Tâlcuire la rugăciunea domnească (IV)
Tâlcuire la rugăciunea domnească (IV)
de arhimandrit Serafim Alexiev
,,Sfinţească-se numele Tău”
Ce înseamnă aceste cuvinte ? Oare faptul că numele lui Dumnezeu nu este îndeajuns de sfânt în sine ca să se presupună că îl sfinţim noi ? Aceasta ar fi ca şi cum într-o zi însorită, cu o flacără pâlpâindă, să încercăm să luminăm soarele ca să încălzească mai mult. Soarele este izvorul luminii. Acesta împrăştie razele sale în întreaga lume, astfel că se fac în natură praznice ale luminii. Dumnezeu este însă mai strălucitor decât toţi sorii laolaltă, căci ei sunt zidiri, iar El este Ziditorul. El a spus în prima zi a creaţiei: Să se facă lumină şi s-a făcut lumină (Facerea 1, 3; I Ioan 1, 5). Din El iese orice lumină, El este lumină şi Părinte al luminilor (potrivit Iacov 1, 17). Şi aşa cum suntem luminaţi de soare, fiind strălucitori, tot aşa nu noi Îl sfinţim pe Dumnezeu, ci El ne sfinţeşte, strălucind asemenea soarelui deasupra conştiinţei noastre. Atunci de ce căutăm noi să sfinţim numele Lui cel strălucitor ?
Ce înseamnă cuvintele ,,sfinţească-se numele Tău” ? Aici este o taină în care trebuie să pătrundem. Fericitul Augustin scrie: ,,De ce cauţi să sfinţeşti numele lui Dumnezeu ? Nu este el sfânt ? Ce rost are să cerem să se sfinţească ceva care în sine este sfânt ? Când te rogi să se sfinţească numele lui Dumnezeu, pentru El ceri aceasta ori pentru tine ? Desigur, pentru tine ! De aceea, prin aceste cuvinte tu cauţi de la Acela, care de la Sine este sfânt, să fie sfânt şi în tine. ,,Sfinţească-se” înseamnă să se cinstească ca sfânt, să nu fie dispreţuit. Vezi oare acum că pentru tine doreşti ceva bun când ceri aceasta ? Că pentru tine este vătămător să dispreţuieşti dumnezeiescul nume, iar nu pentru Dumnezeu ?”
Astfel, ,,sfinţească-se numele Tău” înseamnă ca numele lui Dumnezeu să strălucească în noi, ca şi noi să devenim sfinţi după porunca Sa: Fiţi sfinţi, că eu sfânt sunt (Leviticul 19, 2; I Petru 1, 16). Sensul este acesta: trebuie să încetăm să fim întuneric, întunecimea păcatului, întinare fără luminare. După cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, noi trebuie să omorâm toată pofta cea trupească şi să ne curăţim de patimile trupeşti. Ori, aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, rugăciunea ,,sfinţească-se numele Tău” înseamnă a duce o viaţă curată după Dumnezeu: sporire în virtute, slobozire de orice murdărie a păcatului şi strălucirea curăţiei. Când se spune în rugăciune ,,sfinţească-se numele Tău”, în virtutea rostirii acestor cuvinte ne rugăm următoarele: ,,Doamne, cu ajutorul Tău să fiu fără de ocară, drept, temător de Tine, să mă înfrânez de la orice lucru rău, să grăiesc adevărul şi să săvârşesc dreptatea, să merg pe calea cea dreaptă, să strălucesc în curăţie, să mă înfrumuseţez cu neîntinarea, înţelepciunea şi gândul cel bun, să cuget la cele cereşti, să dispreţuiesc cele pământeşti şi să sporesc întru viaţa cea îngerească”.
