Pagini de istorie EP nr. 59

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

 

Capitolul III

Romano-catolicismul de la 1517-1789

§. 181. Cum se întări din nou romano-catolicismul

Biserica de la Roma suferi o mare pierdere de teritor şi de credincioşi prin înfiinţarea protestantismului şi prin dezvoltarea lui; dar înfiinţarea protestantismului fu totodată şi începutul însănătoşirii Bisericii de la Roma, ce era bolnavă şi după convalescenţă ea s-a însănătoşit şi se întări din nou în interior anume astfel: prin protestantism elementele nemulţumite au ieşit dintr-însa şi pacea interioară s-a restabilit în sânul romano-catolicismului; prin protestantism, cu care de acum Biserica de la Roma trebui să lupte pentru existenţă şi influenţă, ea fu silită să iasă din stagnarea în care lâncezea respectiv de reforma ce toţi doreau înăuntrul ei şi să se ia la întrecere necurmată cu adversarul ei pe toate terenurile; de aici urmă că înăuntrul ei se desfăşură o vie activitate bisericească.

Dar protestantismul contribui la această regenerare a Bisericii Romane numai ca factor negativ; iară factorii pozitivi, care au înfăptuit-o au fost mai întâi conciliul sau sinodul din Trident, adunat pe când se înfiinţa protestantismul şi din acest motiv sinodul din Trident este al ,,19-lea Sinod Ecumenic”, după uzul romano-catolicilor de a număra sinoadele; alţi factori au fost apoi papi zeloşi de misiunea lor, precum şi un număr de bărbaţi capabili ai Bisericii, pe care i-au produs acel timp de luptă şi de primejdie; în sfârşit, ordine sau tagme numeroase de monahi şi de maici, precum şi congregaţii similare ordinelor, ce s-au înfiinţat cu convingerea că trebuie a face ceva spre a întări catolicismul şi a combate direct şi indirect protestantismul.

 

A. Sinodul din Trident

În 1518 Luther însuşi apelase la un Sinod Ecumenic şi principii de atunci ai Germaniei în frunte cu împăratul Carol V (1519-1556) chiar sperau a face o împăcare între protestantismul de curând ivit şi Biserica veche spre mulţumirea ambelor părţi la un sinod general, ce trebuia să se adune pe teritor german, iară nu pe teritor italian, cum voiau papii. Dar era foarte greu a decide la aceasta pe papi, care aveau repulziune de o reformă, ce se aştepta de la sinod şi în acel scop Carol V a trebuit a insista mai adeseori energic la Roma. În fine sub Papa Paul III (1534-1549) se convocă un Sinod Ecumenic pe anul 1537 în Mantua, pe 1538 în Vicenza, pe 1542 în o localitate situată pe teritor german, cum erau stăruinţe din partea Germaniei şi anume în Trident, dar sinodul nu s-a întrunit.

Abia în 1545 împăratul reuşi a îndupleca pe Papa Paul III să deschidă sinodul la Trident. Însă în 1547 papa a şi strămutat sinodul din Trident pe teritor italian, la Bologna, sub pretext că în Trident izbucnise o epidemie. Împăratul protestă contra strămutării sinodului şi în 1549 sinodul se împrăştiă; deşi în 1551 împăratul reuşi a face pe Papa Iuliu III (1550-1555) să deschidă sinodul din nou la Trident, totuşi în 1552, după o scurtă sesiune, din cauza expediţiei ce făcu principele protestant Mauriciu, elector de Saxa, contra împăratului Carol V, care era la Innsbruck, sinodul se risipi[1]. El a rămas acum suspendat în timp de 10 ani, sub Papii Marcel II (1555) şi Paul IV (1555-1559), până ce în 1562 sub Papa Piu IV (1559-1565) fu deschis din nou şi sesiunea lui dură până în decembrie 1563, când fu închis.

Astfel sinodul a continuat cu mari întreruperi 18 ani (1545-1563) şi n-a ţinut în total mai mult de 25 şedinţe publice. La acest sinod au asistat în ultimul său timp 255 episcopi şi mai ales episcopii din Germania şi din Spania şi-au dat silinţa, conform dorinţei împăratului, de a înfăptui o reformă solidă a Bisericii Romane; dar episcopii italieni, devotaţi Curiei de la Roma, aveau preponderenţă şi reforma n-a putut fi aşa de eficace, cum era tendinţa episcopilor germani şi spanioli. Cu toate acestea sinodul din Trident întări Biserica de la Roma contra protestantismului din punct de vedere dogmatic prin aşa-numitele ,,Canones de fide” (numele de canon s-a dat aici definiţiilor dogmatice, în opoziţie cu uzul de vorbire din Biserica veche, care da acest nume deciziilor relative la buna rânduială externă a Bisericii). Apoi, tratând succesiv despre reforma Bisericii şi dogma ei, sinodul în acelaşi timp amelioră şi disciplina Bisericii şi administraţia ei prin aşa-zisele decrete de reformă ,,Decreta de reformatione”.

În  ,,Canones de fide” sinodul răsturnă doctrinele protestantismului şi defini şi dovedi cu acuitate dogmele vechi ale romano-catolicismului. Pe lângă aceasta, fiindcă protestanţiii reveniră la textul original al Bibliei şi da puţină importanţă versiunii Vulgata (traducerea latină a Bibliei în uzul de obşte), adică traducerii latine a Bibliei de Ieronim, ce se întrebuinţa în Biserica Romano-Catolică, sinodul în opoziţie cu protestantismul declară că Vulgata are autoritatea Bisericii şi serveşte de normă pentru întrebuinţarea Sfintei Scripturi în Biserică, aşa că citatele biblice, aduse după ea, au deplină putere de dovezi; totodată s-a luat dispoziţii şi pentru a corecta textul Vulgatei. De asemenea, fiindcă protestanţii recunoşteau numai cărţile Vechiului Testament, ce sunt în textul evreiesc şi respingeau cărţile ce nu existau în textul evreiesc, ci proveneau din colecţia grecească alexandrină şi în occident de la Augustin ele de asemenea se numărau în canonul Sfintei Scripturi, sinodul declară că şi aceste sunt cărţi inspirate de Dumnezeu sau canonice şi citatele din ele au aceeaşi putere de dovadă ca şi cele din cărţile existente în colecţia evreiască.

