Istoria – noi nr. 17

Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1917-1918

 

PARTEA I

Unul dintre puţinele acte bune ale guvernului provizoriu a fost acela de a permite convocarea Sinodului Local al Bisericii Ortodoxe Ruse. Sinodul a ținut trei sesiuni între 15 august 1917 și 20 septembrie 1918, ca apoi lucrările sale să fie sistate de bolşevici înainte de a-şi fi terminat activitatea.

Întrunit în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, sinodul a fost alcătuit din 564 delegați, inclusiv 299 laici. Printre delegați s-au aflat masoni cunoscuţi precum Lvov[1], şi au fost excluşi ierarhi evlavioşi precum Mitropolitul Macarie al Moscovei, din cauza opiniilor sale monarhiste. Însă acesta a fost primul Sinod din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse de la 1666 încoace și avea să se dovedească a fi un punct critic de repaus, revigorare şi regrupare pentru Biserică înaintea teribilelor încercări care o așteptau.

La început, puţini dintre delegaţi păreau să înţeleagă semnificaţia tragică a evenimentelor pe care le trăiau. Sinodul a emis câteva declaraţii prin care condamna violenţa crescândă, furtul și sacrilegiul împotriva bisericilor, mânăstirilor și preoților, care se intensificaseră din februarie încoace[2], însă sentimentul revoluționar domnea.

Potrivit prinţesei Urusova, Sinodul a decretat chiar că nu ar trebui să existe nici o discuție despre „politică” – adică, nici o condamnare a revoluției. În schimb, au fost discutate chestiuni legate de proprietate. Un profesor din Bielorusia spunea: „Nu ar trebui să discutăm aceste chestiuni acum ! Rusia piere, tronul este batjocorit. Fără un uns al lui Dumnezeu, un țar ortodox, ea va cădea curând sub puterea întunericului”. Dar nu și-a putut continua discursul fiindcă atinsese subiectul „politică”[3].

Iar N. Kusakov scrie: „M-am întrebat mult timp de ce Sinodul nu a cerut guvernului provizoriu eliberarea imediată de sub pază a familiei ţarului ? De ce au rămas în închisoare Mitropolitul Pitirim al Petrogradului și Mitropolitul Macarie al Moscovei sub guvernul provizoriu în zilele Sinodului ? Respirația rece a lunii februarie sufla pe coridoarele Sinodului”[4].

Pe 21 octombrie 1917, în catedrala Adormirea Maicii Domnului din Kremlin, în timpul vecerniei, două persoane îmbrăcate în uniforme militare s-au dus la racla cu moaştele Sfântului Ermoghen, patriarhul Moscovei, au dat la o parte acoperămintele şi au început să-i scoată veşmintele sfântului. Când au fost duși la comisariat, au spus poliției că „acum este libertate și fiecare poate să facă ce vrea”. Trei zile mai târziu, s-a săvârşit o slujbă de pocăinţă în faţa raclei cu sfintele moaşte. A doua zi a avut loc Revoluţia din Octombrie. Incidentul de la sfintele moaşte părea un semn că venise vremea să se lupte în duhul Sfântului Ermoghen, împotriva unui alt guvern fals sau anti-guvern.

Sfântul Ermoghen, patriarhul Moscovei († 1612)

Sinodul a înţeles acest lucru, fiindcă după venirea bolşevicilor la putere pe 25 octombrie, în sânul său s-a născut un duh de împotrivire, care a devenit încă mai puternic după ce bolșevicii au dizolvat Adunarea Constituantă în ianuarie 1918.

Unul dintre delegații de la Sinod descria schimbarea astfel: „Viața ruşilor în acele zile era ca o mare clătinată de furtuna revoluției. Viața bisericească căzuse într-o stare de dezorganizare. Manifestarea exterioară a Sinodului – din cauza diversității alcătuirii sale, a ireconciliabilității sale și a ostilității reciproce dintre diversele curente şi stări de spirit din sânul său – a fost la început motiv de nelinişte și tristețe și chiar părea să constituie pricină de teamă … Unii membri ai Sinodului fuseseră smulşi deja de valul revoluției. Intelighenția, țăranii, muncitorii și profesorii înclinau cu toţii în mod irezistibil spre stânga. Printre clerici erau de asemenea elemente diferite. Unii dintre ei s-au dovedit a fi participanți „de stânga” la precedentul Congres Eparhial revoluționar de la Moscova, care susținea o reformă totală și multilaterală a vieții bisericești. Dezbinare, dezordine, nemulțumire, chiar neîncredere reciprocă – aceasta era starea Sinodului la început. Dar – o, minune a lui Dumnezeu ! – totul a început treptat să se schimbe… Adunarea dezordonată, mișcată de revoluție și în contact cu elementele sale sumbre, a început să se schimbe într-un întreg armonios, arătând ordine externă și solidaritate internă. Oamenii au devenit pașnici și serioși în îndatoririle lor și au început să simtă diferit și să privească lucrurile într-un mod diferit. Acest proces de regenerare prin rugăciune a fost evident pentru fiecare ochi atent și perceptibil pentru fiecare participant la Sinod. Un duh de pace, reînnoire și conglăsuire ne-a inspirat pe toți”[5].