Lumina dumnezeiască străluceşte în întreaga lume. Ea, aşa cum am spus, este asemănătoare soarelui care luminează pretutindeni cu razele sale. Dacă lumina soarelui, fie şi într-o zi senină, poate să nu pătrundă în casă, aceasta se întâmplă din următoarele motive: 1. Am tras obloanele la geamuri; 2. Am atârnat draperii opace; 3. Geamurile sunt murdare. Afară poate fi lumină, şi în casa noastră să fie întuneric.
Tot aşa este în viaţa duhovnicească. Dumnezeu, acest Soare veşnic al dreptăţii şi iubirii, Îşi împrăştie lumina orbitoare în jurul Său. Cuprinşi de această lumină, îngerii dănţuiesc şi cântă Lui: Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava lui (Isaia 6, 3). Această lumină dumnezeiască umple veşnicia, ea încălzeşte întreaga lume. Ea este chipul acelei lumini nepieritoare, dumnezeieşti, care luminează pre tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9).
În lumea cerească este lumina sfinţilor. Primind întru sine dumnezeiasca lumină, ei strălucesc ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43); şi aici pe pământ pentru cei drepţi este lumină, căci Dumnezeu este în sufletele lor şi îi luminează cu harul luminii lăuntrice, indiferent de întunericul păcatului dimprejur. Lumina cea dumnezeiască îşi împrăştie razele şi în Biserica cerească, şi în cea pământească !
Şi totuşi, în sufletele noastre poate fi şi întuneric. Când anume ? Când sticla conştiinţei s-a murdărit din pricina multelor nedreptăţi şi nelegiuiri săvârşite cu ştiinţă şi cu neştiinţă şi necurăţite la spovedanie. În sufletele noastre este întuneric când obloanele păcatului sunt aşezate înaintea geamurilor credinţei din pricina cărora în suflet nu poate pătrunde lumina dumnezeiască. În inima noastră poate să fie întuneric când draperiile opace ale păcatului – desfrânarea, egoismul, vrajba, răutatea, viclenia şi altele asemenea – se năpustesc asupra noastră. Atunci nici o rază binecuvântată, dumnezeiască, de lumină nu ajunge în sufletele noastre ca să rodească şi să se sfinţească.
Care este urmarea ? Întunericul în suflet. Întunericul cel înfricoşător care îi îngăduie diavolului, acest tâlhar şi fur, să se apropie pe nesimţite de noi şi să răpească întreaga noastră comoară duhovnicească. Întunericul în legătură cu noi înşine, întunericul cel pierzător care străluceşte în păcătoşenia cea lipsită de lumină, în mândrie, iubire de cinste, iubire de stăpânire, iubire de arginţi, îmbuibare, beţie, plăcerile trupeşti, în plăcerea de sine, în egoismul cel atotpierzător. Întunericul în raportarea noastră la aproapele. Chinuitor, apăsător întuneric, care se arată în neiubirea de prietenie, ură, osândire, certuri, sfadă şi ucideri ! Întunericul în raportarea la Dumnezeu – ucigaş întuneric, care constă în necredinţă, lepădare de Dumnezeu, hulă de Dumnezeu şi în nerecunoaşterea vieţii de dincolo, a nemuririi sufletului, în răspunsul înaintea Ziditorului şi Înfricoşătorului Judecător. Ca rezultat al acestui întuneric se acoperă întreaga viaţă duhovnicească de acest îngrozitor întuneric care se răspândeşte prin distracţii zgomotoase şi pline de păcat, însă se arată cu osebire în acele grele ispite, în acel chin lipsit de mângâiere, în deznădejde şi lipsă de nădejde deplină.
Aceasta este starea duhovnicească atunci când inima nu are părtăşie cu Dumnezeu. Dar cum totul se îndreaptă, totul se aprinde, sporeşte în toate duhovniceşte acolo unde se sfinţeşte numele lui Dumnezeu ! În inima adăpată cu lacrimile pocăinţei vine lumina. Acolo se păstrează simţământul dreptăţii dumnezeieşti. Acolo străluceşte credinţa, înfloreşte nădejdea, se înalţă bucuria şi împărăţeşte pacea în Sfântul Duh (potrivit Romani 14, 17). Acolo se arată cinstirea plină de frică, mulţumirea şi dragostea de Dumnezeu. Acolo se înalţă iubirea de prietenie, răbdarea, bunătatea, iertarea, compătimirea şi dragostea către aproapele. Acolo se îndreaptă orice mândrie, iubire de sine, părere de sine, egoism şi deznădejde.