În ,,decretele de reformaţie” s-au făcut mult pentru ameliorarea disciplinei Bisericii şi pentru a introduce în Biserică o administraţie mai regulată. Sinodul a ordonat ca mitropoliţii cu episcopii sufragani ai lor să se adune cel puţin o dată la 3 ani în ,,sinoade provinciale”, iară episcopii diecezani sau eparhioţi să convoace clerul lor în fiecare an în ,,sinoadele diecezane” sau eparhiale spre a discuta în ele despre afaceri bisericeşti; a ordonat apoi ca clerul să se educe în seminare bine organizate şi ca prin aşa-zisele examene la concursuri pentru posturi de parohi să fie bine probaţi clericii cu aptitudine de a fi pastori sufleteşti. S-a stabilit dreptul pentru oficii religioase sau dreptul de beneficiu pentru slujbele bisericeşti şi dreptul de judecată bisericească şi s-a regulat aşezământul mânăstirilor, iară cele mai multe abuzuri s-au desfiinţat. Opera sinodului din Trident este şi dreptul matrimonial, ce există astăzi în Biserica Romano-Catolică.

Dar decretele din Trident nu obţinură învoirea de a se promulga în toate statele romano-catolice şi mai cu seamă în Francia, cu atât mai puţin în cele protestante, fiindcă acele decrete conţineau dispoziţii prin care chiar suverani catolici vedeau că se loveşte în dreptul de suveranitate a statutului lor. De aici vine că chiar şi azi sunt state în care nu s-au promulgat deciziile sinodului din Trident. Totuşi în aceste state decretele despre credinţă şi reformă s-au admis tacit; ele au fost adoptate de sinoadele provinciale şi se respectă pe cât posibil; aşa că sinodul contribui mult spre a regenera catolicismul şi a-l întări contra protestantismului. Conform ordinului sinodului şi pe baza definiţiilor dogmatice date de el, Piu IV formulă în 1564 o nouă mărturisire a credinţei, aşa-numita profesiune a credinţei tridentine (professio fidei Tridentinae), pe care preoţii aveau a o rosti de acum înainte şi Piu V (1566-1572) publică în 1566 aşa-zisul catehism roman (catehismus Romanus), ca normă dogmatică pentru cler; de atunci catehismul acesta se privi ca o carte simbolică a Bisericii Romano-Catolice.

 

B. Papi dispuşi pentru reformă

Scaunul de la Roma, de când s-a ivit reformaţia avu papi de un caracter eminamente bisericesc. Abstracţie făcând de Papa Inocenţiu X (1644-1655), a cărui păstorie fu în o dependenţă detestabilă de cumnata sa văduvă, Donna Olympia Maldachini, o avară sordidă, dintre abuzurile mai mari ale Curţii Romane numai nepotismul se menţinu încă necurmat până la sfârşitul secolului XVII, iară de atunci şi abuzul acesta fu numai sporadic, datorită iniţiativei luată de Papa Inocenţiu XII (1691-1700).

Ca papi demni s-au distins în secolele XVI, XVII şi XVIII mai cu seamă cei următori:

 

1. Adrian VI (1522-1523), fost preceptor al lui Carol V; era din Ţările de Jos, şi partizan sincer al reformei Bisericii în interior (in capite et membris, de sus până jos), dar a păstorit foarte puţin timp ca să o poată înfăptui. Pentru bunele sale intenţii el secera numai ură din partea înalţilor demnitari ecleziastici ai Romei şi totodată fu cel din urmă papă de altă naţionalitate decât cea italiană.

2. Marcel II (1555) un nobil coleg de idei al lui Adrian; acesta, ca cardinal (Marcel Corvini) fu cu totul dispus pentru reformă, însă ca papă trăi numai 21 zile.

3. şi 4. Piu IV (1559-1564) şi Piu V (1566-1572). Amândoi aceşti papi au susţinut prompt şi cu zel reforma Bisericii în sens de romano-catolicism riguros, iară cel din urmă este unicul papă, care de la începutul secolului XIV, sau după Celestin V (papă 1294-1296, pus între sfinţi la 1313), a mai fost pus între sfinţi (la 1712 de Papa Clement XI).

5. Grigoriu XIII (1572-1585) este celebru pentru că în 1582 a introdus ,,calendarul gregorian” aşa-numit de la el şi pentru că a înfiinţat şi dotat institute numeroase de cultură clericală (collegia) în Roma; în această din urmă privinţă el fundă câte un colegiu pentru unguri, englezi, greci, armeni şi maroniţi, consolidă şi lărgi cele două colegii, fundate de iezuiţi (1551-1552), anume Collegium Romanum şi Collegium Germanicum şi pe lângă colegiul roman creă un fel de universitate (Universitas Gregoriana) cu o facultate de filozofie şi una de teologie.

6. Sixt V (1585-1590), în copilărie păscu porci, în vârstă matură fu monah şi preot cu nume bun în toate părţile, ca cardinal (Monalto) avu mare influenţă sub Piu V, care favoriza reforma, iară sub Grigoriu XIII, care nu-l agrea, trăi retras; ca papă fu un suveran cu spirit de elită, energic, nepărtinitor, cu gust pentru construcţii, fără scrupul în a-şi realiza planurile, de o severitate sângeroasă în stârpirea corsarilor romani.

7. Climent IX (1667-1669), persoană plină de talente şi suveran virtuos, se îngriji şi lucră pentru binele Bisericii în interior şi exterior; este cunoscut mai ales prin aşa-zisa pace climentină; prin această pace el în 1669 potoli controversa jansenistă, aşa de dezastruoasă pentru Biserica Franceză, cum vom expune mai jos (§. 182. A.); a păstorit însă puţin timp.

8. şi 9. Inocenţiu XI (1676-1689) şi Inocenţiu XII (1691-1700); aceşti papi au întărit cu ardoare moralitatea şi disciplina, atât în Biserica întreagă cât şi la curtea romană; iară cel din urmă înlătură şi nepotismul papal, cel puţin ca sistem şi termină cu succes lupta energică, pe care a dus-o cel dintâi cu Ludovic XIV regele Franciei pentru diferite drepturi ale Bisericii şi ale papei, precum şi cu clerul francez pentru limitele puterii papale. Despre această luptă vom trata mai jos.

