să-L primim în inimile noastre, să fim înrădăcinaţi şi zidiţi într-Însul (Coloseni 2, 7). Numai aşa Dumnezeu, cel ce au ridicat pre Domnul Iisus, şi pre noi prin Iisus ne va ridica (II Corinteni 4, 14) spre o viaţă veşnică şi fericită. Condiţia pentru aceasta este să fim în viaţă şi în moarte una cu Hristos, să nu ne despărţim de El şi de Sfântul Duh. Atunci vom participa la ospăţul Împărăţiei cereşti şi vom fi rânduiţi în numărul celor înviaţi pentru veşnica desfătare. Sfântul Apostol Pavel spune: Iar de locuieşte întru voi Duhul celui ce au sculat pre Iisus din morţi, cel ce au sculat pre Hristos din morţi, va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, pentru Duhul lui cel ce locuieşte întru voi (Romani 8, 11). Dacă cineva se desparte de Dumnezeu, trăind în păcat, ducând o viaţă trupească, nu se va mântui, după cum este spus: Cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă întru Duhul, din Duhul va secera viaţă veşnică (Galateni 6, 8).

Ultima carte a Sfintei Scripturi – Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, unde sunt zugrăvite în culori înfricoşătoare evenimentele de dinaintea sfârşitului lumii, cuprinde cuvintele dumnezeieşti care ne cheamă neîncetat la pocăinţă şi la credinţa în Hristos: Fii credincios până la moarte, şi voiu da ţie cununa vieţii (Apocalipsis 2, 10). Celor care păzesc învăţătura credinţei în mijlocul necredinţei care îi înconjoară şi celor care urmează morala evanghelică înaltă în mijlocul ispitelor înşelătoare, Mântuitorul Însuşi le spune cuvintele pline de îmbărbătare: Celui ce biruieşte, voiu da lui să şază cu mine pre scaunul meu, precum şi eu am biruit şi am şezut cu Tatăl meu pre scaunul lui (Apocalipsis 3, 21).

Iubitei Sale Biserici din Filadelfia, care se evidenţia prin puţina ei putere şi prin marea credincioşie, El îi spune plin de mângâiere: Pentru că ai păzit cuvântul răbdării mele, şi eu te voiu păzi pre tine de ceasul ispitei, ce va să vină preste toată lumea, ca să ispitească pre cei ce locuiesc pre pământ (Apocalipsis 3, 10). În acele zile pline de cutremurare – în zilele lui antihrist, credincioşii vor trece examenul hotărâtor cu ajutorul Domnului şi vor intra în Ierusalimul ceresc, unde Dumnezeu va şterge toată lacrima din ochii lor şi unde moartea nu va mai fi, nici plângere, nici strigât, nici durere (potrivit Apocalipsis 21, 4). Însă acolo nu va intra tot ce este spurcat, şi face spurcăciune, şi minciună; fără numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului (Apocalipsis 21, 27).

Şi astfel vedem că întreaga Sfântă Scriptură este plină de propovăduiri despre viaţa de după viaţă. Din prima carte, Facerea, unde este dată prima făgăduinţă oamenilor păcătoşi despre venirea Mântuitorului (potrivit Facerea 3, 15), până la ultima carte, Apocalipsa, unde este zugrăvită cea de-a Doua Venire a lui Hristos, întru slavă, totul stă sub semnul făgăduinţei noii vieţi veşnice din ceruri.

Creştine, dacă vrei cu adevărat să porţi înaltul nume de urmaş dreptmăritor al lui Hristos, nu fi saducheu, nu nega nemurirea sufletului, învierea morţilor şi Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, ci pregăteşte-te, plin de silinţă pregăteşte-te pentru viaţa veşnică ce ne aşteaptă după scurta vreme pământească, săvârşeşte voia lui Dumnezeu şi repetă întru totul cuvintele adevărate ce mărturisesc despre dragostea noastră către Mântuitorul: Aşa, vino, Doamne Iisuse (Apocalipsis 22, 20) !

 

IV. Învăţătura ortodoxă despre moarte şi pricina acesteia

Ce este moartea ? O taină în faţa căreia şi cei mai viteji se cutremură, şi cei mai împietriţi se înspăimântă, şi cei mai indiferenţi devin simţitori. Prin venirea ei nevăzută către noi, moartea pricinuieşte cutremurări şi tragedii: îi desparte pe soţi, o desparte pe mamă de copilul ei, îl lipseşte pe copil de tatăl lui. O aruncă în întunericul mormântului pe fecioara în floarea vârstei. Pune sfârşit şi celor mai luminoase planuri omeneşti. Nu în zadar moartea este reprezentată ca un schelet neînsufleţit, care poartă în pajiştea lui Dumnezeu o coasă ascuţită, cu care coseşte la rând şi florile tinere, şi firele de iarbă îmbătrânite … Moartea este cea mai înfricoşătoare problemă a omenirii.

Faţă de ceea ce cunoaştem în mod absolut, că sfârşitul nostru este aproape, există ceva cu totul necunoscut cu privire la moarte: în ce chip, unde şi când vom muri. Ştiind că atotputernica moarte poate întotdeauna să ne surprindă, înţelepţii cei de demult s-au sfătuit să o aştepte întotdeauna şi oriunde. Nu a rămas fără numai un pas între mine şi moarte (I Împăraţi 20, 3), spune Sfântul Împărat David. Noi căutăm adăpost în viaţă, iar ea, luându-ne de mână, ne conduce către moarte. Multă dreptate are Pascal când spune: ,,Între noi şi rai ori iad există doar viaţa, care este cel mai fragil lucru din lume”.

Pare banală afirmaţia că toţi vom muri, însă această afirmaţie îşi pierde dintr-odată chipul ei banal când moartea vine la fiecare dintre noi.

,,Într-unul şi acelaşi fel ne naştem fiecare dintre noi – spune Sfântul Tihon de Zadonsk –, însă murim în felurite chipuri: […] unul se îneacă şi astfel îşi încheie viaţa sa; […] altul se spânzură; unul este trăsnit şi astfel părăseşte această lume; […] unul este ucis de tâlhar; […] unul se culcă şi nu se mai trezeşte; unul cade fără suflare fie mergând pe cale, fie când este aşezat, şi un al treilea când stă în picioare. Mulţi, îmbătaţi de vin şi vise, nu se mai trezesc şi astfel vor adormi (cu trupul) până la învierea cea de obşte. Unii sunt săgetaţi de dreapta mânie a lui Dumnezeu în braţele desfrânatelor; unii – furând, răpind, ucigând; unii, în cu totul alte nelegiuiri. Aşa cum s-a întâmplat ori se întâmplă cu ei, aşa se poate întâmpla şi cu tine şi cu oricare altul. Aceştia nu s-au gândit că-i va ajunge o asemenea moarte, însă iată că i-a ajuns ! Aşa ţi se poate întâmpla şi ţie, ceva asemănător, chiar dacă nu te aştepţi la una ca asta. De aceea, ia aminte la necazul străin, ca să fii cu ochii în patru şi pregăteşte-te întotdeauna pentru ceasul acela cu pocăinţă, ca să nu te răpească pe tine moartea nepregătit, în orice chip s-ar petrece una ca aceasta”.

La moarte are loc despărţirea tainică a sufletului de trup. Precum în pântecele maicii într-un chip neştiut se uneşte trupul copilului cu sufletul, tot aşa la moarte, despărţirea acestor două naturi în om se petrece într-un chip de necuprins pentru noi. Unitatea psiho-fizică se desface. Trupul este de acum fără viaţă, însă sufletul, zidit spre nemurire, nu este lipsit de viaţa lui. El continuă să trăiască, chiar dacă în cu totul alte condiţii, şi este capabil să se arate fie în vis, fie aievea, atunci când Dumnezeu îngăduie una ca aceasta.

De unde s-a ivit moartea ? Din păcat. Dacă nu ar fi fost căderea în păcat, nu ar fi existat nici moarte. Dumnezeu moarte nu a făcut, nici se bucură de pieirea celor vii (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13), spune Sfânta Scriptură. Dumnezeu au zidit pre om spre nestricăciune, şi după chipul fiinţei sale l-au făcut pre el. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume, şi-l ispitesc pre el cei ce sunt din partea lui (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23-24).

Oricât de firească ni s-ar părea, moartea este un eveniment nefiresc. Evenimentele fireşti, cum ar fi de pildă înflorirea pomilor, căderea rapidă a florilor acestora, dezvoltarea rodului şi căderea lui şi a frunzelor mai apoi nu nasc în cineva vreo tulburare. Însă moartea ne îngrozeşte. Ea ne cutremură de fiecare dată când o întâlnim, pentru că ea nu a fost concepută de Dumnezeu ca o soartă de neînlăturat pentru om. Ea a pătruns în creaţie ca o consecinţă a păcatului. Iar păcatul nu este nimic altceva decât întrebuinţarea în chip rău a voii cu care Dumnezeu ne-a deosebit ca cele mai înalte făpturi pământeşti.

Într-adevăr, fără libertate nu am fi putut să avem răul, însă nu am fi putut să avem nici binele adevărat. Fără libertate nu se poate arăta neascultare, însă nu se poate arăta nici ascultarea, din care se naşte bucuria veşnică în Dumnezeu. Neascultarea către Făcătorul, care i-a oprit pe protopărinţii noştri să mănânce din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului, este începutul morţii. Dumnezeu este viaţă şi dăruieşte viaţă. În îndepărtarea de Dumnezeu se află rădăcina răului şi a morţii. Păcatul este un nor care opreşte dumnezeieştile raze ale harului să ne încălzească. Adam ar fi putut să se folosească de libertatea sa ca să devină Dumnezeu după har (potrivit Psalmi 81, 6; Ioan 10, 34). Însă el nu a ascultat de Făcătorul, întrebuinţându-şi rău voia sa şi a devenit astfel asemenea demonilor care s-au răzvrătit împotriva Făcătorului.

După cuvintele Sfântului Vasilie cel Mare, ,,Adam a devenit rău nu după necesitate, ci după necugetare. De aceea, pentru că a greşit din pricina relei sale samavolnicii, a şi murit pentru acest păcat. Căci plata păcatului este moartea (potrivit Romani 6, 23). În măsura în care Adam s-a îndepărtat de viaţă, în aceeaşi măsură s-a apropiat de moarte. Viaţa este de la Dumnezeu, iar lipsirea de viaţă înseamnă moarte. Adam însuşi şi-a pricinuit moartea prin îndepărtarea sa de Dumnezeu, după cum este scris: Iată cei ce se depărtează pre sineşi de la tine, vor pieri (Psalmi 72, 26). Aşa că nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi înşine ne-am atras-o, prin reaua noastră voie. Dumnezeu nu a împiedicat distrugerea noastră (trupească) […] ca să nu devină nemuritoare în noi această molimă”.

 

Sfântul Vasilie cel Mare. Frescă din biserica mânăstirii noastre

 

Tot Sfântul Vasilie se întreabă ,,de ce nu ne este dată nepăcătuirea în chiar zidirea noastră, astfel încât să nu putem păcătui, fie şi de am dori una ca aceasta ? Pentru faptul că nici tu nu socoteşti că pe slujitorii tăi ai să-i îndrepţi atunci când îi ţii legaţi, ci când îi vezi că de bunăvoie îşi îndeplinesc îndatoririle lor. Şi la Dumnezeu este plăcut nu cele care le săvârşim după fire, ci acelea pe care le săvârşim de bunăvoie”.

Asemenea Sfântului Vasilie cel Mare, Sfântul Irineu de Lyon spune: ,,Comuniunea cu Dumnezeu este viaţă, lumină şi desfătare a bunătăţilor care sunt în El. Despărţirea de Dumnezeu înseamnă moarte, după cum despărţirea de lumină înseamnă întuneric. Cei ce se despart de Dumnezeu pierd toate bunătăţile care sunt de la El. Prin urmare, aceia care prin apostazie au pierdut toate cele pomenite […] se arată pedepsiţi nu de Dumnezeu. […] Iar bunătăţile care vin de la Dumnezeu sunt veşnice şi fără de sfârşit. Pentru aceasta, şi lipsirea de ele este veşnică şi definitivă. Aşa este cu lumina […]. Aceia care s-au orbit singuri ori au fost orbiţi de alţii s-au lipsit pentru totdeauna de posibilitatea de a se desfăta de lumină, fără însă ca lumina să fie vinovată de aceasta”.

Sfântul Grigorie Palama explică foarte limpede că Dumnezeu nu este creatorul morţii: ,,Dumnezeu nu i-a spus lui Adam: Întoarce-te acolo de unde ai fost luat !, ci i-a spus: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Aceia care ascultă cu înţelepciune pot să vadă, din aceste cuvinte, că Dumnezeu nu a pricinuit moartea, nici a sufletului, nici a trupului. Căci El nu a poruncit: Veţi muri în ziua în care veţi mânca !, ci a spus: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Nu a spus: Întoarce-te în pământ !, ci te vei întoarce. Astfel, Dumnezeu i-a prevenit, le-a lăsat voia liberă şi nu i-a împiedicat să facă cele care s-au petrecut”.

Astfel, Sfinţii Părinţi lămuresc în chip minunat că moartea a venit nu după porunca lui Dumnezeu, ci ca o urmare îngăduită din întreruperea comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii (potrivit Psalmi 35, 10).

Însă unii pot să-şi pună întrebarea: Dumnezeu a pus pomul cunoştinţei binelui şi răului ca Adam să se ispitească şi să cadă ? Dacă nu ar fi existat acest pom, nu ar fi putut să ajungă la moarte. Cei ce pun asemenea întrebări uită că Adam este făptură şi astfel a fost hărăzit să crească şi să se înalţe duhovniceşte, iar Dumnezeu este Făcătorul, care Se îngrijeşte de făptura Sa. Ca să devină după asemănarea lui Dumnezeu şi de aici desăvârşit în fericire, Adam ar fi trebuit să meargă prin ascultarea de Dumnezeu pe calea creşterii duhovniceşti. Cât despre pomul cunoştinţei binelui şi răului, acesta nu a fost vinovat nicicum de căderea lui Adam. Vinovată a fost voia omului, nesupusă voii dumnezeieşti.

Teofil al Antiohiei spune mult mai limpede: ,,Pomul cunoaşterii era bun întru sine şi rodul lui a fost bun. Nu pomul ascundea moartea în el, după cum gândesc unii, ci neascultarea purta moartea pentru sine”.

Tot aşa spune Sfântul Ioan Damaschin prin cuvintele: ,,Pomul nu a rodit moartea, căci nu Dumnezeu a creat moartea, ci moartea este o consecinţă a neascultării”.

Prin urmare, moartea a venit în mijlocul oamenilor din vina lor şi, oricât de nefirească ar fi ea, a devenit soarta lor amară. De atunci până astăzi toţi mor, însă nu toţi vor pieri în veac. Cei virtuoşi şi cei care se căiesc de păcatele lor află calea apropierii de Domnul, după cum este scris în Scriptură: Dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea slujeşte morţii (Înţelepciunea lui Solomon 1, 15).

Să ne oprim pe scurt asupra întrebării: ce observăm la venirea morţii ? Trupul, această maşină desăvârşită, capabilă să se autoregleze şi să rabde până la extrem cele mai grele tensiuni, să depăşească felurite cataclisme şi să se restabilească după boală, ca să continue funcţionarea sa normală – într-o clipă refuză să mai funcţioneze. Cu aceasta este provocat ultimul cataclism în viaţa omului. Inima încetează să mai bată şi funcţiile fizice se opresc. Sângele se opreşte din circuitul lui prin organism, prin care îl hrănea şi îl menţinea. Creierul nu mai colaborează cu sufletul în activitatea lui de gândire, nu mai slujeşte ca un mijloc de transmitere a gândurilor lui şi îşi încetează activitatea definitiv. Simţurile dispar. Omul viu, gânditor, plin de voinţă, de simţăminte, cugetător, se dezice dintr-odată de sine, rămâne fără viaţă, fără să mai acţioneze, fără să mai aibă vreun simţământ.

Dacă ne oprim pentru o clipă şi socotim că drama repauzatului care lasă în urma sa atâtea probleme nerezolvate este încheiată definitiv, vom rămâne nespus de nemulţumiţi de scurtimea şi nerostul existenţei de pe pământ ale omului. Cei ce privesc o dramă aşteaptă din partea dramaturgului să gândească într-un anume fel sfârşitul operei sale şlefuite. În caz contrar, ei pleacă de la reprezentare nespus de nemulţumiţi, mai cu seamă dacă se vădeşte, în cele din urmă, că aceeaşi soartă o au atât eroii pozitivi, cât şi cei negativi. În acelaşi mod omul rânduit cu raţiune şi conştiinţă aşteaptă ca în marea dramă a vieţii omeneşti Proniatorul să dea fiecăruia cele cuvenite, însă, adeseori, în hotarele existenţei noastre pământeşti una ca aceasta nu se întâmplă.