Când în inimă străluceşte numele lui Dumnezeu, se face lumină în jurul nostru. Şi dimpotrivă, când în inimile noastre nu străluceşte numele lui Dumnezeu, atunci în noi stăpâneşte întunericul şi începem să ne afundăm în întuneric, şi totul se întunecă în jurul nostru. Prin viaţa noastră nedesăvârşită, noi întunecăm numele lui Dumnezeu în conştiinţa noastră şi împrejurul nostru: Să nu spurcaţi numele meu cel sfânt – spune Domnul în Vechiul Testament – şi mă voiu sfinţi întru fiii lui Israil (Leviticul 22, 32). Toţi cei care păstrează numele lui Dumnezeu în inima lor, în faptele lor, în lucrările lor de fiecare zi, vor fi izbăviţi de pieire. Şi prin aceasta ajută şi aproapelui lor să se mântuiască. Căci prin bunul lor exemplu personal sfinţesc cărările întunecate în viaţa lui ca un felinar, ca el văzându-şi adâncurile păcatului să se păzească de acestea.
Să păzim numele lui Dumnezeu în viaţa noastră personală, fiindu-ne de folos nouă, dar şi aproapelui nostru fiindu-i spre mântuire. Domnul Iisus Hristos spune: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vază lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pre Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16).
Lămurind aceste cuvinte în legătură cu cercetarea iertării din rugăciunea ,,Tatăl nostru”, Sfântul Tihon de Zadonsk învaţă: ,,Fără harul lui Dumnezeu, noi nu putem să facem aceasta. Iată de ce cerem de la Tatăl ceresc să ne dea această milostivire a Sa. De aici se vede neputinţa noastră, că noi fără Dumnezeu nu putem săvârşi ceva bun, după cum Hristos spune: Fără de mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă ne rugăm să se sfinţească şi să se proslăvească numele cel dumnezeiesc, nu facem aceasta pentru a căuta preaslăvirea numelui nostru din fapte bune. Cine altfel învaţă şi nu trăieşte după cuvântul lui Dumnezeu, nu preaslăveşte numele Lui. Ca să nu îngăduie Dumnezeu să se facă în noi aceasta, Îl rugăm ’sfinţească-se numele Tău’”.
Mulţi Sfinţi Părinţi înţeleg cuvintele ,,sfinţească-se numele Tău” anume în acest sens: să se preaslăvească nu doar de noi, cei ce credem în Hrisos, ci de cât mai mulţi oameni, atraşi către credinţă prin exemplul nostru personal. Tertulian scrie: ,,Ne rugăm să se sfinţească numele lui Dumnezeu nu doar în noi, care suntem ai Lui, ci şi în ceilalţi oameni, pe care harul lui Dumnezeu încă îi aşteaptă. Noi ne supunem poruncii care ne spune să ne rugăm pentru toţi, chiar şi pentru vrăjmaşi (potrivit Matei 5, 33). Neadăugând la rugăciunea ’sfinţească-se numele Tău’ cuvintele ’doar în noi’, prin aceasta mărturisim că el trebuie ’să se sfinţească întru toţi’”. Având în vedere aceste cuvinte ale lui Tertulian, Sfântul Teofan Zăvorâtul adaugă: ,,În acel chip rugându-te ’sfinţească-se numele Tău’, noi ne rugăm să se sfinţească adevărul cunoaşterii dumnezeieşti în întreg neamul omenesc, să se împrăştie sămânţa creştină în întreaga lume, numindu-L pe Dumnezeu Tată al ei şi să-L preaslăvească şi să-L cinstească cu evlavie”.