10. şi 11. Benedict XIV (1740-1758) cel mai însemnat şi mai învăţat papă din acest period, franc, prudent şi moderat; iară Climent XIV (1769-1774) se sili cu succes a imita pe cel numit aici mai sus şi nu se ferea de a face concesiile cerute de timpul său. El dovedi aceasta desfiinţând în 1770 uzul existent în Roma, ce provoca scandal în alte ţări, adică uzul de a se citi în fiecare an bula aşa-numită a cinei Domnului, în care se condamnau toţi potrivnicii dogmelor Bisericii şi ai administraţiei bisericeşti, iară mai mult încă prin faptul că în 1773 în interesul păcii Bisericii el suprimă ordinul iezuiţilor, care aproape 2 ½ secole fusese o forţă a romano-catolicismului şi a papalităţii, dar în urmă se făcuse odios în sfere largi (despre ordinul iezuiţilor a se vedea mai jos §. 181. D. 23, iară despre bula euharistică, §. 182. B.).

 

C. Bărbaţi mari ai Bisericii dintre episcopi şi preoţi

Un alt factor pozitiv spre regenerarea Bisericii Romano-Catolice, după catastrofa ce suferi din partea protestantismului, au fost bărbaţii mari ai Bisericii dintre episcopi şi preoţi, care se ridicară cu o energie extraordinară, cu abnegaţie şi jertfire pentru cauza catolicismului, când acesta ducea lupta cu protestantismul, spre a lucra în contra preponderenţei protestantismului şi a apăra cauza catolicismului.

Dintre numeroşii episcopi şi preoţi, pe care Biserica Romano-Catolică i-a produs în timpul când ea ducea lupta cea mai grea cu protestantismul şi pe care-i întâlnim mai ales în istoria monahismului, a misiunilor şi a literaturii, sunt remarcabili mai ales 3, pe care chiar protestanţii îi amintesc cu elogii. Aceşti 3 bărbaţi mari sunt:

 

1. Carol Borromeo (Carolus Borromeus), arhiepiscop de Milan şi cardinal. Când era de 24 ani, în 1562 fu ridicat la aceste demnităţi de unchiul său, Papa Piu IV şi s-a arătat demn de ele în cel mai înalt grad, ca un Vasilie cel Mare al occidentului. El sfârşi cariera lui pământească la 1584, în vârstă de 46 ani.

2. Francisc de Sales, episcop al Genevei, cu reşedinţa la Annecy, în Savoia; după ce lucră ca episcop 20 ani, muri la 1622, în vârstă de 55 ani.

3. Vincenţiu de Paul (Vincentius a Paulo sau de Paulo), preot francez, care fu activ de la 1600 în servicii de păstorie sufletească; el muri la 1660, în vârstă de 84 ani.

 

Aceşti bărbaţi au fost activi mai întâi în cercul strâmt al servirii lor, dar prin exemplul şi influenţa lor ei au lucrat şi indirect în cercuri mai largi cu atâta profusiune de spirit, inimă, virtute şi abnegaţie şi cu atâta succes, că ridicară din nou la putere întregul catolicism.

Carol Borromeo, deşi foarte tânăr, fu membru distins al sinodului din Trident (1562-1563). De o parte ca cardinal, el reformă Curia de la Roma şi ca episcop, clerul său propriu; iară de altă parte ca părinte al diecezei sale el fu gata de orice jertfe, dovedind aceasta în ciuma grozavă din anul 1576, precum şi model de episcop; pentru aceste virtuţi curând după ce muri († 1584) Biserica lui îl şi puse între sfinţi.

Francisc de Sales, ca predicator, învăţător, autor de scrieri religioase şi episcop a fost o personalitate atât de binefăcătoare, că chiar în Geneva calvină el putu să readucă pe unii la catolicism sau cel puţin să fortifice pe cei rămaşi încă în catolicism a persista în el şi pe viitor. Opera lui ,,Filoteea” este una din cele mai celebre cărţi de edificare din Biserica Romană şi este considerată mai egală cu opera lui Toma Kempen ,,Despre urmarea lui Hristos”.

Vincenţiu de Paul a fost un simplu preot francez, din părinţi săraci şi el însuşi sărac, însă prin calităţile spiritului şi ale inimii sale şi prin zelul său în adevăr pastoral avea aşa de mare influenţă în toată Francia din palat până în coliba cea mai săracă şi chiar până între condamnaţii la temniţă pentru prima oară, că reuşi nu numai să aibă pretutindenea succese minunate de păstorie, ci şi să adune milioane, cu care funda grandioase institute religioase de binefacere trupească şi sufletească.

 

D. Ordine nouă

Ordinele mai vechi, dintre care unele înainte de Reformaţie pe timpul ei decăzuse şi contra lor sinodul din Trident a luat măsuri de îndreptare, ieşea că acum din o parte din ele se formară ramificări aşa-numite ,,reformate”, ce erau mai riguroase şi mai zeloase; două dintr-acelea chiar au fost suprimate din cauză că degenerase şi anume în 1571 ordinul humiliaţilor şi în 1668 ordinul iesuaţilor. Pe lângă acele ordine vechi, au lucrat mult spre a întări catolicismul numeroase ordine nouă, mai precis ordine, dintre care unele erau regulare, adică ordine proprii de monahi şi de maici cu juruinţe solemne şi perpetue, iară altele, congregaţii în sens mai vechi al cuvântului, adică înfrăţiri de mai multe mânăstiri ale unui ordin în fiinţă, spre o acţiune specială mai superioară sau înfrăţiri de mai multe capitule de canonici regulari spre a observa acelaşi mod de viaţă canonică, în sfârşit altele erau congregaţii în sens mai nou al cuvântului, adică asociaţii de preoţi de mir, de bărbaţi sau de femei dintre mireni, cu juruinţă simplă şi uneori nici chiar pe viaţă, aşadar ordine improprii sau cuasi-regulare de monahi şi de maici.

O parte din aceste ordine şi-au atins scopul lor de regenerare chiar numai prin o disciplină monastică riguroasă, ridicând astfel moralul şi consideraţia monahismului, prin urmare şi a catolicismului în genere, apoi şi mai mult încă, prin aplicaţia lor la studiu, la educaţia clerului, la păstoria creştinilor, şi la misiune, bineînţeles nu numai la misiune între heterodocşi, ci şi spre a întări pe cei de o credinţă, a educa junimea, a îngriji bolnavi şi săraci şi chiar a combate direct protestantismul, precum şi tot ce nu era romano-catolic în grai şi în scris, în Biserică şi în stat, în şcoală şi în familie, în ştiinţă, artă şi viaţă.