De aici apar cârtirea împotriva lui Dumnezeu, nemulţumirea faţă de ,,nedreptatea” dumnezeiască şi chiar o concluzie grăbită, cum că viaţa este fără sens, că nu există Dumnezeu şi că nu există nici un fel de dreptate, nici valori morale pentru care merită să trăieşti şi să mori. Asemenea oameni greşesc în graba lor. Ei chipurile cred în Dumnezeu, de la care aşteaptă răsplată dreaptă pentru fiecare om şi, cu toate acestea, când se lovesc de moarte şi mai cu seamă când ea vine nu la un anume timp şi într-un anume loc, cad în necredinţă, în cârtire, în răzvrătire împotriva cerului şi chiar în deznădejde.

Nu trebuie însă, plini de grabă, să-L învinuim pe Dumnezeu, să aducem blasfemii şi să spunem despre El că ,,nu ştie ce face”. Cel care ne-a creat după chipul Său şi a pus în sufletele noastre înaltul simţământ al dreptăţii poate oare să fie nedrept ?! Dacă noi adesea nu înţelegem lucrările dumnezeieşti, nu vedem dreptatea în semnele Lui proniatoare, atunci trebuie să subscriem la păcătoşenia noastră şi la miopia noastră. Dumnezeu a rânduit totul, absolut totul, după dreptate şi cu cea mai înaltă înţelepciune. Una ca aceasta este limpede, însă nu pentru cei necredincioşi, ci doar pentru cei care cred în lumea de dincolo, lume în care Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Celor necredincioşi toate acestea li se par lipsite de sens şi pline de nebunie. Nebunia, în realitate, nu ţine de Dumnezeu, ci de puţina credinţă ori de lipsa de credinţă a omului !

Adevăraţii credincioşi nu-L judecă nicicând pe Creator ca pe unul care ,,nu ştie ce face”, ci se judecă pe ei înşişi şi în ei înşişi caută pricina nefericirii care i-a cuprins. Credinţa lor îi învaţă să vadă în moartea tânărului virtuos nu o pedeapsă, ci o răsplată mai grabnică, căci ei citesc ceea ce spune Scriptura: Iar dreptul de se va sfârşi, mai înainte întru odihnă va fi. Că bătrâneţile sunt cinstite, nu cele de mulţi ani, nici cele ce se numără cu numărul anilor; […] Plăcut lui Dumnezeu fiind l-au iubit, şi vieţuind între păcătoşi s-a mutat. Răpitu-s-a, ca să nu schimbe răutatea mintea lui, sau înşelăciunea să înşele sufletul lui. Că râvna răutăţii întunecă cele bune, şi neînfrânarea poftei schimbă gândul cel fără de răutate. Sfârşindu-se curând au plinit ani îndelungaţi. Că plăcut era Domnului sufletul lui, pentru aceasta s-au grăbit a-l scoate din mijlocul răutăţii. Iar popoarele văzând, nu au cunoscut, nici au pus în gând una ca aceasta, că dar şi milă este întru cuvioşii lui şi cercetare întru aleşii lui (Înţelepciunea lui Solomon 4, 7-8, 10-15).

În legătură cu oamenii păcătoşi şi cu oamenii drepţi, am constatat că ei mor neapărat cu moartea potrivită stării lor morale. Adeseori, celor drepţi li se trimit boli grele şi suferinţe, în vreme ce mulţi dintre păcătoşi mor cu o moarte rapidă şi ,,uşoară”. Unde este atunci dreptatea ? În păcătoşenia şi miopia lor, oamenii Îl condamnă pe Dumnezeu, Îl judecă pe Atotînţeleptul Creator al universului, în vreme ce adevărul este mult mai simplu: dreptatea vine şi va veni negreşit – dacă nu în această lume, atunci neapărat pe lumea cealaltă. Însuşi Hristos, ca judecător al lumii, va restabili dumnezeiasca dreptate călcată în picioare, după cum ne este descoperită aceasta în cuvântul lui Dumnezeu: Iată vin degrabă; şi plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia precum va fi fapta lui (Apocalipsis 22, 12).

Privind prin prisma veşniciei, în Dumnezeu nu există nicicum vreo nedreptate. Sfânta Scriptură ne descoperă aceasta: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu, şi nu se va atinge de dânsele muncă. Părutu-s-au întru ochii celor nepricepuţi a muri, şi s-a socotit pedepsire ieşirea lor. Şi mergerea de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace. Că înaintea feţei oamenilor de vor şi lua munci, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi puţin fiind pedepsiţi, cu mari faceri de bine se vor dărui, că Dumnezeu i-au ispitit pre dânşii, şi i-au aflat luişi vrednici. […] Şi în vremea cercetării lor vor străluci, şi ca scânteile pre paie vor fugi. Judeca-vor limbi, şi vor stăpâni popoare, şi va împărăţi într-înşii Domnul în veci. Cei ce nădăjduiesc spre dânsul vor înţelege adevărul (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1-5, 7-9).

Dacă nu ar exista viaţă după moarte, s-ar putea spune că nu există deosebire între virtute şi păcat, că sunt şterse graniţele dintre bine şi rău, că se nimiceşte deosebirea dintre curăţie şi necurăţie … Însă Dumnezeu ne descoperă că există viaţă după moarte, unde dumnezeiasca dreptate va fi dusă la îndeplinire până la capăt. Nu poate Creatorul să-i socotească la fel pe Avel şi pe ucigaşul său, Cain, ori să-i socotească egali din punct de vedere moral pe sfinţii mucenici şi pe cruzii lor prigonitori ! Nu ne-am tulbura oare dacă ar fi aşezaţi într-unul şi acelaşi loc credincioşii şi apostolii lui Hristos cu trădătorul Iuda ?

Nu fără rost şi fără un plan dumnezeiesc a fost dăruit omul cu simţământul dreptăţii. El nu a fost trimis aici doar ca să trăiască în lume unele iluzii luminoase şi apoi să piară în veci, precum animalele, cărora le sunt străine înaltele însuşiri. Nu. Omul nu este animal. El a fost creat pentru veşnicie şi pentru dreptate, care se vor înfăptui după făgăduinţa Domnului (potrivit II Petru 3, 13). Pentru aceasta, în orice vreme, cât timp este viu, el năzuieşte către idealurile preaînalte menite lui.

Viaţa poate fi asemănată cu un drum. Oamenii merg pe calea dată lor ca să atingă acelea pentru care însetează. Care este scopul vieţii omeneşti ? Dacă admitem că prin moarte se sfârşeşte totul, rezultă că ţelul vieţii omului îl constituie nimicul, moartea, stingerea. Însă poate fi nimicul un ţel ? În făpturile lui Dumnezeu nu există ceva absurd ! Ţelul vieţii omeneşti este ca omul să atingă viaţa veşnică. Acesta este rostul pelerinajului nostru pe pământ. Acest ţel îndreptăţeşte truda, nevoinţa, virtuţile, constrângerea noastră spre bine şi toate năzuinţele către dreptate şi omenie. Fără credinţa în viaţa veşnică, necredinţa – chiar sub cele mai minunate lozinci – conduce către lipsirea de sens a lucrării omeneşti.

Oricât ar fi de înfricoşat de nimicire, omul crede nu în moarte, ci în viaţă. Setea lui de nemurire încă de pe aici, din lumea trecătoare, este pentru el ca o garanţie a vieţii de după viaţă, pe care o aşteaptă. Una ca aceasta au simţit-o toate geniile umanităţii. Un strălucit general rus, Suvorov, a spus: ,,Deşi trăim puţină vreme pe pământ, suntem veşnici !” Fără doar şi poate muritori, noi ne simţim totuşi nemuritori. Experienţa care ne pune în fiecare zi înaintea chipului morţii, care îi cuprinde pe alţi oameni, nu este în stare să şteargă din inimile noastre nădejdea că nu se va întâmpla un asemenea lucru cu noi, că noi vom trăi veşnic. Alţii pot să moară, însă în propria moarte omul cu greu poate să creadă.

Remarcabil este faptul, stabilit de unii psihologi, că în conştiinţa noastră ştim că vom muri, însă în subconştientul nostru nu credem în moartea proprie. Instinctiv, inconştient, noi trăim ca şi cum nu ar exista moarte, ca şi când nu vom muri vreodată. Inconştientul – într-un oarecare tăinuit şi adânc conflict cu conştiinţa noastră – nu acordă vreo atenţie morţii. Astfel, chiar învăţatul necredincios recunoaşte, aproape fără să vrea, că moartea este un lucru de mâna a doua, vremelnic, iar viaţa este un principiu, fiind veşnică.

 

V. Învăţătura ortodoxă despre răscumpărarea din păcat, blestem şi moarte

Sfânta Scriptură ne relatează că Dumnezeu l-a creat pe om cu trup şi suflet, făcându-i trupul din ţărână şi suflându-i pe faţă suflare de viaţă. Astfel a devenit omul cu suflet viu (Facerea 2, 7). Dualitatea omului, din sâmburele acestei relatări, este confirmată de experienţă şi de fapte. Fiecare dintre noi simte nemijlocit că este alcătuit din trup şi suflet.

Un proverb german spune: ,,Omul este ceea ce mănâncă”. Ca pământesc, el îşi susţine viaţa prin hrană, hrană pe care o dă pământul, iar ca duhovnicesc, el se hrăneşte duhovniceşte din cuvintele Domnului, după cum este spus: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4; potrivit A Doua Lege 8, 3). Iar cuvintele lui Dumnezeu duh sunt, şi viaţă sunt (Ioan 6, 63).

În ciuda faptului că Dumnezeu a sădit veşnicia în inima omului (potrivit Eclisiastul 3, 11), acesta s-a lepădat de viaţa veşnică prin neascultarea sa şi a căzut în braţele morţii atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Înainte de a se arăta ca o realitate, moartea a fost în prealabil pomenită de Dumnezeu înaintea protopărinţilor ca posibilitate, cu scopul ca ei să fie feriţi mai dinainte de aceasta.

Atotştiutorul Ziditor l-a prevenit pe om că este făptură, şi de aceea nu i-a rânduit o fericire veşnică proprie. Ea i-a fost dăruită lui şi el trebuie să o dobândească doar împlinind condiţia ascultării de Dumnezeu. În cazul în care se leapădă de ascultare, omul creat pentru fericita veşnicie, va cădea sub loviturile îndoitei morţi, trupească şi duhovnicească. Piatra de încercare a fost rodul oprit. Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17), i-a spus Domnul lui Adam. Omul a gustat, însă nu a pierit îndată din punct de vedere fizic. Din acea zi însă, el a devenit muritor şi a murit mai întâi duhovniceşte. Dumnezeiescul Duh S-a îndepărtat de el, iar îndepărtarea Duhului lui Dumnezeu de sufletul omului este moarte duhovnicească pentru el, după cum plecarea sufletului din trup reprezintă moartea fizică a trupului. Omul a continuat să trăiască trupeşte, dar era aproape mort cu duhul. De atunci până acum aceasta este starea fiecărui păcătos neîndreptat, care a izgonit Sfântul Duh din sufletul său. Pentru unul ca acesta Dumnezeu spune: Ai nume că trăieşti, şi eşti mort (Apocalipsis 3, 1).

Dacă nu ar fi existat mila dumnezeiască fără de margini pentru omul căzut în păcat, acesta ar fi pierit pe veci. Însă Dumnezeu a făgăduit lui Adam şi Evei – şi aceasta îndată după căderea lor în păcat – că le va trimite un Mântuitor, care va zdrobi capul şarpelui, adică al diavolului (potrivit Facerea 3, 15). Mântuitorul a venit potrivit planului dumnezeiesc în persoana Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. El, Dumnezeu întrupat, S-a arătat pe pământ ca să strice lucrurile diavolului (I Ioan 3, 8). Pe Golgota, Domnul a răscumpărat o dată pentru totdeauna, prin vărsarea Sângelui Său nevinovat, vina întregului neam omenesc, a plătit pentru totdeauna înaintea dumnezeieştii dreptăţi datoria neplătită a omului şi cu dragostea Sa i-a izbăvit pe Adam şi pe urmaşii lui de păcat, blestem şi moarte.

 

Răstignirea Domnului

 

Cum i-a izbăvit de păcat ? Luând asupra Sa Însuşi păcatul lumii (potrivit Ioan 1, 29), primind să fie socotit păcătos, deşi este întru totul drept desăvârşit (potrivit Faptele Apostolilor 3, 14). Paradoxal, însă pe deplin adevărat ! Cine dintru voi mă vădeşte pre mine pentru păcat ? (Ioan 8, 46), a întrebat Cel fără de păcat pe potrivnicii Săi. Nimeni nu a putut să-L învinovăţească ! Tocmai acest Om fără de păcat, Dumnezeu-Omul, a fost răstignit ca ultimul nelegiuit pe cruce. Cu ce scop ? Sfântul Apostol Petru lămureşte: Care păcatele noastre însuşi le-au ridicat în trupul său pre lemn, ca păcatelor murind să vieţuim dreptăţii, cu a cărui rană v-aţi vindecat (I Petru 2, 24).

Asemenea acestor cuvinte şi Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: Dumnezeu trimiţând pre Fiul său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat, au osândit păcatul în trup (Romani 8, 3). Într-alt loc, acelaşi apostol lămureşte: Pre cel ce nu au cunoscut păcat, pentru noi păcat l-au făcut; ca noi să ne facem dreptatea lui Dumnezeu întru dânsul (II Corinteni 5, 21). Cei ce cred în Hristos nu mai sunt robi ai păcatului, dacă cu ajutorul harului dăruit lor de sus năzuiesc să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Ei sunt de acum robi ai lui Dumnezeu. Dumnezeu îi slobozeşte de tirania păcatului. Păcatul vrăjmaş a fost înfrânt pentru aceia care-L iubesc pe Dumnezeu şi săvârşesc voia Lui.

În acelaşi mod este zugrăvită în Noul Testament izbăvirea omului de blestem. Blestemul înseamnă despărţirea de Dumnezeu şi înstrăinarea de El, ceea ce este totuna cu pieirea.

Sub blestem au căzut Adam şi Eva, pentru că nu au împlinit porunca lui Dumnezeu în Rai. Săvârşind păcatul şi nepocăindu-se, protopărinţii şi-au atras blestemul, adică au căzut din comuniunea cu Dumnezeu. Căci păcatul înseamnă blestem. Unde nu este păcat ori unde este pocăinţă personală pentru păcat, acolo nu există blestem, ci unire cu Dumnezeu şi binecuvântare, pentru că Dumnezeu este izvorul tuturor binecuvântărilor.

Aceasta reiese clar din cunoscutele capitole 27 şi 28 ale celei de-a doua cărţi a Legii, unde sunt arătate blestemele şi binecuvântările asupra poporului evreu. Pentru aceia care încalcă poruncile lui Dumnezeu este spus: blestemaţi sunt toţi cei care-şi fac idoli şi le slujesc lor, cei ce hulesc pe tatăl şi pe mama lor, cei ce nedreptăţesc pe aproapele lor, cei ce judecă nedrept pe străin, pe orfan şi pe văduvă, cei ce desfrânează şi preadesfrânează, ucigaşii şi alţii asemenea lor (potrivit A Doua Lege 27, 15-25). După ce sunt arătate toate situaţiile de blestem, în încheiere se spune: Blestemat tot omul, care nu va rămâne întru toate cuvintele legii acesteia, ca să le facă pre ele (A Doua Lege 27, 26).

Despre binecuvântari se spune: Şi vor veni preste tine toate binecuvântările acestea şi te vor afla, de vei auzi cu auzul glasul Domnului Dumnezeului tău (A Doua Lege 28, 2). Atunci binecuvântat să fii tu în cetate, şi binecuvântat să fii în ţarină. Binecuvântate să fie naşterile pântecelui tău şi rodurile pământului tău şi cirezile vacilor tale şi turmele oile tale şi celelalte (A Doua Lege 28, 3-6). Cel ce nu voieşte să cadă sub greutatea blestemului, ci însetează să trăiască la umbra binecuvântării dumnezeieşti, trebuie să se ferească de rău şi să facă binele (potrivit Psalmi 33, 13).