În vremurile apostolice, când ucenicii lui Hristos trăiau îngereşte în trup şi se răspândea vestea cea bună din gură în gură şi din inimă în inimă, prin pilda strălucitoare şi prin faptele măreţe ale iubirii, mii de oameni se întorceau către credinţa în adevăratul Dumnezeu şi numele Domnului Iisus era preamărit (potrivit Faptele Apostolilor 19, 17).
Însă astăzi cum stau lucrurile ? Noi, creştinii, trăim într-un chip atât de păcătos, încât întinăm şi chemarea, şi credinţa noastră. Prin aceasta noi nu doar că nu ne apropiem de Hristos, ci mai degrabă ne îndepărtăm de El. Pentru viaţa noastră cea rea este luată în râs şi batjocură minunata noastră credinţă, aşa cum se spune în Scriptură:
Pentru voi numele meu pururea se huleşte întru neamuri (Isaia 52, 5; Romani 2, 24). Dacă eşti creştin, eşti dator în fiecare clipă să preaslăveşti numele dumnezeiesc. Altfel, dacă nu dai slavă acestui nume şi nu-l măreşti, el este întinat din vina ta împrejurul tău. Atunci văzduhul vieţii se întunecă şi diavolul dănţuieşte.
Există de asemenea o lege ce ţine de psihologia legată de reprezentări. După această lege, când noi suntem dezgustaţi de viaţa unui reprezentant al vreunei ideologii, începem, pe lângă aceasta, să urâm şi ideologia lui. ,,Pe lângă Ilie, îl urâm şi pe Sfântul Ilie”, spune o zicală populară. În virtutea acestei legi generale, psihologice, creştinii nevrednici arată necinste pentru mântuire celor din jur când ei înşişi merg împotriva mântuirii lor. Ca să nu se întâmple un astfel de mare rău, noi trebuie să arătăm sfinţenia numelui celui dumnezeiesc în viaţa noastră. Atunci va începe să se sfinţească şi în conştiinţa acelora care au trăit în întuneric şi în robia păcatului.
,,Viaţa învaţă în chip tăcut”, spune Sfântul Isidor Pelusiotul. În primele veacuri ale erei creştine, când cei credincioşi trăiau virtuos în mijlocul păgânilor necredincioşi, ei îi înduplecau pe aceştia către credinţă nu atât prin propovăduire, cât prin puterea exemplului personal. Aceasta se petrecea cu osebire în vremuri de grele încercări. Pe când păgânii conduşi de un egoism nespus se gândeau în atâtea rânduri doar la ei, creştinii săreau în ajutorul tuturor, până şi al vrăjmaşilor lor. Un astfel de exemplu l-au dat credincioşii în Domnul înaintea împăratului Maximian, când a fost o mare foamete şi odată cu aceasta şi ciumă. Se murea şi de foame, şi din pricina epidemiei. ,,În acea vreme – mărturiseşte Eusebiu de Cezareea – grija şi dragostea creştinilor către toţi s-au făcut cunoscute păgânilor. Doar creştinii în asemenea sărăcie arătau prin faptă compătimire şi omenie, îngrijindu-se să-i îngroape pe cei morţi. Ei adunau pe cei istoviţi de foame din întreg oraşul şi le dădeau de mâncare. Aceste fapte ale creştinilor arătau atâta compătimire, încât vestea s-a întins până departe şi toţi Îl preaslăveau pe Dumnezeul creştinilor”.
Astăzi se răspândeşte un nou păgânism. Mulţi sunt aceia care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Cine să li-L arate ? Noi cei credincioşi suntem chemaţi să facem aceasta nu doar prin cuvinte, ci înainte de toate prin faptele bune. Atunci Dumnezeu va străluci cu minunată strălucire înaintea acelora care sunt străini de El. Atunci şi ei Îl vor preaslăvi.