Ordinele şi congregaţiile nouă, sau ramificările nouă din ordine mai vechi din secolele XVI, XVII şi XVIII cele mai importante sunt în şir cronologic următoarele: teatinii, ordin înfiinţat în 1524, capucinii în 1528, barnabiţii în 1530 şi în legătura cu el angelicele, ordin de maici, înfiinţat în 1534; somascii, ordin ce datează din 1532; ursulinele, a căror activitate începu 1537; iezuiţii, ordin înfiinţat în 1534 iară definitiv în 1539 şi confirmat în 1540; fraţii de caritate, ordin înfiinţat în 1540; oratoriul sau oratorianii, congregaţie romană de preoţi, înfiinţată 1548, mai complet 1564; franciscanii desculţi, ordin fundat 1550 şi carmeliţii desculţi, ordin de monahi şi de maici, înfiinţat 1562, oblaţii, congregaţie de preoţi 1578; piariştii, ordin înfiinţat 1597; salesienele, ordin de maici înfiinţat în 1610; oratoriul francez, format în 1611; maurinii, congregaţie din ordinul benedictin, înfiinţată 1618; surorile de caritate, ordin de maici, care suie începuturile sale tot în 1618, dar complet el fu înfiinţat în 1633; lazariştii sau preoţii misionari, ordin înfiinţat în 1624-1627; Saint Sulpice sau părinţii de la Saint Sulpice, congregaţie din 1642; ordinul trappiştilor, înfiinţat 1662-1664; doamnele bunului Păstor, congregaţie din anul 1678; ordinul fraţilor şcoalei creştine de la 1680-1684; fetele engleze, ordin înfiinţat încă de la 1609, dar confirmat abia în 1703; părinţii Sfântului Spirit, congregaţie de preoţi din 1707; pasioniştii, ordin înfiinţat pe la 1725; redemptoriştii sau liguorienii, ordin înfiinţat în 1632.

Dintre toate aceste ordine cel mai însemnat fu fără îndoială ordinul iezuiţilor; de aceea vom expune aici succint şi pe cât posibil în ordine cronologică, întâi datele cele mai esenţiale despre celelalte ordine şi congregaţii şi apoi vom trata ceva mai pe larg despre ordinul iezuiţilor.

 

1. Teatinii sau caietanii. Acest ordin fu înfiinţat în 1524 la Roma de Caietan († 1547), preot din Thiena sau Tiena şi de Petru Carafa (mai târziu Paul IV, papă 1555-1559), când era episcop de Theate sau Chieti, oraş în regatul Neapol. Ordinul avea de scop a forma preoţi exemplari şi deveni o şcoală pentru clerul superior, producând mulţi ecleziastici însemnaţi şi erudiţi.

2. Capucinii (ordo Capucinorum). Acest ordin fu înfiinţat în 1528 de Matei Bassi, minorit adică franciscan riguros. La început el a fost o ramificare a ordinului franciscan, voind a reveni la disciplina originală a acestui ordin şi introducând în portul său barba, sandalii şi gluga, fiindcă şi Francisc se zice că le-a purtat, iară de la 1679 fu ordin independent. Capucinii neglijau ştiinţa şi predicau în mod aspru şi popular fără a alege mijloacele elocvenţei lor; de aceea predici aspre ce nu sunt destinate pentru un public cult se cheamă predici de capucin, sau capucinade.

3. Barnabiţii. Acest ordin înfiinţat în 1530 la Milan, are numele său de la Biserica Sfântul Varnava din Milan; el se mai numea şi ordinul Sfântul Paul sau al paulanilor sau şi al paulinilor (în Germania s-a numit astfel ordinul de minimi, sau de cei mai riguroşi franciscani), înfiinţat în 1438 de Francisc de Paula în Calabria. Ordinul avea de scop a exercita pe o scară cât se poate mai întinsă păstoria sufletească, luând de exemplu pe Sfântul Apostol Pavel şi pe Varnava, colaboratorul său. În 1534 s-au alipit de acest ordin angelicile (sorores angelicae), ordin de maici, numit aşa fiindcă fiecare maică din acest ordin pe lângă numele ei poartă şi supranumele Angelica, spre a-şi aminti că trebuie să rămână totdeauna curată ca îngerii. Angelicile ajutau pe barnabiţi în slujba lor pastorală pentru femei.

4. Somascii, ordin numit aşa de la orăşelul Somasco, situat între Bergamo şi Milan, unde fu înfiinţat în 1532. El avea de scop a educa pe orfani; a fost întemeiat de preotul Ieronim Aemiliani şi se numea şi ,,ordin al Sfântului Majolus” de la Biserica Sfântul Majolus din Pavia, ce era a acestui ordin.

5. Ursulinele. Acest ordin fu înfiinţat în 1537 de Angela Merici, o fecioară din Brescia, care-l consfinţi Sfintei Ursula (după legendele religioase aceasta a fost o fecioară, fiică de rege din Britannia, pelerină şi martiră, fiind căpetenia unei cete de 11.000 fecioare; pe când se întorcea toate din un pelerinaj de la Roma spre Britannia patria lor se zice că aproape de Colonia au fost măcelărite de huni). Ursulinele aveau a instrui junimea şi a căuta bolnavi.

6. Fraţii de caritate sau ospitaliţii. Acest ordin fu înfiinţat în 1540 de Ioan ,,de Deo” († 1550), portughez pios din Granada şi avea de scop a căuta bolnavi.

7. Oratoriul, congregaţie de preoţi, zisă şi a Sfintei Treimi, avea a îngriji bolnavi, a practica asceza, a cultiva muzica religioasă şi studiul. Această congregaţie s-a înfiinţat în 1638 la Roma de Filip Neri, mai târziu preot (1551) şi după moarte (1595) pus între sfinţi. Ea fu organizată complet în 1544 şi se numi ,,Oratorium”, fiindcă membrii ei se întruneau obişnuit în sala de rugăciune ,,Oratorium” a spitalului; acolo se rugau, intonau cântece bisericeşti şi se îndeletniceau cu lecturi religioase. La ei s-au format mai mulţi teologi erudiţi. Lui Neri şi oratoriului său datoreşte existenţa ei muzica bisericească de azi cu colorit dramatic, numită ea însăşi ,,oratorium”.