Însă în această lume, care zace toată în rău (potrivit I Ioan 5, 19), nu putem să ne ferim pe deplin de blestem din pricina păcătoşeniei noastre. Doar în Ierusalimul ceresc tot blestemul nu va mai fi (Apocalipsis 22, 3). Pe pământ, unde se săvârşesc atât de multe nelegiuiri, blestemul îi urmăreşte pe oameni. De el se izbăvesc drepţii, cei care săvârşesc voia lui Dumnezeu şi cei care se pocăiesc. Dumnezeu nu-i blestemă pe oameni, El este iubire şi nu voieşte moartea păcătosului. Propriul nostru rău este cel care ne aduce blestemul.

Acela care ne-a slobozit de păcat, ne-a răscumpărat şi de sub blestem. Atârnând deasupra tuturor păcătoşilor, ca urmare a păcatului lor împotriva voii lui Dumnezeu (potrivit Psalmi 118, 21), blestemul este înlăturat prin puterea Jertfei răscumpărătoare de pe cruce, adusă pentru păcatele noastre. Prin credinţa sa în Răscumpărător, prin ascultarea sa de voia lui Dumnezeu şi prin părtăşia cu Cel Preaînalt, izvorul oricărei binecuvântări, păcătosul căzut sub blestem se izbăveşte de el. Aceasta este învăţătura ortodoxă despre răscumpărarea noastră din păcat şi blestem.

Unii teologi afirmă că primii oameni nu au căzut sub vreun blestem din partea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste şi nu a putut să-l blesteme pe Adam, ci a spus: Blestemat să fie pământul întru lucrurile tale (Facerea 3, 17). Este adevărat că Dumnezeu este dragoste, însă cine ar fi îndrăznit să nege dreptatea Lui ? Dacă la dumnezeiasca mustrare a primilor oameni căzuţi în păcat cuvântul ,,blestem” are alt înţeles, fiind îndreptat nu spre ei, ci spre pământ (potrivit Facerea 3, 14-17), aceasta se petrece ca oamenii să nu cadă într-o deznădejde nespusă. De aceea Dumnezeu i-a spus lui Adam: Blestemat să fie pământul întru lucrurile tale, adică pentru faptele tale. Cu ce era vinovat pământul ca să fie blestemat de Dumnezeu ? El nu căzuse în păcat.

Omul pământesc a păcătuit. Ca să nu fie descurajat în îndreptarea sa, nu a fost îndreptat către el cuvântul ,,blestem”, ceea ce ar fi determinat neîndreptarea definitivă a omului; şi astfel, într-un chip mai blând, prin nerodirea pământului, se arată blestemul în care a căzut Adam prin păcatul său. Mai târziu însă, Însuşi Domnul Iisus Hristos, care este dragoste întrupată, în descrierea tabloului Înfricoşătoarei Judecăţi, va spune păcătoşilor neîndreptaţi: Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor în focul cel veşnic (Matei 25, 41), ca să se vadă că Dumnezeu nu este doar dragoste, ci şi dreptate. Câtă vreme există vreme de îndreptare şi de pocăinţă, în cuvântul lui Dumnezeu nu se spune despre oameni că sunt blestemaţi, în afară doar de cei necredincioşi, neîndreptaţi pe deplin, pe care Sfântul Apostol Petru îi numeşte fiii blestemului (II Petru 2, 14; Psalmi 118, 21).

Prin urmare, locul din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte de blestemul pământului nu semnifică nicidecum că la căderea în păcat a omului, în locul acestuia, a fost blestemat pământul. Arhiepiscopul Serafim cugetă în chip minunat: ,,Dacă în urma acestei căderi ar fi fost blestemat pământul – unul ca acesta, fără nici un fel de păcat înaintea lui Dumnezeu, ci doar din pricina împrejurării că viaţa omului este legată de el -, cum s-ar putea admite din punctul de vedere al dreptăţii dumnezeieşti că omul, singurul vinovat de acest blestem, a rămas neatins de el ? Că şi omul a căzut sub jurământul dumnezeiesc mărturisesc izgonirea lui din Rai, lipsirea lui de harul Raiului, întreaga lui viaţă care a urmat, împovărată de grele trude şi necazuri, şi în cele din urmă de stricăciune şi moarte”[2].

Supoziţia că asupra oamenilor nu ar atârna nici un fel de blestem ar face cu totul de neînţeles cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Hristos ne-au răscumpărat pre noi din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem, pentru că scris este: blestemat este tot cel spânzurat pre lemn (Galateni 3, 13). Cum Hristos, lipsit de păcat, S-a făcut pentru noi păcat (potrivit II Corinteni 5, 21), ca să ne răscumpere de păcat, El – Cel întru totul binecuvântat fiind – ia asupra Sa blestemul nostru, ca să ne izbăvească de veşnicul blestem. De la acest fapt, că Mântuitorul poartă de bunăvoie blestemul nostru, se naşte şi cea mai mare binecuvântare a omului, după cum este spus: Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care ne-au blagoslovit pre noi cu toată binecuvântarea duhovnicească (Efeseni 1, 3).

Faptul că Domnul a luat blestemul lui Adam asupra Sa de bunăvoie nu este o ruşine pentru El, ci, dimpotrivă, cea mai luminoasă şi cea mai slăvită cunună, care mărturiseşte despre iubirea Lui jertfelnică pentru noi. Sfânta Biserică Ortodoxă exprimă cu multă solemnitate acest adevăr, că Hristos a ridicat de la noi blestemul, purtându-L pe umerii Săi. Aşa, de pildă, într-una din stihirile de laudă ale Învierii, glasul al 4-lea, citim: ,,Cu crucea Ta, Hristoase, din blestemul cel de demult ne-ai slobozit pe noi”. Iar în troparul la Naşterea Maicii Domnului întâlnim aceste cuvinte: ,,Din tine (Născătoare de Dumnezeu) a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare şi, stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică”.

,,Este evident – spune arhiepiscopul Serafim – că această părere teologică greşită care întinează dogma răscumpărării [că asupra omului nu ar exista vreun blestem] se sprijină pe o înţelegere greşită a blestemului, care, în realitate, înseamnă ruperea de bunăvoie a omului de la părtăşia cu Dumnezeu, împreună cu toate consecinţele pierzătoare ce rezultă de aici atât pentru viaţa lui vremelnică, cât şi pentru viaţa sa viitoare, de după moarte”[3], şi nu un simţământ de răzbunare, cum la Dumnezeu nu ar putea să fie.

Preabinecuvântatul Mântuitor, fiind nevinovat, a luat să poarte pe umerii Săi blestemul nostru ca să-l ridice de la noi, cei ce credem în El, şi să ne facă veşnic fericiţi. Ce iubire mai mare decât aceasta poate să existe ? Cine neagă blestemul care atârnă asupra păcătoşilor, acela nu doar că neagă răscumpărarea noastră de sub blestem, ci împreună cu aceasta micşorează şi nimiceşte în oameni dumnezeiasca dragoste, care s-a arătat atât de strălucitoare la răscumpărarea noastră din păcat, blestem şi moarte. Dacă nu ar fi fost îndepărtat blestemul, nu ar fi existat pentru păcătoşi veşnica binecuvântare dumnezeiască.

În al treilea rând, Mântuitorul ne-a izbăvit de lanţurile morţii. Precum printr-un om – spune Sfântul Apostol Pavel – a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea; şi aşa la toţi oamenii moartea a trecut, întru acela, prin care toţi au păcătuit (Romani 5, 12). De la Adam, ca de la un izvor al neamului omenesc, curge răul întunecat al păcătoşeniei. Întâiul păcat devine păcat moştenit pentru întreaga omenire. În virtutea acestei moşteniri a păcatului, natura coruptă a lui Adam se transmite până astăzi din om în om şi, după cum Adam a trebuit să moară pentru păcatul său, tot aşa toţi urmaşii lui Adam până astăzi se supun neînduplecatei legi a morţii. Căci plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Dacă ai păcătuit trebuie să mori. Oameni nefericiţi ce suntem ! Cine ne va izbăvi pe noi de această neînduplecată lege a morţii (potrivit Romani 7, 24) ?

Însă, slavă lui Dumnezeu, Acela înaintea căruia am păcătuit cu păcat de moarte, El Însuşi, prin lucrarea răscumpărătoare a Unuia-Născut Fiului Său, ne izbăveşte de moarte. Cum ne izbăveşte ? Prin faptul că Cel fără de păcat, care nu datora nimic morţii, a murit de bunăvoie pentru noi aducându-Se pe cruce ca jertfă pentru păcatele noastre.

Jertfele de milostivire pentru păcate au fost cunoscute încă din Vechiul Testament. Nevoia de răscumpărare s-a simţit acut întotdeauna la toţi oamenii căzuţi în păcat. Această nevoie i-a împins pe oamenii de demult – nu doar pe evrei, ci şi pe păgâni – să aducă jertfă pentru păcat, însă acele jertfe nu puteau să curăţească conştiinţa (potrivit Evrei 9, 9, 10, 4). Ele au fost doar o aducere aminte despre necesitatea unei adevărate jertfe curăţitoare (potrivit Evrei 10, 3). Şi o expresie a nădejdii că o asemenea jertfă – atotcuprinzătoare şi atotcurăţitoare – va fi adusă cumva şi va curăţi omenirea de atotstăpânitoarea moarte. Cu alte cuvinte, jertfele vechi-testamentare au fost preînchipuiri şi pregătiri pentru Jertfa lui Hristos cea răscumpărătoare, făgăduită şi aşteptată.

Cu toate acestea, şi jertfele vechi-testamentare linişteau într-o oarecare măsură conştiinţa, acţionau curăţitor, atrăgeau îndurarea lui Dumnezeu şi ocrotirea dumnezeiască asupra sufletelor evlavioase. Mitropolitul Macarie al Moscovei grăieşte plin de înţelepciune: ,,Sângele jertfelor tuturor animalelor şi în particular sângele mielului pascal (la evrei) a păzit întâi-născuţii israiliteni de sabia îngerului morţii în Egipt. Sângele de ied şi de viţel, cu care arhiereul intra o dată pe an în Sfânta Sfintelor, era adus la templu pentru păcatele întregului popor. Toate acestea sunt semne limpezi pentru poporul lui Dumnezeu că, pentru adevărata curăţire a păcatelor întregului neam omenesc, va fi adus sângele Mielului lui Dumnezeu” (potrivit Ioan 1, 29). Aceasta citim în Epistola către Evrei: Hristos venind arhiereu bunătăţilor celor viitoare […], nici prin sânge de ţapi şi de viţei, ci prin sângele său au intrat o dată întru cele sfinte, veşnică răscumpărare aflând (Evrei 9, 11-12).

 

Sfântul Prooroc Isaia

Mozaic din Biserica Santa Maria in Trastevere, Roma

 

Marele Prooroc Isaia, numit pentru claritatea proorociilor sale mesianice ,,evanghelistul Noului Testament”, a proorocit cu aproape 700 ani înaintea arătării Mântuitorului lucrarea Sa răscumpărătoare prin cuvintele: Acesta păcatele noastre le poartă, şi pentru noi rabdă durere … El s-a rănit pentru păcatele noastre, şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre dânsul, şi cu rana lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi ca nişte oi am rătăcit, fiecare din calea sa s-a abătut, şi Domnul l-au dat pre el pentru păcatele noastre. Şi el, pentru ce s-a chinuit, nu şi-a deschis gura sa; ca o oaie la junghiere s-au adus, şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce îl tunde, aşa nu-şi deschide gura sa. Întru smerenie judecata lui s-a ridicat, şi neamul lui cine îl va spune ? Că s-a luat de pre pământ viaţa lui, pentru fărădelegile poporului meu s-au adus la moarte (Isaia 53, 4-8).

Faptele zugrăvite în Noul Testament confirmă toate proorociile vechi-testamentare. Însuşi Iisus Hristos a spus despre Sine Însuşi că a venit ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 28) şi că sângele Lui pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 28). Despre aceasta mărturisesc şi sfinţii apostoli. Sfântul Ioan Teologul, de pildă, scrie că sângele lui Iisus Hristos […] ne curăţeşte pre noi de tot păcatul (I Ioan 1, 7). Sfântul Apostol Pavel propovăduieşte neîncetat: Hristos au murit pentru păcatele noastre după scripturi (I Corinteni 15, 3). Hristos ne-au iubit pre noi, şi s-au dat pre sine pentru noi aducere şi jertfă lui Dumnezeu (Efeseni 5, 2). El s-au vândut pentru greşelile noastre, şi s-au sculat pentru îndreptarea noastră (Romani 4, 25).

Aşa au învăţat toţi Sfinţii Părinţi. Spre ilustrare să luăm cuvintele Sfântului Ambrozie al Milanului: ,,Nu ar fi putut să ne răscumpere (de moarte) sângele proorocilor, nici să ne răscumpere pe noi Petru, nici Pavel. A putut să ne răscumpere prin moartea Sa doar Acela care este şi Dumnezeu şi Om”.

La Sfântul Vasilie cel Mare întâlnim următoarea cugetare: ,,Ce poate să afle omul atât de preţios, ca să poată da pentru răscumpărarea sufletului său ? Iată că s-a aflat însă cu asupră de măsură de preţios pentru toţi oamenii, luaţi laolaltă, care a şi fost dat ca răscumpărare pentru sufletele noastre; acesta este sfântul şi nepreţuitul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care El l-a vărsat pentru noi toţi”.

Sfântul Ioan Gură de Aur descrie sugestiv nespusa măreţie a roadelor crucii Domnului Iisus Hristos pentru răscumpărarea întregului neam omenesc de moarte: ,,Închipuiţi-vă că un om datorează unui oarecare datornic o sumă nespus de mare, pentru care ar trebui aruncaţi în temniţă atât el, cât şi soţia, copiii şi slugile lui. Vine un altul şi nu doar că plăteşte suma aceasta nespus de mare, ci îi face şi un deosebit dar datornicului, dându-i 10.000 galbeni şi, ducându-l în palatul lui împărătesc, îl învesteşte cu cea mai înaltă demnitate, îi dă decoraţii şi medalii … Exact aşa s-a petrecut şi cu noi. Hristos a plătit mult mai mult decât eram datori, cu atât mai mult cu cât este nemărginita mare faţă de o picătură de apă”.

Cum stau lucrurile în privinţa răscumpărării noastre din moarte ne explică Sfântul Atanasie cel Mare. El spune că la stricăciunea trupului omenesc ar fi trebuit să se aducă dumnezeiasca nestricăciune ca să fie făcut omul nemuritor. Pentru aceasta Mântuitorul ,,S-a îmbrăcat în trup, ca după sădirea acestui trup întru Viaţă să nu mai fie moarte, fiind acesta muritor, ci îmbrăcându-se în nemurire să rămână după înviere nemuritor”. Mai departe, Sfântul Atanasie cugetă: ,,Moartea nu ar fi putut să se arate în alt chip decât în trupul omului. Pentru aceasta Dumnezeu S-a îmbrăcat în trup, ca să afle moartea în trup şi să o nimicească pe ea. Cum ar fi arătat Domnul în alt chip că El este Viaţa, dacă nu ar fi dat viaţă celor morţi ?”

În acest fel, Hristos a nimicit legea morţii, înfrângând chiar moartea. Într-adevăr, şi după moartea pe cruce a Domnului, şi după Învierea Lui, legea morţii a continuat să lucreze în noi. Oamenii continuă să moară, însă, după cum bine spune arhiepiscopul Serafim, ,,această lucrare este un fenomen vremelnic. În virtutea morţii de pe cruce a lui Hristos şi a Învierii Lui, moartea va fi definitiv nimicită atunci când va sosi ceasul învierii celei de obşte a morţilor”.

Aici apar câteva întrebări:

 

1. Pentru ce în unele locuri din Sfânta Scriptură se spune că Iisus Hristos a murit pentru toţi (potrivit Ioan 3, 16; Matei 18, 11; I Timotei 2, 3-6; I Ioan 2, 2), iar în alte locuri că Şi-a dat viaţa pentru izbăvirea multora (potrivit Luca 22, 20; Evrei 9, 28) ? În primul rând trebuie să subliniem că foarte adesea în Scriptură cuvântul ,,mulţi” are semnificaţia de toţi. Astfel, de pildă, Hristos spune: Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 22, 14). Este limpede că Hristos nu doar pe mulţi, ci pe toţi i-a chemat. În al doilea rând, vom sublinia că Hristos, într-adevăr, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4), însă nu toţi cred în El, nu toţi Îl iubesc, nu toţi răspund la chemarea mântuirii Lui. De aceea, din Jertfa adusă pentru toţi pe Golgota, nu toţi se folosesc (potrivit Matei 20, 16).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte astfel cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Hristos o dată fiind jertfit ca să ridice păcatele multora (Evrei 9, 28). Propovăduitorul cu gura de aur întreabă: ,,Pentru ce Pavel a spus multora, şi nu tuturora ?”, şi răspunde: ,,Pentru că nu toţi au crezut. Hristos a murit pentru toţi ca să-i mântuiască pe toţi … Moartea Lui a fost în stare să-i mântuiască pe toţi de la pieire, însă El nu a şters păcatele tuturor, pentru că cei care nu cred nu au dorit aceasta”.