Sinodul a coincis cu cele mai importante evenimente din istoria Rusiei: războiul cu Germania, căderea guvernului provizoriu și lovitura de stat, dizolvarea Adunării Constituante și începutul războiului civil. El a putut face declaraţii despre toate aceste evenimente, care exprimau opinia Rusiei credincioase. În absența oricărei alte adunări reprezentative, el a fost glasul Rusiei sau, în orice caz, al acelei mari părți a populației care nu fusese cuprinsă de frenezia revoluționară.

 

Restaurarea patriarhiei

Sinodul pre-sinodal din iunie s-a exprimat cu toată convingerea împotriva restaurării patriarhiei. În plus, pe 1 septembrie 1917, guvernul, fără a aștepta verdictul Adunării Constituante, a declarat că Rusia este republică. Așadar, pe 11 octombrie, când a fost introdusă propunerea de restaurare a patriarhiei de către viitorul sfințit mucenic Episcopul Mitrofan de Astrakhan, s-a confruntat cu o opoziție considerabilă pe motiv că era o măsură reacționară. Însă, revoluția bolșevică din octombrie a coincis în mod paradoxal cu o creștere a susţinerii acestei idei, în mare parte datorită arhiepiscopului Antonie Hrapoviţki şi arhimandritului Ilarion Troiţki[6]. Pe 28 octombrie, a fost adoptată moțiunea, iar pe 30 octombrie, primul tur de scrutin pentru alegerea unui patriarh a produs următorul rezultat: pentru arhiepiscopul Antonie – 101 voturi; pentru Arhiepiscopul Chiril de Tambov (viitorul sfințit mucenic și întâistătător al Bisericii din Catacombe) – 27; pentru noul mitropolit al Moscovei, Tihon – 23; pentru mitropolitul Platon – 22; pentru Arhiepiscopul Arsenie de Novgorod – 14; pentru Mitropolitul Vladimir de Kiev, Arhiepiscopul Anastasie de Chișinău și protopresbiterul Gheorghe Șavelski – 13; pentru Arhiepiscopul Serghie de Vladimir – 5; pentru Arhiepiscopul Iacov de Kazan, arhimandritul Ilarion și A.D. Samarin, fost procurator şef – 3. Ceilalți 15 candidați au primit 1 sau 2 voturi. La cel de-al doilea tur de scrutin din 1 noiembrie au fost aleși trei candidați: arhiepiscopul Antonie (159), Mitropolitul Arsenie de Novgorod (199) și Mitropolitul Tihon al Moscovei (162).

Pe 5 noiembrie s-a tras la sorți. Sorţii au căzut pe Mitropolitul Tihon al Moscovei. Aşa s-a împlinit dorința unuia dintre delegații țărani: „Nu mai avem un țar; un tată pe care să-l iubim. Nu este cu putinţă să iubești un sinod; și de aceea noi, țăranii, vrem un patriarh”. Într-adevăr, ideea că un patriarh l-ar putea înlocui pe ţar, mai ales după execuţia sa, nu a lipsit din cugetele delegaţilor la Sinod. Susţinătorii restaurării patriarhiei au subliniat faptul că statul dorea să nu fie confesional, rupând vechea alianţă cu Biserica, şi, în consecinţă, Biserica trebuia să devină militantă şi să aibă propriul conducător.

Arhiepiscopul Ilarion Troiţki († 1929) spunea: ,,Moscova este numită inima Rusiei. Dar unde în Moscova bate inima rusă ? La casa de schimb ? Pe străduţa negustorilor ? Pe podul Kuzneţ ? Bate, desigur, în Kremlin. Dar unde în Kremlin ? La Judecătorie ? Sau în cazărmile soldaţilor ? Nu, în Catedrala Adormirea Maicii Domnului. Acolo, la stâlpul din dreapta din faţă ar trebui să bată inima ortodoxă rusă. Vulturul lui Petru, aranjat într-un stil apusean de autocraţie, a găurit cu ciocul această inimă ortodoxă rusă. Mâna sacrilegă a hulitorului Petru a coborât pe întâistătătorul rus din locul său vechi de veacuri din Catedrala Adormirea Maicii Domnului. Sinodul local al Bisericii Ruse, prin autoritatea dată lui de Dumnezeu, va aşeza din nou pe patriarhul Moscovei la locul său legitim şi inerent. Şi când patriarhul va merge la locul său sacru istoric în Catedrala Adormirea Maicii Domnului în sunetul clopotelor Moscovei, va fi mare bucurie atât pe pământ, cât şi în cer”.