8. Carmeliţii desculţi, ordin de monahi şi de maici. De la 1550 s-a format în ordinul franciscan o filială mai riguroasă, franciscanii desculţi; după exemplul acesteia la 1562 s-a format şi în ordinul carmelit, ca filiale mai riguroase, carmeliţii desculţi şi carmelitele desculţe. Aceste filiale au fost organizate de Tereza, o maică din Spania, ascetă şi mistică celebră († 1582) şi de Ioan de Cruce, colegul ei de ascetism.

9. Oblatii (oblati)[2] Sfântului Ambrosiu. Aceştia sunt o congregaţie de preoţi de mir, înfiinţată în 1578 la Milan de Carol Borromeo, celebrul episcop local, pentru cultura clerului şi edificarea religioasă a poporului.

10. Piariştii sau părinţi de şcoale pioase (Piarum scholarum patres). Acest ordin fu înfiinţat în 1597 la Roma de Iosif Calasanza Spaniol († 1648) cu scop de a instrui tinerimea.

11. Salesienele. În 1610 Francisc de Sales († 1632), celebrul episcop al Genevei şi unul din bărbaţii mari ai Bisericii de atunci, a înfiinţat acest ordin francez de maici similar cu ursulinele. El se mai numea şi ,,Vizitatoarele” sau ordinul vizitei ce Sfânta Fecioară făcu Elisavetei. Salesienele sau vizitatoarele aveau a instrui junimea şi a îngriji de săraci şi de bolnavi.

12. Oratoriul din Paris, Această congregaţie franceză fu înfiinţată în 1611 de Petru de Berulle, mai târziu cardinal († 1629). Ea covârşi congregaţia oratoriului din Roma prin faima erudiţiunii sale.

13. Maurinii. Curând după oratoriul din Paris s-a înfiinţat în 1618 cu acelaşi scop, între benedictinii din Francia, congregaţia maurinilor, aşa numită de la Sfântul Maur, ucenic al Sfântului Benedict. Această congregaţie şi-a propus de la 1648 a cultiva şi propaga studiul teologiei şi în secolele XVII şi XVIII ea avu în sânul ei bărbaţi foarte erudiţi, aşa pe Mabillon († 1707), diplomatist adică cunoscător de documente vechi, pe Montfaucon († 1741), paleograf, adică cetitor de manuscripte vechi, pe Ruinart († 1709), cercetător de actele martirilor sau de vieţile sfinţilor şi în particular mulţi bărbaţi cu cunoştinţe adânci despre Sfinţii Părinţi şi editori critici ai operelor lor.

14. Surorile de caritate. Tot în 1618 Vincenţiu de Paul († 1660), preot şi bărbat celebru al Bisericii franceze, înfiinţă acest ordin de maici, ce fu organizat durabil în 1633. El se mai numi şi ordinul ,,vincenţienelor” după numele fundatorului, precum şi ordinul ,,Surorilor cenuşii” de la culoarea portului lor. Acest ordin avea a îngriji bolnavii ca şi elisavetinele din Germania, înfiinţate în secolul XIV, dar în comparaţie cu acelea surorile de caritate sunt mult mai celebre.

O nouă ramificare a lor numită surorile Sfântului Carol Borromeo sau borromeenele de la Carol Borromeo episcop de Milan († 1587), s-au înfiinţat în 1652 la Nancy.

15. Lazariştii. În 1624-1627 Vincenţiu de Paul înfiinţă şi un ordin de monahi, ce se numi Congregaţia preoţilor misionari sau a lazariştilor, fiindcă membrii ordinului se asociară spre a lucra ca misionari pentru întărirea poporului în religie şi morală, iar colegiul sau institutul Sfântul Lazăr din Paris era leagănul ordinului, cea dintâi casă a lui. Cu acelaşi scop a înfiinţat apoi în Francia preotul Eudes 1643-1644 congregaţia ,,eudiştilor”. Ambele ordine sunt dintre cele ce stau în afinitate cu ordinul iezuiţilor.

16. Sulpicienii. În Paris de la 1642 s-a devotat educaţiunii clerului congregaţia de preoţi de mir ai Sfântului Sulpice, numiţi aşa de la biserica lângă care aveau seminarul lor. Ei sunt activi astăzi, mai cu seamă în America de Nord.

17. Trappiştii. Acest ordin al trappiştilor sau ordinul cisterţienilor reformaţi, cum se numeşte el de la 1892, ca ramificarea cea mai riguroasă a ordinului cisterţienilor, s-a înfiinţat în 1662-1664, după ce încă în 1577 se înfiinţase la Feuillans (Fulii sau Folii latineşte) în Francia congregaţia feuillanţilor sau fulienzilor, ca filială foarte riguroasă a cisterţienilor. Bouthillier de Rance († 1695), canonic de bun neam şi avut, care dusese mai înainte o viaţă foarte lumească, fu cuprins subit de mustrări de cuget şi fundă în la Trappe, mânăstire de cisterţieni nedisciplinaţi din Normandia, acest ordin cel mai riguros dintre toate. El obliga pe membrii ordinului la muncă din greu, cu deosebire la munca pământului precum şi la post şi tăcere neîntreruptă, dar le interzisese de a se ocupa cu ştiinţa, ca un ceva incompatibil cu adevăratul monahism. Ordinul trappist din cauza rigoarei sale extreme este puţin răspândit[3].

18. Doamnele bunului păstor. Această congregaţie fundată la Paris în 1678 de Maria de Combe, văduvă la vârsta de 22 ani, avea de scop a îndrepta fetele căzute şi a apăra pe cele a căror moralitate era în pericol. Acelaşi scop îl urmăreau încă mai dinainte ,,Surorile de refugiu”, o congregaţie formată în 1644 de preotul Eudes mai sus numit. Ambele aceste congregaţii la 1835 s-au unit în una singură cu numele celei dintâi; ea are o superioară generală în Anvers.