 

2. Unii pot să întrebe: De ce Iisus Hristos a răbdat nu altceva, ci tocmai moarte pe cruce (potrivit Filippeni 2, 8) ? La această întrebare a răspuns, pe larg şi foarte convingător, Sfântul Atanasie cel Mare. El arată trei pricini:

 

a) Iisus Hristos a venit să ia asupra Sa Însuşi blestemul care atârna asupra noastră. Cum putea însă El să Se facă pentru noi blestem (potrivit Galateni 3, 13), dacă nu ar fi primit moartea legată de blestem ? Tocmai aceasta este moartea pe cruce, căci este scris: Blestemat de Dumnezeu este tot cel spânzurat pre lemn (A Doua Lege 21, 23).

b) Prin moartea Sa, Domnul Iisus Hristos a răscumpărat pe toţi, nu doar pe evrei, ci şi neamurile dispreţuite de aceştia. El a dărâmat zidul care-i despărţea (potrivit Efeseni 2, 14) şi a chemat neamurile (la mântuire). ,,Cum i-ar fi chemat El dacă nu ar fi fost răstignit ? Numai pe cruce se moare cu braţele deschise … Cu o mână Domnul a chemat la Sine poporul Vechiului Testament, iar cu cealaltă pe cei dintre neamuri … El Însuşi a dat de înţeles despre aceasta încă mai dinainte, spunând: Şi eu, de mă voiu înălţa de pre pământ, pre toţi voiu trage la mine (Ioan 12, 32).

c) Diavolul, izgonit din cer împreună cu toate cetele lui întunecate, se află în sferele de deasupra pământului, în văzduh, căutând să-i oprească pe cei ce merg către Dumnezeu, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel, când aduce aminte de domnul stăpânirii văzduhului …, că şi acum lucrează întru fiii neascultării (Efeseni 2, 2). ,,Domnul însă a venit ca să-l înfrângă pe diavol, ca să curăţească văzduhul şi să deschidă pentru noi o cale către cer. […] Pentru aceasta Iisus Hristos a primit moartea, care s-a săvârşit în văzduh, pe cruce, căci cel răstignit pe cruce moare în văzduh”.

 

Slavă Domnului Iisus Hristos, care moare pe cruce pentru noi, păcătoşii, ca noi să putem, folosindu-ne de credinţa în minunata faptă a Răscumpărării Lui, să fim veşnic vii prin El !

 

VI. Credinţa ortodoxă despre Învierea lui Hristos, Biruitorul morţii, şi despre învierea noastră

Moartea Mântuitorului Hristos şi Învierea Lui din morţi alcătuiesc esenţa acelei măreţe taine a dreptei credinţe (potrivit I Timotei 3, 16), pe care o numim taina mântuirii. Moartea lui Hristos este plată pentru păcătoşi, iar Învierea Lui este zălog al veşnicei noastre mântuiri şi al viitoarei învieri. Ultimul sens este minunat redat într-un stih al canonului Învierii: ,,Cei ce aţi lepădat învierea trupurilor, la mormântul lui Hristos venind, învăţaţi-vă, că a murit şi iarăşi s-a sculat trupul Dătătorului de viaţă, spre încredinţarea Învierii celei de apoi, pe care nădăjduim”[4].

,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie” glăsuiesc cuvintele de încheiere ale Simbolului de credinţă. Ca să moştenească această viaţă veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu, omul trebuie mai întâi să creadă din toată inima lui în Învierea lui Hristos, să-L iubească şi să meargă după El (potrivit Matei 16, 24). Mântuitorul învinge pentru noi moartea, ca să fim veşnic vii împreună cu El, ca să înviem. Credinţa în această biruinţă a lui Hristos va fi afirmată pe deplin la cea de-a Doua Venire a Lui. Această profeţie se va împlini în chip limpede şi fără tăgadă, tot aşa cum s-au împlinit atâtea alte proorocii ale lui Hristos.

Consecinţele lucrării răscumpărătoare a lui Hristos sunt nemăsurate şi pline de nădejdi atotbiruitoare: întruchiparea dumnezeieştii dreptăţi – Domnul nostru Iisus Hristos – nu a rămas în mormânt ! Credinţa şi virtuţile izbăvesc de veşnica moarte. Nevoinţele în numele Răscumpărătorului Iisus Hristos nu mor împreună cu omul. Înaltele avânturi, binecuvântatele lucrări şi constrângeri către bine făcute în numele lui Hristos nu sunt săvârşite fără scop, nici pierdute. Există viaţă veşnică. Prin urmare, în fiecare se ascunde un sens. Pentru fiecare Dumnezeu dă o minunată răsplată cerească.

O astfel de credinţă o insuflă creştinilor Sfântul Apostol Pavel, încurajându-i prin cuvintele: Drept aceea, iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclătiţi, sporind întru lucrul Domnului pururea, ştiind că şi osteneala voastră nu este deşartă întru Domnul (I Corinteni 15, 58).

Cât de pline de strălucire sunt urmările morţii lui Hristos pentru noi, creştinii, putem să înţelegem mai bine comparând moartea celor din vremea Vechiului Testament cu a celor din vremea Noului Testament. Pentru că moartea este consecinţă a păcatului şi pentru că până la Hristos nu exista răscumpărare din păcat, blestem şi moarte, toţi cei repauzaţi în perioada Vechiului Testament, chiar cei mai mari drepţi, au fost lipsiţi de bucuria de a contempla dumnezeiasca slavă în Rai. Sufletele lor s-au pogorât la Iad, aşteptând cu credinţă şi nădejde izbăvirea făgăduită lor de Dumnezeu. Pentru neamul omenesc aflat sub păcat şi nerăscumpărat din perioada Vechiului Testament moartea însemna blestem. Cel ce se atingea de un mort era socotit necurat (potrivit Numerii 5, 2). Nu era îngăduit să se îngroape cineva, chiar cel mai de seamă drept, în pridvorul Templului din Ierusalim, căci una ca aceasta ar fi însemnat pângărirea templului.

Pricina, în cazul dat, este bine lămurită de Mitropolitul Filaret al Moscovei: ,,Moartea a fost necurată de la Adam până la sfârşit, fiind un rod necurat al păcatului strămoşesc. Însă Hristos a curăţit şi a sfinţit moartea prin preacinstita şi preasfânta Sa moarte. Pentru noi, creştinii, moartea poate să fie tot la fel de curată ca viaţa; cei morţi, deopotrivă cu cei vii, pot să ţină de Templul lui Dumnezeu, căci ei, asemenea celor vii, sunt ai Domnului. Că nimeni din noi luişi viază, şi nimeni luişi moare. Că de viem, Domnului viem, şi de murim, Domnului murim, deci sau de viem sau de murim, ai Domnului suntem (Romani 14, 7-8). Pentru această apartenenţă a tuturor de Unul Dumnezeu – cei vii stau în casa Domnului, iar cei morţi, ca şi cum ar continua să existe în părtăşie cu Biserica, sunt îngropaţi în jurul bisericii. Unii chiar, a căror moarte scumpă este înaintea Domnului (Psalmi 115, 5), devenind sfinţi mucenici, au trupurile îngropate sub altarul bisericii, după cum este spus: Am văzut sub jertfelnic sufletele celor junghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu (Apocalipsis 6, 9)”.

Toate acestea – izbăvirea noastră de iad şi curăţirea noastră de necurăţia moştenită – au fost săvârşite de strălucita moarte a lui Hristos şi mai cu seamă de minunata Lui Înviere din morţi. De aceea, cele două evenimente stau în inima credinţei creştin-ortodoxe şi sunt serbate atât de solemn. În Sfânta Biserică Ortodoxă nu există praznic mai mare ca Învierea lui Hristos. Nu întâmplător acest praznic este numit Ziua cea mare[5]. În el se cinsteşte cea mai mare biruinţă pe care a cunoscut-o lumea – biruinţa asupra morţii ! În această zi, Sfânta Biserică cântă plină de bucurie: ,,Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice” (Canonul Sfintelor Paşti, cântarea a 7-a).

Din istorie cunoaştem cu câtă solemnitate şi-au cinstit popoarele conducătorii biruitori. Însă cât de palide sunt aceste sărbători în comparaţie cu solemnitatea marelui praznic al praznicelor – Paştele, la care participă nu doar credincioşii de pe pământ, ci şi întreaga Biserică triumfătoare din ceruri. Împăraţii biruitori, la urma urmelor, ei înşişi sunt înfrânţi de atotbiruitoarea moarte. Izbânzile lor au fost de scurtă vreme şi nedepline. Alexandru cel Mare, care a cucerit mulţime de împărăţii şi a stăpânit peste mulţi stăpânitori, el însuşi, în cele din urmă, a fost secerat de moarte. Simţindu-şi neputinţa omenească înaintea acestui ultim biruitor, el a poruncit ca atunci când va muri să-i fie scoasă din sicriu, înaintea tuturor celor prezenţi, mâna lui cea dreaptă, lipsită de viaţă, ca să vadă oamenii că acela care a ţinut sabia biruitoare în dreapta sa a lăsat sabia şi el însuşi este pe veci biruit. Aşa se întâmplă cu toţi stăpânitorii pământeşti.

Există însă Cineva care nu a purtat sabie şi care i-a spus lui Petru, care încerca să-L apere cu o astfel de armă: Întoarce sabia ta în locul ei, că toţi cei ce scot sabie, de sabie vor muri (Matei 26, 52). Acest Unic Biruitor adevărat părea la arătare fără de putere şi fără apărare. El a suferit chiar moarte de ruşine răstignit fiind pe crucea pe care a şi murit. El a fost îngropat, şi cu sufletul Său a coborât la Iad, pe care l-a surpat cu strălucirea puterii Sale dumnezeieşti. El a înviat ca Biruitor al morţii !

Pentru aceasta Biserica până astăzi cântă astfel: ,,De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar puterea Iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă ! şi apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cel ce dai celor căzuţi sculare” (condac la Învierea Domnului, glasul al 8-lea).

Prin urmare, moartea a fost biruită. Unii vor spune: Cum a fost biruită moartea, dacă toţi oamenii mor ?

În medicină sunt cunoscute o mulţime de boli fără leac. Printre acestea până de curând s-a numărat una dintre cele mai împovărătoare: tuberculoza. Când s-a aflat leacul împotriva acestei boli, a început să se scrie cu mare solemnitate: Tuberculoza este biruită de acum. Însă ce înseamnă biruită ? Înseamnă oare că nimeni nu mai moare din cauza ei ? Nu. Cine este indiferent şi nu se tratează, poate şi acum, ca şi când nu s-au aflat leacuri împotriva tuberculozei, să moară din pricina acestei boli.

Tot aşa în ceea ce priveşte duhovnicia. Prin Învierea lui Hristos ni s-a dat un medicament împotriva morţii veşnice. Întrebuinţând cu credinţă acest medicament, bolnavul de păcat este în stare să-l alunge. În acest scop el trebuie să folosească leacul dat lui de Mântuitorul. Leacul constă în credinţa în Hristos cel înviat şi în împlinirea poruncilor Lui. Mântuitorul a spus că cel ce crede în El şi împlineşte poruncile Lui de va şi muri, viu va fi (Ioan 11, 25).

În acest duh şi Sfântul Pavel spunea că din toate puterile năzuieşte să-L dobândească pe Hristos şi să-L cunoască pe El şi puterea Învierii Lui, asemănându-se Domnului întru moartea Lui, ca doar să poată ajunge la învierea cea din morţi (potrivit Filippeni 3, 8-11).

Pentru cei credincioşi, care Îl urmează plini de hotărâre, moartea nu mai este în nici un caz înfricoşătoare. Ea este doar o poartă, în spatele căreia se deschide viaţa veşnică. Aşa au privit-o toţi drepţii Noului Testament. Poarta este locul de trecere dintr-o parte în alta. Nimeni nu trăieşte, nu stă veşnic la poartă. Astfel, moartea numită ,,poarta veşniciei” este doar o trecere, şi nu o stare permanentă a omului. Credinciosul nu stă sub puterea morţii pentru totdeauna, ci trece de la moarte la viaţă (potrivit Ioan 5, 24).

Cel necredincios trece şi el din hotarele cele vremelnice în hotarele vieţii veşnice, însă această existenţă veşnică a lui este mai înfricoşătoare decât orice moarte, căci reprezintă chinul veşnic, adică rămânerea veşnică într-o stare extremă de boală de nelecuit, într-o stare de iad. Aceasta este aşa-numita moartea cea de-a doua (potrivit Apocalipsis 21, 8) – moartea de după moarte.

Ca să se izbăvească de chinurile veşnice, omul trebuie să îndepărteze de la sine pricina acestor chinuri, adică păcatul. Cel ce întreaga sa viaţă luptă cu păcatul în sine însuşi, acela se luptă în realitate cu moartea în sine însuşi, căci, după cum vedem, păcatul este moarte (potrivit Romani 5, 12; 6, 23; Iacov 1, 15).

Cei ce au părtăşie cu adevărat cu Hristos primesc o pace minunată, şi aici, şi dincolo. Ei s-au rupt de puternica silnicie a morţii şi au primit darul îndoitei învieri: prima – încă din această vremelnică viaţă, prin credinţa în Hristos; cealaltă – când trupurile celor care mor în Domnul vor învia spre veşnica bucurie, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos pe pământ.

Însuşi Mântuitorul a propovăduit limpede învăţătura Sa despre învierea cea de obşte, spunând: Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul, întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii (Ioan 5, 28-29). Aceasta o arată şi alte cuvinte însemnate ale lui Hristos, spuse cu puţin înainte de învierea din morţi, după 4 zile, a lui Lazăr: Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi (Ioan 11, 25).

În zadar încearcă cei cu credinţă slabă în Hristos să facă neputincioase aceste cuvinte ale Mântuitorului, comparându-le cu moartea cea de obşte. Hristos nu a afirmat nicicum că, după Învierea Lui, cei ce cred în El nu vor mai trece prin porţile morţii trupeşti. El a subliniat doar cel mai de seamă adevăr, că cel ce va crede nu va muri cu cea de-a doua moarte, care înseamnă pieirea veşnică în iad (potrivit Apocalipsis 20, 6; 21, 8).

Cheia învierii noastre este credinţa în Învierea lui Hristos. Dacă Hristos a înviat, atunci şi noi vom învia dacă trăim cu vrednicie pentru El şi dacă murim în numele Lui. Căci este spus: De am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi via împreună cu dânsul; ştiind că Hristos cel ce au înviat din morţi, nu mai moare; că moartea pre dânsul nu-l mai stăpâneşte (Romani 6, 8-9). Astfel, este de ajuns să fim credincioşi lui Hristos, şi veşnica moarte nu va avea nici o putere asupră-ne, nici în această viaţă şi nici în cea viitoare. În acest sens păcatul pre voi nu vă stăpâneşte (Romani 6, 14). După ce ne-am eliberat de păcat prin pocăinţă şi mărturisire, trebuie să devenim robi dreptăţii (Romani 6, 18). Ce rod aduc însă aceia care nu rabdă să fie robi ai dreptăţii, ci robesc de bunăvoie păcatului ? Acele fapte de care oamenii se ruşinează şi al căror sfârşit este moartea. Acelora însă care s-au slobozit de păcat şi au devenit robi ai lui Dumnezeu, rodul este spre sfinţenie, iar sfârşitul, viaţa veşnică (Romani 6, 21-22).

Esenţa creştinismului constă în învierea pentru viaţa veşnică. Dacă există înviere există şi creştinism. Fericitul Teofilact a grăit minunat despre aceasta că Mântuitorul a murit şi a înviat ,,ca să zidească învierea cea de obşte”.

Cel fără de moarte binevoieşte să devină muritor şi El Însuşi să treacă prin moarte şi înviere, ca prin aceasta să ne deschidă calea veşnicei fericiri. El ne lecuieşte de păcate ca printr-un medicament, prin Sine Însuşi. Prin preacinstitul Său Trup şi preascumpul Lui Sânge, adică prin sfânta împărtăşanie, pe care nu fără de temei Sfântul Ignatie Teoforul o numeşte ,,leacul nemuririi”.