Pe 21 noiembrie 1917, în Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Kremlin, mitropolitul Tihon a fost înscăunat în sunetul focurilor de armă ale bătăliei pentru Moscova. Odată cu înscăunarea patriarhului „a avut loc un eveniment istoric: Biserica Ortodoxă a dobândit capul ei canonic, al cărui glas nu s-a auzit timp de 217 ani. Nu numai oficial, ci efectiv aceasta era încheierea ultimei pagini din istoria perioadei sinodale”[7].

Patriarhul Tihon, în ziua înscăunării sale

Potrivit noii constituții a Bisericii Ruse adoptată la Sinod, organul suprem al Bisericii era Sfântul Sinod pan-rus, alcătuit din episcopi, clerici și laici, care avea să fie convocat periodic de patriarh, dar în faţa căruia răspundea patriarhul însuși. Între Sinoade, patriarhul conducea Biserica cu ajutorul a două organisme permanente: Sinodul Episcopilor și Consiliul Bisericesc Superior, la care puteau participa clerici de mir și laici. Chestiunile legate de teologie, disciplină religioasă și administrație bisericească aveau să fie prerogativa Sinodului Episcopilor, în timp ce chestiunile juridico-seculare, filantropice şi alte chestiuni sociale legate de Biserică aveau să fie prerogativa Consiliului Bisericesc Superior. Pe 7 decembrie a fost ales Sfântul Sinod, şi pe 8 decembrie Consiliul Bisericesc Superior.

Pe 25 ianuarie 1918, Sinodul a aflat că Mitropolitul Vladimir al Kiev-ului fusese ucis de bolșevici. Aceste evenimente au concentrat atenția asupra pericolului în care se afla patriarhul; și în aceeași zi, Sinodul a adoptat o rezoluție încredinţându-i sarcina de a numi 3 persoane care ar putea sluji ca locum tenentes ai patriarhului în eventualitatea morţii lui şi înainte de alegerea unui nou patriarh. Aceşti oameni vor sluji, în ordinea vechimii în grad, ca păzitori ai tronului patriarhal dacă i se întâmpla ceva patriarhului. Potrivit memoriilor delegatului la sinod prinţul Trubeţkoi, pe 3/16 februarie 1918, sinodul a ţinut o sesiune închisă rară în care s-a hotărât ca toate puterile patriarhatului să treacă către locum tenens senior dacă patriarhul Tihon va deveni incapabil să slujească în poziţia sa.

Spre sfârşitul anului 1924 patriarhul şi-a revizuit testamentul, care a fost publicat abia după moartea sa, în 1925. El a fost citit în prezența a 60 ierarhi și declara: „În cazul morţii noastre, drepturile și îndatoririle noastre patriarhale, până la alegerea canonică a unui nou patriarh, le acordăm temporar mitropolitului Chiril (Smirnov). În eventualitatea imposibilității, din cauza oricăror circumstanţe, ca el să intre în exerciţiul drepturilor și îndatoririlor indicate, ele vor trece la mitropolitul Agatanghel (Preobrajenski). Dacă nici acest mitropolit nu reuşeşte să împlinească aceasta, atunci drepturile și îndatoririle noastre patriarhale vor trece la Petru (Polianski), mitropolit de Krutiţa”. De vreme ce ambii mitropoliți Chiril și Agatanghel se aflau în exil în momentul morții patriarhului, mitropolitul Petru a devenit locum tenens patriarhal.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 160/martie-aprilie 2025

 

 