19. Fraţii de şcoale creştine. Acest ordin numit şi Fraţii ignoranţi sau ignorantini, adică fraţi de neştiinţă, fu înfiinţat în 1680-1684 în Francia de Ioan Baptist de la Salle. Ordinul avea a instrui pe elevii şcoalelor primare în spiritul romano-catolic. Membrii săi de asemenea se abţineau de la studii superioare, chiar de la studiul teologiei, de aceea se numeau ei singuri fraţi de neştiinţă sau fraţi fără ştiinţă.

20. Fetele engleze. Acest ordin fu înfiinţat încă din 1609 de Maria Ward († 1645), o fată engleză catolică, care fugi din Anglia, patria ei protestantă riguroasă, în Francia. Ordinul s-a numit câtva timp şi al iezuitinelor, însă în 1631 fu suprimat din cauza cerbiciei sale; chiar după ce se organiză din nou el fu mult timp urmărit şi abia în 1703 fu aprobat. Ordinul se răspândi din Francia în Germania şi Italia şi se aplică la instrucţia junimii. Membrii săi făceau juruinţă numai pentru un scurt timp, după trecerea căruia se puteau retrage şi căsători.

21. Preoţii sau Părinţii Sfântului Spirit. Acest ordin fu înfiinţat în 1701-1706 la Paris de Desplaces, preot, având de la 1703 şi un seminar de misionari ai Sfântului Spirit; în urmă însă ordinul s-a răspândit şi în Germania şi în alte ţări ale Europei şi este privit ca stând în afinitate cu ordinul iezuiţilor. El s-a aplicat mai întâi a converti pe negrii din Africa; în 1848 fu reorganizat. Membrii lui sunt cunoscuţi şi sub numele de Părinţii negri.

22. Pasioniştii. Acest ordin fu înfiinţat în regatul Neapole pe la 1725 de preotul Paul a Cruce (Paollo dalle croce † 1775); scopul lui era a mişca inimile prin amintiri despre patimile Domnului şi astfel a deştepta între membrii săi şi în alţi creştini simţ creştinesc şi pocăinţă. Tema cea mai de predilecţie a predicilor acestui ordin este cea despre patimile Domnului.

23. Redemptoriştii sau liguorienii. Acest ordin s-a înfiinţat în 1732 în Italia de sud. El are de fundator pe Alfonso Maria de Liguori, preot de mir de mare consideraţie în Biserica Romană şi ca teolog moralist şi autor de scrieri edificatoare, mai târziu (1762) episcop de Santa Agata de Goti (între Capua şi Benevent). Acest ordin se numi redemptorişti, fiindcă era consfinţit Răscumpărătorului (Redemptor), spre a-i urma cu zel. Scopul său era a instrui tinerimea şi a practica păstoria sufletească în păturile de jos ale poporului. Liguori a condus singur ordinul său 55 ani şi muri în 1787; la 1839 fu pus între sfinţi, iară la 1873 proclamat ,,Doctor ecclesiae”, ,,Învăţător al Bisericii”. Atât el cât şi ordinul său sta în relaţie amicală cu ordinul iezuiţilor. De la 1785 a răspândit ordinul ligurienilor în Germania, mai ales în ţările Austriei, Climent Maria Hoffbauer, un preot austriac († 1820), ,,Apostolul Vienei”, care de asemenea în 1888 fu proclamat ,,fericit” şi în 1909 pus între sfinţi.

24. Iezuiţii. Pentru importanţa acestui ordin ne-am rezervat a trata despre el la urmă şi mai pe larg. El are de întemeietor pe Ignaţiu Loyola, gentilom spaniol născut în 1491. La 1521 când avea 30 ani, într-un război al Franciei cu Spania, fu rănit la asediul cetăţii Pampeluna şi în timpul boalei s-a aplicat a citi vieţile sfinţilor. Această citire îl impresionă aşa de profund, că s-a decis a renunţa la cariera de ostaş lumesc şi a se consfinţi în serviciul de ostaş sufletesc al lui Hristos. Cum s-a însănătoşit alergă la Ierusalim ca misionar spre a predica saracinilor creştinismul. Dar curând văzu că-i lipseşte cultura teologică, ce se cere unui misionar, de aceea s-a întors înapoi şi de la 1524, ca bărbat în vârsta de 33 ani, a stat pe băncile şcoalei cu copiii, spre a se pregăti pentru studiul teologiei. În timp de 10 ani a făcut atâta spor, că la 1534 fu promovat la gradul de magistru în teologie, după ce studiase la universităţile din Alcala, Salamanca şi Paris.

Ca magistru, în 1534 el împreună cu alţi 6 bărbaţi tineri, şi anume 4 spanioli, un portughez şi un savoiard, au decis a înfiinţa un ordin al societăţii lui Iisus. Acest ordin, pe lângă cele 3 juruinţe comune tuturor monahilor şi-a impus încă juruinţa de a merge în serviciul de ostaş sufletesc al lui Hristos în orice parte îl va trimite papa, căpetenia creştinătăţii. Dintre cei 6 colegi ai lui Loyola († 1556) au fost mai de consideraţie următorii: Iacob Lainez, spaniol, care urmă imediat după Loyola în conducerea ordinului (1556-1565), sub el în 1565 s-a dat ordinului şi organizaţia lui (Constitutiones societatis Iesu), apoi Francisc Xaver, navarez, celebrul misionar care 1542-1552 a pus bazele misiunilor ordinului său în India, China şi Japonia.

Ordinul fu întemeiat definitiv în 1539 la Roma şi în 1540 Papa Paul III îl confirmă. Principiul său suprem fu: ,,Omnia ad majorem dei gloriam”, ,,A face totul spre mai mare slavă a lui Dumnezeu”, iară scopul său era ca sub conducerea papei să apere din toate puterile şi să consolideze catolicismul, să combată protestantismul, precum şi tot ce nu sta în acord strâns cu romano-catolicismul, prin grai şi prin scrieri, prin misiune internă şi externă, adică prin predică, prin săvârşirea sfintelor taine, prin păstorie sufletească, instrucţia junimii etc şi anume atât între coreligionarii lui din sânul Bisericii Romano-Catolice, cât şi afară de ea, între heterodocşi, ordinul primi o organizaţie excelentă pentru acest scop. În fruntea lui fu pus un general, care luă reşedinţa în Roma, lângă papa şi avea ca auxiliar un consiliu permanent, ai cărui membri se numeau asistenţii lui. Generalul avea lângă sine un sfătuitor (admonitor), care primi sarcina, ca în calitate de amic părintesc şi de confesor, să-l ajute cu sfaturile sale.