Domnul Iisus Hristos – Lecuitorul şi Leacul – este miezul creştinismului, ceea ce nu se întâlneşte în nici o altă religie. Totul în lumea mărturisirii ortodoxe este legat de Învierea lui Hristos şi de credinţa în învierea noastră personală. Fără aceasta, credinţa creştină se goleşte de duh şi conţinut şi se preface într-un cod sec de porunci, de neîmplinit cu forţele noastre omeneşti. Şi, într-adevăr, ce ne-ar aduce o asemenea ,,creştinătate”, care nu ridică steagul Învierii lui Hristos şi nu dă siguranţa propriei noastre învieri ? Un asemenea ,,creştinism” ar fi fost de neconceput, căci ne-ar fi propus o înaltă nevoinţă morală plină de tensiune, fără să ne dea nădejdea mântuirii personale. Întru totul adevărate sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dacă Hristos nu s-au sculat, zadarnică este credinţa voastră … Şi de nădăjduim întru Hristos numai în viaţa aceasta, mai ticăloşi decât toţi oamenii suntem (I Corinteni 15, 17, 19). Iar acum Hristos s-au sculat din morţi; începătură [a învierii] celor adormiţi s-au făcut (I Corinteni 15, 20).

Pe temeiul acestor cuvinte, Sfântul Teofilact scrie în chip minunat: ,,După ce arată câte absurdităţi se nasc din necredinţa în înviere, apostolul parcă ar spune: ‘Iată ce urmează dacă nu există înviere de obşte şi dacă Hristos nu a înviat. Însă Hristos a înviat ! De aceea există şi înviere de obşte, iar aceste lucruri lipsite de sens nu se mai petrec … Dacă El este începătură a celor ce mor, atunci fără îndoială şi ei trebuie să învie. Căci începătura are şi urmaşi’. Altfel, ce început este acela care nu are nici o continuare ?”

Explicând aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: Hristos s-au sculat din morţi; începătură celor adormiţi s-au făcut, Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: ,,Hristos a înviat ca început al celor ce mor, întâi născut din morţi (Coloseni 1, 18), după care şi toţi ceilalţi se vor naşte din moarte pentru viaţa fără de sfârşit. Şi, după cum în Vechiul Testament, prin aducerea la Templul lui Dumnezeu a primelor roade ale pământului, ca, de pildă, primii snopi la seceriş (potrivit Leviticul 23, 10), se sfinţeau toţi snopii şi întreaga recoltă, tot aşa Hristos Domnul, prin Învierea Sa, a sfinţit, a binecuvântat şi a întărit învierea tuturor, care vor învia din pământ precum spicele din bobul de grâu”.

Toate marile cuceriri morale şi nevoinţe creştine în această lume păcătoasă sunt rod al credinţei în Învierea lui Hristos şi în propria noastră înviere. Cu această credinţă luminoasă în înviere apostolii au înfăptuit minunatele lor fapte evanghelice. Cu credinţa în înviere Sfântul Apostol Pavel a murit în fiecare zi, în fiecare ceas s-a supus de bunăvoie primejdiei morţii pentru propovăduirea evanghelică (potrivit I Corinteni 15, 30-31). De m-am şi luptat – scrie el – ca un om cu hiarele în Efes, ce folos îmi este dacă morţii nu se vor scula ? (I Corinteni 15, 32)

Iar marele Sfânt Apostol Petru s-a îndreptat înaintea răstignirii sale, cuprins de o adâncă smerenie şi pocăinţă pentru lepădarea lui de altădată de Hristos, rugând să fie răstignit cu capul în jos. Iar inima lui, care-L iubea nespus pe Domnul, s-a cutremurat la marea nădejde a învierii. Despre o astfel de nădejde a scris apostolul celor credincioşi: Bine este cuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care după mare mila sa a doua oară ne-au născut pre noi spre nădejde vie prin învierea lui Iisus Hristos din morţi. Spre moştenire nestricăcioasă şi nespurcată şi neveştejită, păzită în ceruri pentru voi (I Petru 1, 3-4).

Însufleţiţi de credinţa în Hristos cel înviat, sfinţii mucenici au mărturisit: ,,Învredniceşte-ne, Doamne, să ne urâm viaţa noastră pentru viaţa cea întru Tine !” Sfântul Chiprian al Cartaginei (secolul al III-lea), el însuşi sfinţit mucenic, i-a îndemnat pe creştini către nevoinţa cea mucenicească prin cuvinte aprinse: ,,Cine nu şi-ar încorda toate puterile sale ca să treacă de la întuneric la lumină, să devină prieten al lui Hristos şi întotdeauna să se bucure cu Hristos ? Întru suferinţe îţi închizi ochii, dar cerul se deschide, antihristul te prigoneşte, însă Hristos te apără. Vine moartea, însă urmează nemurirea … Viaţa vremelnică se stinge, iar cea veşnică străluceşte. Câtă fericire să ieşi de aici plin de veselie duhovnicească, să ieşi din strâmtoarea acestei lumi, să treci de la necaz la bucurie, să închizi pentru o clipă ochii cu care ai văzut oamenii acestei lumi şi să-i deschizi spre contemplarea lui Dumnezeu şi a îngerilor, să laşi pământul şi să mergi în Împărăţia Cerurilor !”

 

Sfântul Ignatie Teoforul, mâncat de lei

Frescă din biserica Mânăstirii Sumela din Pont (actualmente, în Turcia)

 

Sfântul Ignatie Teoforul, plin de credinţă în înviere, a însetat să fie sfâşiat de lei la Roma, după sentinţa primită, şi s-a rugat fierbinte de creştinii Romei să nu-l apere înaintea stăpânitorilor şi să nu-l împiedice să-şi atingă scopul jinduit, ca prin gura fiarelor să meargă la iubitul său Stăpân şi Domn. El scria creştinilor din Roma: ,,Sunt grâul lui Dumnezeu. Să fiu măcinat de dinţii fiarelor, ca să mă arăt lui Dumnezeu ca o pâine curată. Fiarele care mă sfâşie îmi vor fi groapă mie şi nimic să nu rămână din trupul meu, ca să nu fiu greutate nimănui când voi muri ! Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Hristos”. Şi el şi-a sfârşit viaţa aşa cum a dorit.

Mişcătoare şi ziditoare este istoria Sfântului Mucenic Longhin, sutaşul care a văzut cu propriii ochi Învierea lui Hristos şi a mărturisit pretutindeni plin de îndrăzneală despre aceasta. Trimis de Pilat să stea lângă cruce în timpul răstignirii Domnului, el a fost martor la cele ce s-au petrecut în acea înfricoşătoare zi: la cutremurul de pământ, la întunecarea soarelui, la deschiderea mormintelor şi învierea unei mulţimi de oameni. Cutremurat de toate acestea, el a mărturisit: Adevărat Fiu al lui Dumnezeu a fost acesta (Matei 27, 54).

El a fost martor la Învierea lui Hristos, pentru că s-a aflat printre străjerii desemnaţi să păzească intrarea peşterii, unde a fost îngropat Iisus. După ce a văzut la miezul nopţii lumina orbitoare care ieşea din mormânt şi pe îngerul care a prăvălit piatra, vestind Învierea lui Hristos din morţi, Longhin a crezut pe deplin în Dumnezeul-Om, Cel răstignit şi înviat. El nu a putut fi cumpărat ca să mintă, cum că ucenicii lui Hristos ar fi venit în timpul nopţii şi, pe când străjile dormeau, au furat trupul lui Iisus (potrivit Matei 28, 12-13). Dimpotrivă, a început să propovăduiască plin de îndrăzneală adevărul despre Învierea lui Hristos. Evreii şi Pilat l-au urât pentru această mărturisire. El însă a răspândit cu însufleţire în întreaga Capadocie vestea cea bună despre biruinţa Mântuitorului asupra morţii şi răului.

Înţelegând că evreii îl caută ca să-l piardă, Longhin a mers în satul tatălui său, împreună cu doi ostaşi devotaţi, care, de asemenea, crezuseră în Hristos, şi a trăit în post şi rugăciune. Evreii, plini de răutate, l-au clevetit înaintea împăratului roman Tiberiu că şi-a lepădat cinul ostăşesc, că s-a rupt de puterea romană şi că tulbură poporul Capadociei propovăduind chipurile despre un aşa-numit nou împărat. Şi a venit în scurtă vreme poruncă de la împărat ca Longhin să fie decapitat, iar capul lui să fie predat sinedriului evreiesc din Ierusalim, ca o mărturie că porunca împărătească a fost împlinită. Ostaşii trimişi în Capadocia au mers pe urmele lui. Dumnezeu însă i-a descoperit sutaşului că i se pregăteşte cunună mucenicească. Iar Longhin, plin de bucurie, i-a întâmpinat pe vrăjmaşii săi.

– Unde locuieşte Longhin, cel ce a fost odată sutaş ? au întrebat ei, socotind că vorbesc cu un localnic de rând.

– Pentru ce îl căutaţi ?

– Am auzit că este om bun şi vrem să cercetăm aceasta, au minţit ei. Noi suntem ostaşi, iar el a fost sutaş. Am dori să-l vedem.

– Vă rog, poftiţi în casa mea ! i-a îndemnat Longhin. Odihniţi-vă după atâta cale şi eu vi-l voi arăta.

Ostaşii au intrat în casa lui. Longhin i-a ospătat din belşug. Primiţi cum se cuvine de gazda cea plină de dragoste, ei s-au veselit, mărturisindu-i în cele din urmă pentru ce sunt trimişi. L-au pus să jure însă că nu va descoperi nimănui această taină, ca nu cumva Longhin să afle şi să fugă.

Toată noaptea, în timp ce oaspeţii dormeau, Longhin a petrecut-o în rugăciune, pregătindu-se de moartea cea mucenicească. Dimineaţa le-a spus celor doi ostaşi devotaţi lui:

– Bucuraţi-vă, robi ai lui Hristos ! Să ne bucurăm împreună, căci se apropie veselia noastră ! Vine vremea slobozirii noastre de lanţurile cele trupeşti. Îndată vom sta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos şi, după ce I-am văzut pătimirile, răstignirea pe cruce, îngroparea şi învierea în slavă, acum Îl vom vedea şezând de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl şi ne vom îndulci de vederea măreţiei Sale !

Longhin i-a lămurit că au venit ostaşi romani ca să-i ucidă pentru mărturisirea Învierii lui Hristos. Apoi, împreună cu ei, a ieşit înaintea ostaşilor romani şi le-a spus:

– Eu sunt Longhin, iar aceştia sunt prietenii mei şi într-un cuget cu mine.

Ostaşii s-au umilit auzind unele ca acestea, însă Longhin i-a rugat să împlinească cele poruncite, spunându-le:

– Pentru dragostea pe care v-am arătat-o, nu puteţi cu nimic altceva să-mi răsplătiţi decât prin a mă trimite la Domnul, pe care de mult însetez să-L văd !

De teama poruncii împăratului, ostaşii nu s-au lăsat mai mult înduplecaţi şi au împlinit pedeapsa cu moartea asupra lui Longhin şi asupra celor doi însoţitori ai săi. Trupurile sfinţilor mucenici au fost îngropate în apropiere, iar capul lui Longhin, aşa cum primiseră poruncă, l-au dus la Ierusalim.

 

Mucenicia Sfântului Longhin sutaşul

Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

 

Iată cum adevăraţii creştini iau aminte la moarte nu ca spre un sfârşit întristător al existenţei omeneşti, ci ca spre o poartă către Dumnezeu, alături de care însetează să fie veşnic. Dacă pentru cei mai mulţi oameni moartea este înfricoşătoare, pentru creştini aceasta este de dorit, căci masca ei îngrozitoare îi este smulsă de pe faţă o dată pentru totdeauna.

După sfinţii mucenici cel mai mult ne minunează prin nevoinţele lor aşa-numiţii mucenici care îndură ,,mucenicia cea fără de sânge”, sfinţii preacuvioşi părinţi şi preacuvioasele maici. Ei au atins înalte culmi ale moralei, căci întotdeauna au avut înaintea ochilor Învierea lui Hristos şi au dobândit de la El noi puteri de viaţă duhovnicească. Conduşi de credinţa că va veni ziua când vor învia, aceştia fără de cruţare s-au luptat cu patimile omeneşti, curăţindu-şi sufletele şi trupurile de toată necurăţia păcatului şi s-au făcut biserici vii ale Sfântului Duh. Moartea nu i-a înfricoşat. Au aşteptat-o ca pe o strămutare mult-dorită în veşnicie.

În chip minunat vedem aceasta din frumoasa viaţă a Sfântului Cuvios Marcu Tracul, care s-a nevoit 25 ani în cele mai aspre condiţii, într-o peşteră din Africa. Cercetat, în ziua morţii sale, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de către Cuviosul Serapion, el i-a spus, văzându-l că plânge pentru despărţirea lor: ,,Nu plânge în ziua veseliei mele ! Astăzi sufletul meu se eliberează de necazurile trupeşti şi merge să se liniştească în cereştile lăcaşuri”. La aceste cuvinte peştera s-a umplut de o lumină neobişnuită, arătându-se mulţime de îngeri, care au luat sufletul dreptului către lăcaşurile luminoase ale raiului.

Maica Domnului a trebuit de asemenea să treacă prin porţile morţii, ca să intre în viaţa veşnică. Marele propovăduitor, Mitropolitul Filaret al Moscovei descrie foarte viu minunatele evenimente care au însoţit sfârşitul pământesc al Maicii lui Dumnezeu: cum sfinţii apostoli, sosind pe nori, au ajuns din toate colţurile lumii la Ierusalim pentru îngroparea ei, cum Însuşi Domnul Iisus Hristos a luat la sânul Său sufletul Maicii Domnului, cum trupul ei, după aşezarea în mormânt, a înviat şi a fost luat la cer şi altele asemenea. În încheiere, mitropolitul spune: ,,Vedeţi oare tainele şi minunile legate de Adormirea Maicii lui Dumnezeu ? Vedeţi oare această solemnitate pământească şi cerească în acelaşi timp ? Vedeţi oare ceaţa cea vremelnică a morţii, prin care limpede şi plină de măreţie străluceşte viaţa cea veşnică ? Vedeţi oare groapa care se preface într-o fereastră deschisă către lumea nevăzută, către lumina cerească ?”

Pentru Biserică, ziua adormirii Maicii Domnului nu este întuneric, nu este un praznic de îngropare plin de îngreunare sufletească, ci o solemnitate plină de lumină şi bucurie. ,,Popoare – glăsuieşte troparul de dinaintea prăznuirii adormirii Maicii Domnului -, înainte dănţuiţi, din mâini plesnind cu credinţă, şi cu dragoste vă adunaţi astăzi, bucurându-vă, şi luminat cântând toţi cu veselie. Că Maica lui Dumnezeu va să treacă de la cele pământeşti la cele de Sus cu preamărire. Pe aceea cu cântări pururea să o mărim, ca Născătoare de Dumnezeu”.

Aşa prăznuieşte Sfânta Biserică sfârşitul tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu, dar mai cu seamă al sfinţilor mucenici care nu şi-au cruţat propriul lor sânge ca să ajungă la limanul mântuirii. Căci Biserica vede nu atât mulţimea chinurilor lor, cât sărbătorirea acestora, nu atât suferinţele vremelnice, cât mai cu seamă veşnica biruinţă şi încununarea ! Cu Hristos au murit, cu El vor fi vii. Aceştia au răbdat chinuri pentru Domnul lor şi vor împărăţi veşnic cu El (potrivit II Timotei 2, 11-12).

Într-atât de măreaţă este biruinţa lui Hristos asupra morţii şi într-atât de strălucită este solemnitatea fericitei mângâieri a drepţilor, că pe bună dreptate imnograful Bisericii cântă: ,,Doamne, înainte de moartea Ta cea de pe cruce, înfricoşătoare era moartea pentru oameni; iar după patimile şi Învierea Ta, făcutu-s-a omul înfricoşător pentru moarte” (Slujba Sfântului Mucenic Calistrat, 27 septembrie, slavă …).

 

VII. Raportarea Sfinţilor Părinţi, precum şi a unor învăţaţi şi filozofi, la învierea trupului şi nemurirea sufletului omenesc

În ciuda faptului că în cuvântul cel dumnezeiesc se propovăduieşte limpede credinţa în nemurirea sufletelor omeneşti şi învierea trupurilor, există ,,creştini” care mărturisesc: ,,Credem în Dumnezeu, însă în viaţa de după moarte noi nu credem”. Straniu. Ce fel de creştini sunt aceia care spun astfel de cuvinte ? Nu au auzit oare ce învaţă Sfinţii Părinţi: ,,În aceasta constă esenţa credinţei creştine – să aştepţi adevărata viaţă de după moarte” ? Nu citesc oare ce scrie Sfântul Apostol Pavel: Iar de vreme ce Hristos se propovăduieşte că s-au sculat din morţi, cum zic unii între voi că înviere morţilor nu este ? Şi de nu este înviere morţilor, nici Hristos dar nu au înviat. Iar dacă nu au înviat Hristos, zadarnică dar este propovăduirea noastră, zadarnică dar este şi credinţa voastră. […] Iar dacă Hristos nu s-au sculat, zadarnică este credinţa voastră, încă sunteţi în păcatele voastre. Încă şi cei ce au adormit întru Hristos, au pierit. […] Iar acum Hristos s-au sculat din morţi; începătură celor adormiţi s-au făcut […] Că precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 12-14, 17-18, 20, 22) ?

Ce cuvinte ar fi avut Sfântul Apostol Pavel împotriva necredinţei şi a puţinei credinţe a creştinilor de astăzi, care chipurile cred în Dumnezeu, însă în învierea din morţi şi în viaţa de după moarte nu cred ? Şi această necredinţă a lor este arătată astăzi, după ce au trecut atâtea veacuri de propovăduire creştină şi după ce ne-au rămas atâtea pilde de mărturii minunate, demne de crezare şi pline de spirit de sacrificiu ale urmaşilor lui Hristos, cum ar fi sfinţii apostoli şi vrednicii lor ucenici – Sfinţii Părinţi, sfinţii mucenici şi mărturisitori, precum şi sfinţii cuvioşi nevoitori în virtute, care au sfinţit cu viaţa lor scumpa noastră credinţa ortodoxă. Ei nu s-ar fi împotrivit feluritelor chipuri ale păcatelor până la sânge (potrivit Evrei 12, 4), dacă Hristos nu ar fi înviat şi dacă nu ar fi existat pentru ei înviere din morţi. Virtutea lor se sprijină pe credinţa în viaţa de dincolo, căci – după cum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului – ,,nădejdea în înviere este rădăcina oricărei fapte bune […], iar aşteptarea răsplăţii întăreşte sufletul în virtute … Orice suflet care crede în înviere se păzeşte (de păcate), iar cel ce nu crede în înviere merge spre pieire. Cel ce crede că învierea este aşteptată de trup îşi păzeşte haina (sufletului) şi nu o murdăreşte pe ea cu desfrânarea. Iar cel ce nu crede în înviere se dedă desfrânării şi-şi foloseşte trupul său spre rău … Credinţa în învierea morţilor este învăţătura de cea mai mare însemnătate a Sfintei Biserici Ortodoxe. Atât de măreaţă şi de neapărată trebuinţă”.

 

Sfântul Iustin Filozoful

 

Încă din veacul al II-lea, Sfântul Iustin Mucenicul şi Filozoful a mustrat foarte hotărât pe cei credincioşi doar pe jumătate, care existau şi în acele vremuri, ca şi astăzi: ,,Nu este oare absurd ca trupul omului, care este creat cu atâta grijă şi care a fost aşezat pe cea mai înaltă treaptă de cinstire, în comparaţie cu toate celelalte făpturi, să fie trecut cu vederea de Ziditor într-o asemenea măsură, încât să fie sortit să se întoarcă în nimic ?! Sculptorul şi pictorul care voiesc ca opera lor de artă să se păzească spre propria lor preaslăvire o reînnoiesc pe aceasta, dacă este cumva vătămată. Oare Dumnezeu până într-atâta dispreţuieşte zidirea Sa, încât să o prefacă în nimic, fără să Se îngrijească de restabilirea existenţei sale ? Noi spunem că în zadar se străduieşte cineva care îşi zideşte o casă, iar apoi, când ea începe să se năruiască, nu-i mai pasă de aceasta, măcar că este în stare să o refacă. Oare (ţinând seama de aceasta) nu-L învinuim pe Dumnezeu că în zadar a făcut trupul ? Încă: nu este Dumnezeu numit Cel nepieritor ? Nu ar fi oare fără de socoteală Mintea a toată lumea ? Să tacă cei necredincioşi, dacă singuri nu sunt în stare să creadă ! Dumnezeu a chemat trupul către înviere şi i-a făgăduit acestuia viaţă. Binevestind despre mântuirea omului, El făgăduieşte să mântuiască şi trupul. Ce este omul, dacă nu o făptură vie înţelegătoare, care constă din suflet şi trup ? Oare doar sufletul reprezintă omul ? Nu. Acesta este sufletul omului. Şi oare trupul poate să fie numit om ? Nu. Acesta este numit trupul omului. Dacă nici unul, nici celălalt, luate separat, nu alcătuiesc omul, atunci doar făptura alcătuită din unirea unuia cu celălalt se numeşte om. Şi dacă Dumnezeu a chemat omul la viaţă şi înviere, atunci El a chemat nu doar o parte a omului, ci omul în întregul său, adică sufletul şi trupul lui”.

,,Dacă cei ce mor nu înviază, pentru ce trupul joacă un atât de mare rol în credinţă ? – întreabă Tertulian. Când sufletul se afieroseşte slujirii lui Dumnezeu, trupului i se dă posibilitatea să primească această cinstire. În botez se afundă trupul, ca să fie curăţit sufletul. Se unge trupul, ca să fie sfinţit sufletul … La hirotonie se îmbracă cu har trupul ca să se sfinţească sufletul prin Duhul. Trupul primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos ca să hrănească sufletul cu harul lui Dumnezeu. Sufletul şi trupul nu pot să fie despărţite la răsplată, pentru că au fost unite în nevoinţă”.

Sfântul Chiril al Ierusalimului cugetă la adevărul despre învierea trupurilor la învierea cea de obşte a morţilor, aducând următoarea pildă: ,,Închipuie-ţi că sunt amestecate – spune el – felurite seminţe de răsaduri şi că aceste seminţe se află în palma ta. Greu va fi oare pentru tine, omule, ori, dimpotrivă, uşor să deosebeşti seminţele şi să le sortezi pe fiecare după soiul său. Dacă tu poţi să alegi seminţele care se află în mâna ta, oare Dumnezeu nu poate să deosebească şi să rânduiască pe acela care se află în palma Lui ?”

 

Sfântul Ierarh Chiril al Ierusalimului

 

În natură există multe simboluri legate de înviere. Foarte limpede este exemplul cu omida. Aceasta trăieşte şi se târăşte pe pământ până ce-i soseşte vremea să moară ca omidă şi să se prefacă în crisalidă. Atunci ea se închide în mormânt şi continuă să petreacă acolo într-un somn de moarte. Însă într-o zi ea iese în chip minunat, din groapa sa şi mai plină de viaţă, ia aminte unde se află, se vede într-o minunată lume însorită, observă că în aceasta i-au răsărit aripi uşoare şi multicolore, bate din ele şi zboară prin văzduhul plin de aromate.

Într-o predică a sa, Mitropolitul Filaret al Moscovei spune: ,,Omul firesc a avut simţământul, încă din vechime, că mormântul nu este ultimul hotar al existenţei sale. Pătrunzând în cartea adevărului (naturii), deschisă înaintea sa, el a citit în ea cele profeţite despre nemurire. Întreaga natură strigă împotriva înfricoşătorului gând al pieirii celei de obşte. Plantele se ofilesc, apoi încolţesc; sămânţa moare ca să dea viaţă unui pom ori unei plante. Omida care se târăşte adoarme ca să prindă iarăşi aripi. Lumina se stinge şi se întoarce din nou. Anotimpurile se duc şi revin. Glasurile care se sting învie, căpătând noi rezonanţe. Totul se năruie ca să se rezidească; moare ca să vină iarăşi la viaţă; piere ca să-şi păstreze fiinţa. Singur omul – acest nume răsunător – scoate un scâncet pentru o clipă şi tace în veci ? Dimpotrivă, chiar dacă pentru toate câte există în întreaga lume văzută ar fi posibil să fie aşezate hotare ale vieţii pământeşti, pentru existenţa duhului omenesc nu ar fi fost propriu rămânerea doar în hotarele lumii văzute. Zidirile care pier se desăvârşesc repede şi îşi ating cele hărăzite lor; omul însă, care sporeşte neîncetat şi simte întotdeauna o chemare lăuntrică către cea mai înaltă desăvârşire, întreaga viaţă năzuieşte către cer până ce în cele din urmă se pogoară în groapă. Este cu putinţă oare ca acest fiu al cerului să se nască doar pentru tinereţe şi o creştere zadarnică ? Animalele, conduse de simţirile lor, îşi află fericirea şi liniştea în satisfacerea necesităţilor organice de conservare a existenţei lor. Iar omul, condus de înalte simţiri, trăieşte mai mult în viitor decât în prezent şi nu poate să-şi sature setea lui fără de margini. Oare stăpânul lumii trebuie să fie mai nefericit decât cele supuse lui ? Oare el nu va atinge nicicând acel viitor pe care cu atâta râvnă îl vânează ? … Viu este Dumnezeul rânduielii, dreptăţii şi harului şi în El este viu sufletul nostru şi după moarte !”

Sfântul Ioan Gură de Aur cercetează din alt punct de vedere problema nemuririi omului. El subliniază necesitatea logică a învierii trupeşti, care decurge din judecata lui Dumnezeu: ,,Nu vezi oare cât de mulţi dintre cei care trăiesc virtuos au răbdat o mulţime de necazuri şi s-au dus fără să primească nimic bun aici ? Iar alţii, dimpotrivă, au trăit într-o mare necredinţă, răpind averile, năpăstuind pe văduve şi pe orfani, desfătându-se de bogăţii, lux şi de nenumărate bunătăţi, iar mai apoi au trecut din această lume fără să fi răbdat nici cel mai mic necaz ! Când îşi vor primi răsplata pentru virtuţile lor şi când ceilalţi vor suferi pedeapsa pentru păcatele lor, dacă faptele noastre îşi au sfârşitul în această viaţă ? Dacă există Dumnezeu, după cum într-adevăr există, toţi vor spune că este drept dacă El va răsplăti fără îndoială unora şi altora după dreptate. Dar dacă Dumnezeu răsplăteşte unora şi altora după dreptate, neprimind ei aici nici un fel de pedeapsă pentru păcatele lor, nici răsplată pentru faptele lor bune, fără îndoială va veni vremea când ei vor primi răsplata potrivită”. Aceasta va fi la învierea cea de obşte, când va avea loc Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Şi Kant, filozoful din Konigsberg, arată necesitatea existenţei vieţii de după moarte, aceasta rezultând din postulatul că în viaţa pământească se arată atât de adesea neconcordanţe între virtuţi şi fericire şi fiecare trebuie să primească cele potrivite. De aici devine limpede că trebuie să existe o altă lume unde va avea loc această răsplată. Fără doar şi poate, există Dumnezeu care va face ca dreptatea să triumfe.

Setea de fericire pe care o încearcă fiecare fără nici o excepţie este de asemenea o mărturie importantă despre lumea cealaltă, unde morţii cei înviaţi pot să primească această mulţumire. Căci de ce noi ne naştem cu o năzuinţă de nezdruncinat către fericire, când aici, pe pământ, orice bucurie se preface atât de repede în necaz ? Dacă nu există nici o altă lume minunată şi veşnică, în care cea mai de preţ năzuinţă omenească spre fericire să-şi poată afla deplina satisfacţie, atunci de ce a fost sădită această năzuinţă întru noi ? Dacă nu avem această mulţumire pe măsură, această năzuinţă s-ar dovedi pe cât de puternică, pe atât de înşelătoare. Poate oare să existe o asemenea neconcordanţă de neînţeles pentru o lume a uimitoarelor aspecte logice observate în natură şi mai cu seamă în alcătuirea organismelor vii ?

La copilul nenăscut, care se află în pântecele maicii lui, se formează toate organele cu mult înainte de a se naşte. Dacă acesta poate să raţioneze şi dacă pe baza puţinei sale experienţe cugetă că viaţa lui se mărgineşte doar la timpul hotărât lui de a petrece în pântecele maicii, ar fi de mirare pentru ce i s-au dat lui mâini cu care nu poate să pipăie, ori picioare cu care nu poate să meargă, ori ochi cu care nu poate să vadă, ori urechi cu care nu poate să audă şi altele asemenea … Însă acesta se va convinge îndată că nedumeririle lui sunt neîntemeiate, căci totul este cu înţelepciune aşezat de Ziditor în fire. Când iese la lumina zilei, copilul va vedea că nici unul din organele sale nu este de prisos. Dimpotrivă, aceste organe ale lui prevestesc că el este chemat către o altă lume, care urmează să vină după viaţa nesăvârşită a lui.

Tot aşa este cu lumea duhovnicească. Dumnezeu a sădit în noi simţământul dreptăţii şi noi îl vom vedea înfăptuindu-se cândva. El ne-a dat simţământul adevărului şi noi vom cunoaşte acest adevăr. El ne-a insuflat năzuinţa către fericire şi noi o vom atinge cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru setea trupească a fost creată apa, care o satisface pe aceasta. Pentru foame există hrana, care aduce săturare. Pentru ochi există lumina, care ne descoperă frumuseţile lumii. Dacă pentru năzuinţa de fericire nu exista nimic trainic, care să o satisfacă, atunci am vorbi de ceva de neînţeles. Animalele şi păsările, care nu se tulbură de problemele veşnice ale existenţei, par mai favorizate în această lume decât omul, cununa creaţiei. Animalele se nasc cu nevoi pe care lesne şi le satisfac, îşi trăiesc fără de grijă viaţa, iar păsările cântă întreaga viaţă până la moartea lor. Omul se naşte cu o predispoziţie către cea mai înaltă sete de dreptate, bucurie şi fericire, pentru care însă el nu descoperă în această lume nimic trainic care să i-o satisfacă. Nu este oare nedrept şi de neînchipuit una ca aceasta ? Chateaubriand a spus în chip minunat: ,,Trebuie să înţelegem că, dacă totul este doar materie, în chip straniu natura a creat un simţământ la care nimic nu răspunde”.

Ţinând seama de aceste idei, este stânjenitor să întrebăm dacă omul nu a fost creat pentru nemurire, atunci de ce el îşi întoarce faţa de la moarte ? Teologul rus Tihomirov are dreptate când scrie: ,,Dacă moartea ar fi fost un … fenomen normal, ea nu ar fi trezit în noi o frică nespusă şi atâta aversiune. Noi n-am fi socotit-o un mare rău, un bici înfricoşător, şi nu am fi văzut în ea cel mai neîmpăcat duşman al nostru … Moartea contravine firii noastre nemuritoare şi întoarcerea noastră de la ea este cea mai puternică mărturie – luată la întâmplare – în privinţa nemuririi noastre”[6].

Unii, puţin credincioşi, vor întreba: cum pot să învie trupurile, dacă au murit şi s-au întors în ţărână ? Le vom răspunde: la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Dacă El ne-a zidit din ţărână, pentru ce nu ar putea să ne zidească din nou ? Blaise Pascal i-a combătut foarte convingător în această problemă pe atei: ,,Pe ce temei afirmă ei că nu putem să înviem ? Ce este mai greu: să te naşti ori să învii ? Să nu fi fost niciodată ori să fii şi să fii din nou ? Oare este mai greu să fii adus la existenţă ori să te întorci la ea ? Suntem chemaţi să socotim una mai uşoară, iar alta, din lipsa obişnuinţei, ca fiind cu neputinţă. Naiv mod de a judeca !”

Aceleaşi gânduri, cu multe veacuri înainte de Pascal, le-au exprimat unii dintre Sfinţii Părinţi. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Arată-mi, omule, ce a fost înainte de naşterea ta în pântecele maicii ? Nimic. Prin urmare, Dumnezeu, care te-a zidit din nimic, nu poate oare să te rezidească din ceva ? Crede-mă, Aceluia care a putut să facă unele care nu au fost Îi va fi mai uşor să înnoiască cele care au fost. Prin urmare, nu judeca dumnezeiasca măreţie după neputinţa ta !”