Generalul avea sub privegherea lui totul, lua măsuri despre toate şi era pus în cunoştinţă despre toate. Astfel ordinul întreg era condus din Roma după o unitate de gândire şi cu siguranţă că ea va fi ţinută ferm şi adusă la îndeplinire. În ordin se recrutau numai bărbaţi sănătoşi la trup şi la minte şi se excludeau degrabă cei incapabili, nesiguri şi nedemni. Însă fiecare era utilizat în serviciul pentru care era mai propriu. Membrii ordinului erau instruiţi cu insistenţă a considera ordinul ca patrie şi pe superiorii ordinului ca pe a doua providenţă şi să se conformeze ,,ca un cadavru” scopului ordinului şi măsurilor luate de superiori.

Chiar înainte de sfârşitul secolului XVI ordinul se răspândise foarte departe, îşi croise drum în toate ţările, ocupase posturile cele mai importante şi ajunse o forţă însemnată a romano-catolicismului. În toate ţările avea în mâini instrucţia junimii, catedre la universitate, amvoane, servicii de confesori şi mai toată ştiinţa şi arta catolicismului. Spre a educa clerul în sensul său, ordinul încă din 1551 fundă în Roma un institut superior de instrucţie şi educaţie ,,Collegium Romanum” şi în 1552 spre educaţia clerului german în particular, ,,Collegium Germanicum”. Ordinul profită de situaţia lui spre a influenţa şi asupra politicii pe la curţi şi participa chiar la comerciul general; el nu se sfii, ca mai multe alte ordine, a face chiar comerciu cu sclavi, până ce în 1741 Papa Benedict XIV i-a interzis acest negoţ.

Însă la misiune ordinul se aplică cu un avânt excepţional, atât la misiunea internă, cât şi la cea externă. La misiunea internă instruia tinerimea, predica, făcea serviciu de confesori şi pastori sufleteşti între coreligionari, iară la misiunea externă convertea pe cei de alte credinţe, nu numai dintre păgâni, mai ales în America, India, China şi Japonia, ci şi în ţările protestanţilor şi ale ortodocşilor de răsărit, cum şi în ţările heterodocşilor. În America de Sud şi anume în Paraguay iezuiţii au fundat în 1610 un stat al indienilor creştini sub suzeranitatea Spaniei; în acest stat ei erau atât educatori, păstori şi învăţători ai indienilor, cât şi guvernatori şi judecători ai acestui popor, pe care ei îl convertise şi-l împărţise în circumscripţii bisericeşti sau parohiale, numite reducţii.

Trebuie a recunoaşte că ei erau capabili a aduce la îndeplinire cu zel şi abilitate orice întreprindere. Cu deosebire ei erau abili în a se acomoda cu datinile, dorinţele şi slăbiciunile acelora cu care aveau a face. Negreşit cu drept li s-a şi imputat că ei în acest punct au mers până la libertinaj şi predicau o morală uşuratică, cum şi ei înşişi observau intenţionalismul, un principiu după care intenţia sau scopul justifică mijloacele. Chiar şi alte lucruri se impută sistemului lor de morală, aşa de exemplu predilecţia pentru metoda cazuistică, adică pentru modul de a trata legile morale desfăcând principiul general în cazuri singulare, în aşa numite cazuri de conştiinţă, apoi predilecţia pentru aşa zisul probabilism sau pentru doctrina, după care, când avem îndoieli că o faptă ar fi bună, nu trebuie să o omitem ca păcat, dacă putem cita numai câteva motive sau numai câteva autorităţi ale Bisericii, din care se vede cu probabilitate că ea ar fi permisă; mai departe, li se impută doctrina că ar fi permisă o rezervă, ce n-am făcut-o expres, ci numai în gândul nostru (reservatio mentalis), precum şi o vorbă în două înţelesuri, o amfibolie, tot astfel, afirmarea că ar fi permis a ucide pe tirani, doctrina că este deosebire între păcatul teologic şi filozofic, adică între păcatul comis cu conştiinţă de tot limpede şi cu intenţia de a călca porunca lui Dumnezeu şi între cel săvârşit cu conştiinţa nu de tot limpede şi deci că acest din urmă este rimisibil etc.

Însă toate aceste imputări nu ating întregul ordin, nici nu sunt toate justificate în întregul lor cuprins uşuraticele instrucţii private, în alte ediţii posterioare: secrete, ale societăţii lui Iisus. ,,Monita privata (secreta) societatis Iesu”, ce au apărut în 1612 la Cracovia, sunt poate numai o satiră la adresa ordinului scrisă de adversari ai lui[4]. Pe la jumătatea secolului XVIII ordinul iezuiţilor număra 22.000 membri şi-şi asigurase toată influenţa în Biserică şi stat, şi cu pornirea lor neînfrânată de a face să domine absolut romano-catolicismul, papalitatea, ordinul, şi cu teoriile lor reprimând orice mişcare liberă în Biserică şi stat, iezuiţii deveniră odioşi nu numai la heterodocşi ci chiar la coreligionari, ba chiar în cler şi anume atât în clerul de mir cât şi in cel monastic.

De aceea situaţia lor deveni aşa de imposibilă, că Benedict XIV, papă mare şi prudent (1740-1758), pe patul morţii ceru ca ordinul iezuiţilor să fie reformat. Ludovic XV regele Franciei (1715-1774) şi ministrul său Choiseul de asemenea insistară în acest sens. Dar în 1762 Laurenţiu Ricci, generalul ordinului, răspunse Papei Climent XIII (1758-1769), care i-a comunicat insistenţa regelui şi care era foarte favorabil iezuiţilor astfel: ,,Iesuitae aut sint ut sint, aut non sint”, ,,Iezuiţii să rămână cum sunt, sau să nu fie”. După alte versiuni papa ar fi scris aşa regelui, totuşi o atare expresie a lui Ricci nu se poate atesta. Între acestea lupta pentru represiunea iezuiţilor începu şi era în curs. Încă din 1759 toţi iezuiţii din Portugalia fusese trimişi în corăbii Papei Climent XIII la Roma.