Vestitul patriarh al Ierusalimului, Sfântul Chiril, în însemnata şi răsunătoarea sa cateheză (cea de-a 18-a) cugetă: ,,Înainte cu o sută sau cu două sute de ani unde am fost fiecare dintre noi care astăzi vorbim şi ascultăm ? Nu-ţi este cunoscut că noi ne naştem din ceva slab, fără formă şi cu acelaşi chip ? Din acelaşi chip şi slab lucru se închipuie omul. Cele slabe, când devin trup, se schimbă în vene puternice, în ochi limpezi, în nări de mirosit, în urechi de ascultat, în limbă care grăieşte, în bătăile inimii, în lucrarea mâinilor, în alergarea iute a picioarelor şi altele asemenea. Şi astfel, cel slab devine constructor de corăbii şi de palate, arhitect, maestru în artă, ostaş, stăpânitor, legiuitor şi împărat. … Oare Dumnezeu, care ne-a creat dintr-un lucru nedesăvârşit, nu poate să ne refacă atunci când noi ne risipim ? … Oare Acela, care a chemat la existenţă pe cele care nu existau mai înainte, nu va învia şi pe acela care a existat odată şi a murit ?”

În acelaşi cuvânt, în alt loc, Sfântul Chiril spune: ,,Dacă ar fi să comparăm greutatea faptelor, spune-mi ce este mai greu: dintru început să ridici o statuie care nu exista ori să refaci chipul de mai dinainte, sfărâmat ? Dumnezeu, care ne-a făcut din nimic, oare nu va putea să ne învie pe noi, cei zdrobiţi, după ce-am mai existat ? Grâul, când este sădită sămânţa, moare, putrezeşte şi nu mai este bun de mâncat, dar bobul putrezit învie verde şi minunat. Grâul este creat pentru noi … Oare acela care este făcut pentru noi va trăi după moartea sa, iar noi, pentru care acesta a fost făcut, nu vom învia după ce murim ?”

În veacul al XIX-lea un călător pe nume Wilkinson a aflat într-o piramidă din Egipt o vază cu o pecete, pe care a trimis-o la British Museum. Paznicul muzeului, fără să vrea, a scăpat vaza şi aceasta s-a spart. Din ea s-au risipit boabe de grâu uscate. El a pus grâul în pământ şi după 30 zile acesta a încolţit. Straniu. Vreme de mai bine de douăzeci de veacuri în vaza de lut din întunericul piramidei s-a păstrat acea sămânţă, moartă la vedere. Oare Dumnezeu nu poate să aducă la viaţă trupul omului care a trăit şi a fost înfloritor cândva ?

Cum să strângă însă din nou laolaltă feluritele lui mădulare ? Această întrebare i-a fost pusă cândva matematicianului şi astronomului credincios Newton, de către mai mulţi musafiri veniţi să-l vadă. Ca răspuns, Newton a turnat pe masă o cupă de nisip, amestecat cu pilitură de fier, şi i-a întrebat pe oaspeţii săi care dintre ei ar putea să separe pilitura de fier de firele de nisip. Toţi au răspuns că una ca aceasta este cu neputinţă. Atunci Newton a scos din buzunar un magnet puternic şi l-a apropiat de masă. Pilitura de fier a zburat într-o clipită către magnet şi s-a lipit de acesta. Marele savant i-a privit apoi pe oaspeţii săi în chip solemn şi le-a spus: ,,Dacă Ziditorul a dat atâta putere unei bucăţi de fier ca să atragă pilitura de fier, oare nu va putea El să adune mădularele răspândite ale trupurilor omeneşti şi să le învie în ziua cea de pe urmă ?”

La Sfântul Grigorie de Nyssa întâlnim o altă comparaţie minunată care explică cum pot să se unească din nou mădularele despărţite ale trupului omenesc. Acesta scrie: ,,Precum mercurul căzut într-un loc denivelat şi plin de praf se împrăştie în şiraguri mici pe pământ, dar îndată ce se adună laolaltă, se contopeşte singur într-o masă de acelaşi fel, fără să primească în sine nimic străin, tot aşa omul alcătuit fără vreo trudă, de la sine se va uni, cu mădularele de mai înainte, urmând acesta porunca dată de Dumnezeu”.

 

Sfântul Grigorie de Nyssa. Mozaic din Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, Ucraina, secolul al XI-lea

 

Sunt mulţi care nu cred nici în învierea trupurilor, nici în existenţa sufletului, în general, ca veşnic şi nemuritor. Astfel de oameni se împotrivesc nu doar descoperirilor lăsate nouă de Dumnezeu, ci şi raţiunii omeneşti sănătoase. Moare o găină, dacă o tai, căci este cea mai de jos făptură, lipsită de suflet nemuritor. Însă omul ucis nu moare. Trupul lui va fi omorât, sufletul lui însă continuă să trăiască, după cuvintele Mântuitorului: Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucigă, ci să vă temeţi mai vârtos de cela ce poate să piarză şi trupul şi sufletul, în gheena (Matei 10, 28).

În Galia, pe vremea prigoanei creştine, la împăratul Aurelian a fost adus un bărbat sfânt pe nume Patroclu. În timpul anchetei, împăratul, după ce şi-a epuizat toate mijloacele de a-l câştiga cu binele, a trecut la ameninţări.

– Eşti în mâinile mele ! i-a spus el.

– În puterea ta este doar trupul meu, sufletul meu însă tu nu poţi nici măcar să-l atingi ! i-a răspuns Patroclu.

Un răspuns simplu şi convingător, care dă mărturie despre existenţa sufletului ca esenţă aparte de trup. Dacă nu ar fi avut suflet, dacă ar fi fost doar materie, având deci o singură alcătuire, atunci, la prinderea lui de către duşmani, el ar fi fost pe de-a întregul înlănţuit, făcut prizonier. Or se dovedeşte că tiranul a luat prizonier doar o parte din el, iar pe alta nicidecum. Trupul se află în mâinile tiranului, sufletul însă scapă de sub puterea lui şi este de neprins. Cum ar fi putut să se petreacă una ca aceasta dacă omul ar fi fost doar materie şi sufletul nu ar fi avut autonomie faţă de trupul material – sufletul, această esenţă duhovnicească, de neprins, zidită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ?

Foarte adânc exprimă acest adevăr în privinţa existenţei sufletului ca substanţă nematerială, separată de trup, marele filozof Kant, ca o rezultantă din legea morală, înrădăcinată chiar în om. În încheierea operei sale, Critica raţiunii practice, el scrie: ,,Două lucruri mă umplu mereu de admiraţie şi de nespusă uimire, la care cuget încontinuu. Acestea sunt cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine … Şi pe una, şi pe cealaltă le văd aievea înaintea mea. Existenţa mea este legată nemijlocit de existenţa lor. Lumea înstelată începe din acest loc pe care eu îl ocup în afară, în lumea văzută, şi dezvoltă legătura mea cu lucrurile care mă înconjoară, cu întinderile nemărginite ale lumilor de deasupra lumilor … Legea morală îşi are începutul său însă în nevăzutul meu eu, în persoana mea, şi mă face membru al altei lumi. Cu adevărat, o lume nesfârşită, accesibilă doar cunoaşterii raţionale. Şi în această nouă lume eu mă regăsesc pe mine nu ca o entitate întâmplătoare, ci într-o necesară unire şi comuniune. Privirea către cerul pământesc cu nenumăratele lui lumini nimiceşte orice importanţă a mea ca făptură fizică; ea îmi aduce aminte că sunt dator planetei noastre … prin trupul meu, care, într-o mică măsură şi pentru puţină vreme, într-un chip neînţeles, a primit putere de viaţă. Însă privirea către însuşirile legii morale ale persoanei mele, din nou şi fără de sfârşit, ridică valoarea mea – importanţa făpturii raţionale. Această lege descoperă pentru mine noua viaţă (nemuritoare), independentă de firea mea şi chiar de întreaga lume văzută, o deschide într-atât, că eu mă supun în toate lucrările mele acestei ordini morale, neîncorsetată de condiţiile şi hotarele acestei vieţi, întinsă până în veşnicie”[7].

Marele cercetător Thomas Edison a mărturisit la o întâlnire cu jurnaliştii: ,,Viaţa viitoare de după moarte este o idee dragă mie. Pentru mine, această credinţă nu este doar o năzuinţă a inimii, ci ceva cu mult mai mult. O concluzie logică a minţii. În natură nimic nu se pierde. După principiul conservării energiei, descoperit de Robert Mayer, în nici o împrejurare, ceva nu poate să se transforme în nimic. De ce ar fi trebuit să fie altfel cu acele puteri reunite, numite suflet ? Un mare filozof compară moartea cu o uşă. Ea este în acelaşi timp şi înăuntru, şi afară; sfârşit şi început, după locul unde se află observatorul. Eu nu privesc cu ochi buni omul care îmi prezintă doar ca pe un vis zadarnic credinţa în lumea de dincolo”.

Asemenea lui Edison, mulţi alţi învăţaţi contemporani vorbesc convingător despre existenţa sufletului ca esenţă separată de esenţa trupească. Astronomul american Edgar Mitchell, care a zburat în două rânduri pe lună cu nava cosmică Apollo, îşi mărturiseşte deschis convingerea că viaţa noastră continuă şi după moarte. La institutul său de cercetare, el a încercat să stabilească ce reprezintă conştiinţa şi a ridicat următoarea problemă: de ce conştiinţa să nu-şi poată continua existenţa şi după moartea trupului fizic ? ,,Faptul că existenţa sufletului nu a putut fi demonstrată nici până astăzi de ştiinţele exacte nu înseamnă neapărat că sufletul nu există. Meteoriţii din întinderea universului, care ne bombardează zi şi noapte, au existat cu mult înainte de a fi descoperiţi. Razele Roentgen au existat înainte ca fizicianul Roentgen să arate realitatea lor şi să le facă cunoscute. Atmosfera este plină de nenumărate radioemisii şi imagini ale staţiilor de televiziune, însă noi putem să le receptăm doar dacă avem un aparat de radio corespunzător ori un televizor. Există sunete pe care, în general, nu putem să le auzim, lumină pe care nu putem să o vedem şi, cu toate acestea, ele există. Poate că pur şi simplu este vorba, până acum, doar de lipsa mijloacelor de înregistrare potrivite, cu al căror ajutor să fie demonstrat ceea ce numim suflet ori duh”[8].

Însă noi ştim că sufletul este nematerial. Pentru aceasta şi dispozitivul de captare al acestuia trebuie să fie nematerial. Acest ,,dispozitiv” este credinţa noastră. Concluzia ar fi că prin stadiul ei de astăzi ştiinţa mai degrabă ne apropie, decât ne îndepărtează, de credinţa în nemurirea sufletului omenesc şi în existenţa vieţii veşnice.

Într-un fel sau altul, nu este îndreptăţit nicicum – mai ales pentru cel care crede în Hristos – să se creadă că omul trăieşte doar în această lume şi pentru această lume. Atunci de ce ne-a fost dată conştiinţa ? Doar ca să-l împiedice pe om să trăiască fără grijă pe pământ ? Doar ca să-l împiedice în alergarea lui către instinctele josnice ? Din punct de vedere material, mult mai oportun pentru viaţă ar fi ca omul să nu aibă conştiinţă decât să o aibă şi permanent să fie tulburat de ea. Animalele sunt mai fericite decât omul pe pământ pentru că nu au conştiinţă care să le chinuie. Dacă omul o are, dar nu o urmează se simte nefericit. Iar dacă face abstracţie de ea, el este şi mai nefericit, căci, în general, dispreţuirea ei, căreia îi urmează şi calificativul ,,fără conştiinţă”, îl arde precum gheena focului. Doar atunci când urmează poruncile conştiinţei sale omul este fericit, căci este liniştit şi are pace lăuntrică.

În conştiinţă, Chateaubriand descoperă mărturia despre nemurirea sufletului omenesc: ,,Fiecare om are în inima sa o judecată, unde el însuşi se judecă pe sine, într-o aşteptare plină de cutremurare a Judecăţii celei veşnice, care va confirma sentinţa lui. Dacă păcatul nu ar fi fost nimic altceva decât o cunoaştere firească a firii noastre, de unde vine această înfricoşare care tulbură pururea izbânzile condamnabile ? Pentru ce remuşcarea este un lucru într-atât de înfricoşător, încât omul socoteşte să se supună sărăciei şi tuturor ispitelor legate de virtute decât să dobândească bunătăţile într-un mod vinovat ? … Tigrul îşi sfâşie prada şi apoi doarme. Omul ucide pe cineva şi nu mai poate să doarmă”.

Acela care a tăiat o găină o mănâncă liniştit, dar cel care a tăiat un om, îl visează necontenit şi se cutremură de frică … Pentru ce una ca aceasta ? Despre mulţi ucigaşi se spune că li se arată cei ucişi şi le vorbesc: De ce m-ai ucis ? Cine pune o asemenea întrebare grea ucigaşului, dacă sufletul lui nu există ?

Sfântul Nectarie de Eghina aduce 19 mărturii puternice despre existenţa vieţii de după moarte şi nemurirea sufletului. Unele dintre acestea se suprapun cu enumerările noastre, însă există una care merită fără doar şi poate să fie amintită în mod deosebit. Sfântul Nectarie scrie: ,,Că omul are un suflet nemuritor, aceasta se vede din faptul că el poartă în sine înnăscută ideea de nemurire a sufletului. Omul îşi primeşte ideile sale din lumea înconjurătoare. Natura îl învaţă în fiecare zi despre moartea făpturilor trupeşti şi despre deplina lor pieire. De aici ideea de moarte şi de dispariţie ar fi trebuit să fie concluzia certă şi ultimă a omului … Şi, cu toate acestea, omul are ideea de nemurire, în ciuda imaginilor morţii care se arată înaintea privirii lui în fiecare zi. Cum s-a ridicat de la gândul la moarte până la cel de nemurire ? Cum s-a convins de acest adevăr şi şi-a construit întreaga cale a vieţii lui pe aceasta ? Să tragă concluzia de nemurire din moarte este cu neputinţă şi, prin urmare, inadmisibil. În concluzie, omul a primit ideea de nemurire nu de la natură, ci de la veşnicul Dumnezeu … De la El a învăţat şi a dobândit înţelepciunea atingerii desăvârşirii”[9].

 

Sfântul Nectarie de Eghina

 

Astfel stau lucrurile, căci este cu putinţă oare pentru făptura raţională să urmeze calea desăvârşirii morale cu preţul unei grele istoviri a trupului, dacă totul se termină în mormânt ?

O mărturie convingătoare despre nemurirea sufletului este şi păzirea unităţii conştiinţei omeneşti la toate vârstele omului, în ciuda schimbării din el. Omul îmbătrâneşte treptat, însă îşi păzeşte conştiinţa identităţii sale. Neuronii trupului său, după cum afirmă medicina, se schimbă neîncetat cu alţii noi, însă sufletul şi conştiinţa de sine rămân aceleaşi. Aceasta este cea mai puternică mărturie că noi, deşi trăim sub vreme, suntem veşnici. Omul poate să devină din bun rău, ori din păcătos virtuos, însă el recunoaşte că sufletul lui este acelaşi care a fost înainte bun, iar acum a devenit rău, că acesta nu este nicicum altul, un suflet nou în el.

Totul în lume se schimbă şi se învecheşte, iar noi, de asemenea, ne schimbăm fizic şi îmbătrânim. Însă odată cu aceasta există ceva în noi care nu îmbătrâneşte, ceva veşnic – sufletul, acest purtător al conştiinţei care este întotdeauna o marcă a identităţii.

În voia liberă a omului se află o altă mărturie a existenţei sufletului nemuritor în noi. Această voie poate să se împotrivească cu îndârjire feluritelor atracţii trupeşti şi să se lupte cu păcatul. ,,Omul poate să se lepede de lucrurile trupeşti, pe care şi le doreşte cu putere. Acesta este măreţul privilegiu al omului faţă de toate făpturile. De aici izvorăsc cele mai minunate virtuţi: curăţia, răbdarea, altruismul, sacrificiul de sine, dragostea şi altele”[10].

În cele din urmă, putem să vorbim şi despre dedublarea lăuntrică întâlnită în fiecare om, ca o mărturie puternică despre existenţa sufletului şi a ascendenţei sale asupra trupului. Dacă omul nu ar fi avut suflet nemuritor şi ar fi fost doar trup, el ar fi vrut să trăiască doar pentru interesele sale trupeşti şi nu ar fi avut lupte lăuntrice. Se observă însă cu totul altceva: Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului (Galateni 5, 17; potrivit Romani 7, 15-23). De unde se iveşte în om nemulţumirea de sine însuşi, când a săvârşit ceva ruşinos, ceva josnic, ceva nelalocul lui ? Nu se naşte aceasta oare din suflet, împăratul nemuritor al făpturii omeneşti ? Cum poate omul să fie întristat într-atât, când trupului i-au fost date toate cele de trebuinţă şi nu-i lipseşte nimic ? Nu vine oare aceasta din suflet ?