Această măsură s-a luat din îndemnul marchizului de Pombal, ministru, pe care iezuiţii îl contrariau în politica lui. El profită de răscoala indienilor din Paraguay partea portugheză de sub influenţa iezuiţilor, contra dominaţiei portugheze în acea parte, cedată Portugaliei de Spania în 1750, precum şi de un atentat asupra vieţii regelui Iosif I Emanuil (1750-1777) şi decise pe rege a curăţi statul său de iezuiţi. Acest act fu semnalul de a mătura pe iezuiţi şi din alte ţări.

Exemplul Portugaliei îl imită mai întâi Francia. Aici La Valette, un iezuit, care făcea pretutindenea comerciu colosal, în 1755 a dat faliment şi a ruinat astfel multe case de comerciu. Afacerea făcu zgomot; parlamentul se sesiză de ea, aruncă răspunderea pentru ea asupra ordinului, cercetă statutele lui, în 1762 îl declară periculos pentru stat şi în 1763 decretă expulzarea lui din Francia. După multă ezitare, confirmă acest decret în 1764 şi regele Ludovic XV. Pe viitor s-a permis iezuiţilor a rămânea în Francia numai ca preoţi de mir sau ca persoane private.

În 1767 Spania făcu tocmai ca Portugalia. Intrigi de curte, în care se zice că erau implicaţii iezuiţii, punând în îndoială că regele ar fi fost născut legitim, au îndemnat pe Carol III, regele Spaniei (1759-1788), pe care-l sfătui ministrul Aranda, învrăjbit cu iezuiţii, a prinde în o singură noapte pe iezuiţi şi a-i trimite pe litoralul statului ecleziastic. În 1768 au imitat acest exemplu şi curţile Bourbonilor din Italia, adică curtea de Neapole şi cea de Parma. Iară în 1769, după moartea lui Climent XIII, papă amic al iezuiţilor, adversarii lor reuşită a fi ales un papă liberal, cardinalul Ganganelli, din ordinul franciscan, care era de ideile lui Benedict XIV (1740-1758) şi ocupă scaunul sub numele de Climent XIV (1769-1774). Din toate părţile i se făceau insistenţe de a suprima ordinul iezuiţilor; însă abia în anul 4 al păstoriei sale s-a putut decide. Prin un decret propriu, în formă de Breve ,,Dominus ac redemptor noster” el declară că ordinul iezuiţilor este suprimat, ca un institut ce nu mai corespunde scopului său. Papa s-a exprimat că acest Breve are să-i atragă moartea şi efectiv a murit după un an, însă nu este atestat că a murit de înveninare şi că chiar iezuiţii l-ar fi înveninat. În Austria împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) mai întâi deferi aducerea la îndeplinire a acelui Breve, dar în sfârşit şi ea s-a decis la executarea lui, când primi de la curtea Spaniei un act, prin care i se dovedi că confesorul ei trimisese la Roma listă de păcatele, ce ea-i mărturisise.

Prin suprimarea ordinului peste 22.000 membri au fost lăsaţi cea mai mare parte fără întreţinere, dar şi romano-catolicismul suferi mare pierdere în ce priveşte misiunile şi şcolile sale şi lupta cu protestantismul şi cu tot ce nu este în sens strict romano-catolic; misiunile au apus, şcoalele, ce erau în floare sub conducerea ordinului, s-au închis şi romano-catolicismul riguros sta acum cam dezarmat în faţa adversarilor, care se sculau din toate părţile. Negreşit ordinul iezuiţilor, sub a cărui înrâurire se dezvoltase romano-catolicismul, a făcut acestuia şi mulţi duşmani, pe care acum ordinul îi lăsa în fiinţă. Lucru remarcabil, Frideric II cel Mare, rege protestant al Prusiei (1740-1786) şi Caterina II, împărăteasa ortodoxă a Rusiei (1762-1796), au fost singurii, care considerară pe iezuiţi ca buni învăţători catolici şi-i protejară în statele lor a nu fi suprimaţi. Astfel iezuiţii au rămas în Silezia Prusiei cel puţin încă 3 ani, iară în Polonia Rusiei au fost în fiinţă excepţional până la 1814, când Papa Piu VII (1800-1823) restabili ordinul pretutindenea şi astfel iezuiţii nu mai avură nevoie de azil în Rusia. Dar în schimb, după ce ordinul fu restabilit pretutindenea la 1814 şi se reînnoiră vechile sale idei, iezuiţii din nou au fost alungaţi mai întâi din Rusia la 1820, apoi din Francia de la 1830 şi din alte ţări, din unele mai curând, din altele mai târziu, iară la 1872 din toată Germania, din iniţiativa Prusiei, cum vom vedea mai pe larg în istoria Bisericii din secolul XIX.

 

[1] N.tr.: Istoria Sinodului din Trident până la această dată (1552) este scrisă de L. Maynier în un mare volum de 800 pag. încă neterminat, intitulat Etude Historique sur le concile de Trente, Paris 1874. Cf. Paul Deslandes, Le Concile de Trente, sur la Reforme du Clerge catholique, Paris, Bloud.

[2] Oblati, oblatae s-au numit în genere şi alte congregaţii mai vechi şi mai nouă de bărbaţi şi femei.

[3] N.tr.: O descriere cu ilustraţiuni despre acest ordin dă Revue Encyclopedique Paris 1895, anume în partea ei intitulată La Revue p. 348-353.

[4] N.tr.: Una din aceste satire a 21-a ediţie a instrucţiilor secrete ale societăţii lui Iisus s-a publicat în traducere franceză tot în Colonia sub titlul Le cabinet jesuitique, 1678. În traducere germană au apărut ele şi în 1913 la Munchen sub titlul Der Iesuit in seiner Blosse, Iesuitul demascat. O ediţie recentă a lor în traducere franceză paralelă cu textul latin a publicat Ch. Sauvestre, Paris 1862. Sunt de asemenea traduceri franceze paralele cu textul latin conţinând: Examenul general ce trebuia să depună un aspirant, apoi Constituţiile ordinului în 10 părţi, sfârşind cu formula declaraţiei ce trebuia să dea candidatul spre a fi primit în ordin, precum şi Epistola lui Ignatie Loyola despre ascultare.