Necredinţa în nemurirea sufletului omenesc face lipsite de sens şi cele mai înalte, cele mai de preţ însuşiri ale omului – conştiinţa, voia liberă şi lupta lui pentru virtute. Aceasta face lipsită de sens întreaga învăţătură a lui Hristos – Sfânta Evanghelie, cu toate înaltele ei cerinţe morale. Pentru ce sunt necesare toate impunerile morale şi luptele către care ne cheamă Hristos, dacă nu există nemurirea sufletului, învierea trupurilor, viaţă veşnică şi răsplată veşnică la Dumnezeu ?

Sfântul Iustin Mucenicul şi Filozoful grăieşte în chip minunat că dacă Hristos a lăsat înfrânarea, aceasta este pentru faptul ca cei ce cred în El să aibă nădejde în viaţa veşnică. ,,Dacă trupul nu va învia, scrie el, de ce atunci noi, credincioşii, îl constrângem şi nu-i îngăduim să se dedea poftelor sale ? Şi de ce nu ne asemănăm medicilor, care, îngrijindu-se de un om bolnav ajuns la deznădejde, îi îngăduie acestuia să-şi împlinească toate dorinţele ? … Dacă Medicul nostru Hristos ne-a îndepărtat de poftele noastre, rânduind trupului nostru curăţia şi un mod înfrânat de viaţă, este limpede că El îl păzeşte de păcate, întrucât există pentru acesta nădejde de mântuire, exact aşa cum medicii nu îngăduie oamenilor bolnavi pentru care există nădejde de tămăduire să-şi satisfacă poftele lor (vătămătoare)”.

De aici este limpede că nu este îngăduit din punctul de vedere al credinţei, în care se ascunde o raţiune lăuntrică adâncă, să se mărturisească: ,,Cred în Dumnezeu, însă în viaţa de după moarte nu cred”. În care Dumnezeu crezi tu, frate, dacă nu crezi în Dumnezeul Sfintei Scripturi, care ţi-a descoperit adevărul despre nemurirea sufletului omenesc ? Ori acest Dumnezeu, în care, în calitate de creştin, tu crezi, este adevărat şi credincios şi atunci toate descoperirile Lui sunt adevărate şi pline de credinţă şi, prin urmare, datorii pentru tine, om mărunt şi păcătos, ori, dacă nu crezi în nemurirea sufletului omenesc şi în viaţă veşnică şi în înviere, tu nu crezi nici în Dumnezeu, care a descoperit aceste adevăruri, şi doar îţi închipui că eşti creştin.

Necredinţa în nemurirea sufletului omenesc şi în învierea morţilor conduce nu doar la surparea credinţei, în general, ci chiar la cele mai grave căderi morale. Creştinul este un luptător pe atât de mobilizat în câmpul războiului duhovnicesc, pe cât de sincer şi de adânc crede în viaţa viitoare. Dacă există undeva sfinţenie, vrajbă fără de compromis împotriva propriului rău, ascuns în inimă, şi război pe viaţă şi pe moarte împotriva lui, dacă există biruinţe morale minunate, dacă există undeva o înaltă iubire de vrăjmaşi, dacă întâlnim mari cuceriri duhovniceşti, care conduc la mântuire – aceasta se datorează neclintitei convingeri a ostaşului lui Hristos că el este trimis pe câmpul de luptă al pământului ca să cucerească cerul, că îndată Împăratul ceresc îl va chema de aici ca să-i dăruiască veşnica bucurie pentru credincioşia lui. Dacă nu există o astfel de credinţă în nemurirea personală, nu există nici lupte, nici vreo biruinţă pe tărâmul duhului. Aceasta este biruinţa care biruieşte lumea, credinţa noastră, scrie Sfântul Ioan Teologul (I Ioan 5, 4). Aceasta este credinţa în nemurire. Credinţa în învierea trupurilor, credinţa în existenţa omenească de dincolo, credinţa în răsplata care ne aşteaptă, într-un cuvânt, credinţa în viaţa de după viaţă.

Sfânta Biserică Ortodoxă propovăduieşte neîncetat această credinţă şi mărturiseşte această învăţătură. Ea nu doar că nu recunoaşte ca fii ai săi pe cei care nu cred în toate acestea, ci aruncă anatema asupra acelora care resping nemurirea sufletului, sfârşitul lumii, Judecata de Apoi şi veşnica răsplată a cerului pentru virtuţi, precum şi veşnica osândire pentru păcate”.

Cu profundă convingere, luptătorul cel credincios al lui Hristos, care cu bună conştiinţă a împlinit datoria sa către Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel scrie: Călătoria am săvârşit, credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit mie cununa dreptăţii (II Timotei 4, 7-8). Omeneşte, Sfântul Apostol Pavel ar fi trebuit să se exprime altfel: Acum mă aşteaptă judecata lui Nero, înfricoşătoarea sentinţă şi înfricoşătorul sfârşit mucenicesc ! Dar Sfântul Apostol Pavel, căruia toate acestea i-au fost descoperite de Mântuitorul şi de Sfântul Duh (potrivit Faptele Apostolilor 9, 16; 20, 23), nu se opreşte la sfârşitul său pământesc ca la cel mai important lucru şi sfârşit a toate. El este convins că acest sfârşit este doar sfârşitul chinurilor sale pământeşti şi începutul veşnicei sale fericiri în Hristos. De aceea, mărturiseşte plin de îndrăzneală: ,,Acum mă aşteaptă cununa dreptăţii”. El îi mângâie şi pe ceilalţi creştini în ispitele lor, când scrie: Ca nici unul să nu se clătească întru scârbele acestea; că singuri ştiţi că spre aceasta suntem puşi (I Tesaloniceni 3, 3). Necazurile, după cuvintele insuflate de Dumnezeu, sunt un privilegiu, un dar de la Dumnezeu şi un zălog pentru viaţa veşnică. Nesfiindu-vă întru nimic de cei potrivnici – scrie el –; care acelora este arătare a pierzării; iar vouă a mântuirii, şi aceasta de la Dumnezeu. Că vouă vi s-a dăruit pentru Hristos, nu numai întru el a crede, ci şi pentru dânsul a pătimi; aceeaşi luptă având, care aţi văzut întru mine, şi acum auziţi pentru mine (Filippeni 1, 28-30).

Aşa au privit suferinţele în vremea vieţii lor toţi adevăraţii creştini. Menţinerea în viaţa duhovnicească atârnă de acest fapt: să crezi sincer, adânc şi fără să te clatini în nemurirea sufletului. Dacă nu crezi, nu vei avea nici puteri, nici voinţă firească, nici îndemnuri duhovniceşti să atingi sfinţenia – smerenie, curăţie, răbdare şi dragoste către prieteni şi vrăjmaşi. Căci legile celui căzut din lumea lui Dumnezeu se împotrivesc la tot ceea ce este duhovnicesc. Omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui (I Corinteni 2, 14). Numai omul duhovnicesc înţelege lucrările proniatoare ale lui Dumnezeu. Duhovnicesc poate să devină doar acela care se dezice de necredinţa sa şi de concepţiile sale pământeşti şi care îmbrăţişează înţelepciunea cea cerească. Această înţelepciune, după Sfântul Apostol Pavel, constă în cunoştinţa adevărului cea după buna-credinţă; întru nădejdea vieţii celei veşnice, care o au făgăduit nemincinosul Dumnezeu mai înainte de anii vecilor (Tit 1, 1-2).

Orice necaz al creştinilor de astăzi vine din faptul că s-au clătinat în credinţa lor în nemurirea sufletului omenesc şi au uitat pe deplin ultimele două articole ale Simbolului de credinţă, unde citim: ,,Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Ei privesc stânjeniţi către cel care moare, rămânând fără nădejde, considerând că acesta este doar un trup fără de viaţă supus stricăciunii şi cred că aceasta este soarta de pe urmă a omului. Aceştia uită de principiul nemuritor din ei – sufletul – şi de aceea, când le vorbeşti de nemurire şi de viaţa de după moarte, clatină neîncrezători din cap şi spun: ,,Cine a venit de acolo, ca să ne spună cum este, ca să credem ?”

Un sfânt lămureşte în chip minunat: ,,Dacă ei întreabă cine a venit de pe lumea cealaltă răspunde-le: nu om a venit, căci nu l-am fi crezut, ci Însuşi Acela care va cere socoteală pentru toate !”

Da. Fiul lui Dumnezeu a venit de acolo. El Însuşi mărturiseşte despre viaţa de dincolo: Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai cel ce s-au pogorât din cer, Fiul Omului care este în cer (Ioan 3, 13). Acest Fiu al lui Dumnezeu, Unul-Născut, a devenit Fiu al Omului. Şi ceea ce a văzut şi a auzit despre aceasta a şi mărturisit (potrivit Ioan 3, 32). Dar dacă cineva nu crede nici lui Hristos, Celui neînşelător, Celui drept, Celui fără de păcat, venit din sânul Tatălui (Ioan 1, 18) ca să ne mărturisească despre veşnicie, oare va crede oamenilor ?

În îndurarea Sa, Dumnezeu S-a îngrijit şi de cei puţin credincioşi prin mărturiile pe care le caută aceştia. Nu puţine sunt întâmplările despre cei care s-au întors de pe lumea cealaltă. În Vieţile sfinţilor se povesteşte, de pildă, despre nevoitorul Atanasie de la Lavra Pecerska din Kiev. Acesta, după ce a vieţuit în mânăstire vreme îndelungată, a murit. Au trecut două zile de când şi-a dat sufletul şi în cea de-a treia zi, când trebuiau să-l îngroape, l-au aflat şezând în sicriul său şi plângând. În zadar îl întrebau fraţii ce a trăit, ce a văzut dincolo şi ce a auzit. El nu a răspuns nimic altceva decât: ,,Mântuiţi-vă !” După ce i-a sfătuit să se nevoiască în fiecare zi şi în fiecare ceas şi să nu se înalţe cu nimic, s-a zăvorât în peştera sa şi aşa a petrecut acolo vreme de 20 ani, fără să vadă lumina soarelui; s-a hrănit doar cu puţină pâine şi apă, şi aceasta o dată pe zi. Şi astfel, în deplină liniştire, şi-a săvârşit viaţa cea pământească.

După moartea sa, moaştele, care până astăzi se află nestricăcioase la Lavra Pecerska, au început să săvârşească minuni şi vindecări. Nevoinţa lui nemaiauzită mărturiseşte cu adevărat despre înfricoşările trăite de el dincolo, care într-atât l-au cutremurat, încât s-a lipsit de bunăvoie vreme de 20 ani de lumina soarelui, ca să scape de chinurile întunericului celui veşnic.

Prin necredinţa în nemurirea sufletului omenesc şi în învierea morţilor se explică indiferenţa multor creştini de astăzi faţă de viaţa duhovnicească. Din faptul că omul nu crede în nemurirea sufletului său rezultă întristătorul fapt că acesta se îngrijeşte puţin sau chiar deloc de viaţa sa duhovnicească. Despre negrija noastră faţă de propriul suflet întâlnim la minunatul sfânt stareţ Ambrozie de la Optina cugetări nespus de grăitoare, pe care le prezentăm pe scurt. El scrie despre cât de mult ne îngrijim noi de trup şi cât de puţin de suflet:

,,În Evanghelie este spus: Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? (Marcu 8, 36). Iată cât de scump este sufletul omenesc ! Acesta este mai scump decât întreaga lume şi decât toate comorile şi bunătăţile ei. Înfricoşător este însă când ne gândim cât de puţin înţelegem noi vrednicia sufletului nemuritor. Către trup, acest locaş al viermilor, sunt îndreptate toate gândurile noastre de dimineaţa până seara; iar către sufletul nemuritor, cea mai de preţ şi iubită de Dumnezeu zidire, către chipul slavei şi măreţiei Sale, noi abia dacă îndreptăm un gând pe săptămână.

În slujba trupului sunt afierosiţi cei mai înfloritori ani ai vieţii noastre, iar pentru veşnica mântuire a sufletului se pun de o parte doar ultimele clipe ale bătrâneţii istovite de puteri … Trupul pieritor se spală regulat, se îmbracă, se hrăneşte, se curăţeşte, se înfrumuseţează cu toate mijloacele artificiale, iar scumpul nostru suflet, mireasă a lui Iisus Hristos, moştenitor al cerului, rătăceşte cu pas obosit, îmbrăcat în zdrenţele unui pelerin sărac, care nu primeşte milostenie …

Pentru sănătatea şi ocrotirea trupului oamenii schimbă aerul şi locuinţa, cheamă din depărtări pe cei mai vestiţi medici, se abţin de la hrană şi băutură, înghit cele mai amare leacuri şi îngăduie să fie cauterizaţi şi iradiaţi. Iar pentru sănătatea sufletului, pentru fuga de sminteli, pentru îndepărtarea molimei duhovniceşti, ei nu fac nici măcar un pas, ci rămân în acelaşi văzduh, în acelaşi mediu neprielnic … şi nu caută nici un medic de suflet ori îşi aleg un medic duhovnic necunoscut şi neexperimentat şi înaintea lui le dezvăluie pe cele deja cunoscute şi în cer, şi în iad şi cu care ei înşişi se laudă în societate …

Preabunule Doamne ! Ajută-ne să dispreţuim cele trecătoare şi să ne îngrijim doar de singurul lucru trebuincios – mântuirea sufletelor noastre !”

Renumitul gânditor Blaise Pascal a subliniat, de asemenea, extraordinarul fapt că omul căzut în păcat a neglijat ceea ce este mai important întru sine însuşi – sufletul său, nemurirea – şi s-a întors către cele mai josnice atracţii ale vieţii, ca să se distreze şi să nu se gândească la păcatele sale. Iar faţă de acestea ,,nemurirea sufletului este un lucru atât de important pentru noi – spune Pascal – şi atât de adânc ne marchează, că trebuie să fi ajuns întru totul nesimţitori ca să ne devină indiferentă această problemă. Toate gândurile şi lucrările noastre trebuie să fie îndreptate în mod deosebit către un lucru: dacă ne aşteaptă fericirea cea veşnică ori ba … Principala noastră grijă şi prima noastră datorie este să fim lămuriţi în această problemă, de care atârnă întreaga noastră vieţuire”.

Pascal consideră stranie nepăsarea multor oameni, indiferenţa lor atunci când îi întrebi ce gândesc despre propriul suflet. ,,O asemenea nepăsare faţă de o problemă care îi afectează în mod direct, de nemurirea lor, de întreaga lor existenţă, mai degrabă mă lasă indiferent decât să trezească în mine vreun sentiment de compătimire”, spune Pascal şi continuă: ,,Mare nefericire este să trăieşti în îndoială; dar măcar să socoteşti ca o datorie de neînlăturat să cauţi, chiar dacă te îndoieşti. Astfel, dacă cineva se îndoieşte, dar nu caută, un asemenea om nu este doar nefericit, ci şi adânc vinovat. Dacă, în plus, el este liniştit şi mulţumit, dacă se şi laudă plin de trufie, dacă se mândreşte şi simţămintele lui de slavă deşartă izvorăsc tocmai din această comportare a lui, nu am cuvinte să calific o asemenea făptură stranie … Ce temei află omul pentru slava sa deşartă din faptul că se afundă într-un întuneric nemaivăzut ?”

Tragica stare a unui astfel de om arată cât de adâncă este căderea lui. Zidit ca o cunună a creaţiei, el este necredincios atât lui Dumnezeu, cât şi lui însuşi, devenind cel mai mare duşman al său. Urmare a acestui fapt, el a căzut în plasa a mii de contradicţii, din care pot să-l izbăvească doar credinţa în Hristos şi pocăinţa sa.

 

– Sfârşit –

 

[1] 100 lei = 44 leva.

[2] Arhiepiscop Serafim, Propovedi, Sofia, 1944, p. 14.

[3] Idem.

[4] Octoih, glasul al 7-lea, cântarea a 9-a, troparul 3.

[5] Velikden – ,,Ziua cea mare” este numele Paştelui în limba bulgară.

[6] E. Tihomirov, Zadgrobnaia jizn, ediţia a II-a, Moscova, 1902, p. 31.

[7] Apud protoiereu Gr. Diacenko, Duhovnâi mir, Moscova, 1900, p. 62.

[8] Quick, nr. 30, 17 iulie 1975, p. 50-51.

[9] Constantin Cavarnos, Modern Greek Philosophers on the Human Soul, Belmont, Massachusets, 1967, p. 68-69.

[10] Tihamer Toth, Veciniat jivot, Beseda 2, citat în traducerea autorului.