PARTEA A II-A

Atitudinea față de puterea sovietică

Sinodul a refuzat să recunoască legitimitatea puterii sovietice. Când a doua zi după lovitura de stat, pe 26 octombrie 1917, Lenin a naționalizat tot pământul, făcând ilegale proprietățile Bisericii și preoților de parohie, Sinodul a trimis o epistolă credincioşilor, numind revoluția „descinsă din antihrist și stăpânită de ateism”: „Se duce o luptă făţişă împotriva credinței creștine, împotriva a tot ceea ce este sfânt, înjosind cu aroganță tot ceea ce poartă numele lui Dumnezeu (II Tesaloniceni 2, 4) … Dar nici o împărăție pământească întemeiată pe lipsa sfinţeniei nu poate supraviețui vreodată: ea va pieri din cauza neînţelegerilor interne și disensiunilor dintre partide. Astfel, din cauza freneziei sale ateiste, statul rus va cădea … Pentru cei care folosesc ca singura temelie a puterii lor constrângerea întregului popor de către o singură clasă, nu există patrie sau loc sfânt. Ei au devenit trădători ai patriei și au instigat la o trădare îngrozitoare a Rusiei și a adevăraților ei aliați. Dar, spre mâhnirea noastră, până acum nu s-a ridicat nici un guvern care să fie suficient de unit cu poporul pentru a merita binecuvântarea Bisericii Ortodoxe. Și un astfel de guvern nu va apărea pe pământul rusesc până când noi nu ne vom întoarce cu rugăciuni umilicioase şi lacrimi de pocăinţă către Cel fără de care ne ostenim în van să punem temelii”.

Această recunoaștere a naturii reale a revoluției nu a venit prea devreme. Pe 15 noiembrie, un țăran, Mihail Efimovici Niconov scria Sinodului: „Credem că Sfântul Sinod a făcut o greșeală ireparabilă când episcopii au întâmpinat revoluția. Nu cunoaștem motivele pentru aceasta. A fost de frica evreilor ? Potrivit îndemnului inimii lor, sau din motive lăudabile ? Oricare ar fi fost motivul, actul lor a provocat o mare ispită printre credincioși, și nu numai printre ortodocși, ci chiar printre vechii credincioşi[8]. Iertați-mă că ating această chestiune – nu este treaba noastră să judecăm aceasta: aceasta este o chestiune pentru Sinod, eu doar expun judecata poporului.

Oamenii spun că prin acest act al Sinodului, mulți oameni cu gândire corectă au fost induși în eroare, precum și mulți dintre clerici. Cu greu ne-am putut crede urechilor ce am auzit la întrunirile parohiale și de protopopiate. Părinții duhovnicești, ispitiți de înșelăciunea libertății și egalității, au cerut ca ierarhii pe care nu-i agreează să fie îndepărtaţi împreună cu scaunele lor, și că ei ar trebui să-i aleagă pe cei pe care îi vroiau. Citeţii au cerut aceeași egalitate, astfel încât să nu fie supuşi superiorilor lor. Aceasta este absurditatea la care am ajuns când am subliniat ideea satanică a revoluției. Poporul ortodox rus este convins că Sfântul Sinod, în interesul sfintei noastre mame, Biserica, patriei şi ţarului părinte, ar trebui să dea anatemei şi să blesteme pe toți cei care s-au numit singuri şi pe toți trădătorii care și-au călcat în picioare jurământul împreună cu ideea satanică a revoluției. Și Sfântul Sinod va arăta turmei sale cine va prelua cârma administrației în marele stat. Noi presupunem că trebuie să fie cel care este în închisoare [ţarul], dar dacă el nu vrea să domnească peste noi, trădătorii, … atunci să se indice cine trebuie să accepte guvernarea statului; acesta este doar un lucru de bun simț. Actul sfintei încoronări şi ungeri cu untdelemn sfânt al ţarilor noștri în Catedrala Adormirea Maicii Domnului [din Kremlinul Moscovei] nu a fost o simplă comedie. Ei sunt cei care au primit de la Dumnezeu autoritatea de a conduce poporul, dând socoteală numai Lui, și în nici un caz o constituție sau vreun soi de parlament alcătuit din oameni nu tocmai decenți, capabili doar de arte revoluționare și posedați de iubirea de stăpânire …

Tot ce am scris aici nu este doar compunerea mea personală, ci glasul poporului ortodox rus, a satului de 100 milioane de locuitori în care trăiesc”[9].

Mulți oameni au fost într-adevăr tulburați de întrebări precum: l-a trădat Biserica pe țar în martie 1917 ? Erau creștinii vinovați de încălcarea jurământului lor față de țar prin acceptarea guvernului provizoriu ? Trebuia Biserica să dezlege în mod oficial poporul de jurământul său față de țar ? Conducerea Sinodului a consemnat analiza acestor întrebări, împreună cu scrisoarea lui Niconov, într-o subsecțiune intitulată „Despre disciplina bisericească”. Această subsecțiune a avut câteva întruniri în decursul următoarelor 9 luni, dar nu a ajuns la nici o decizie definitivă[10].

Decretul Sinodului din 2 decembrie, „Privind statutul juridic al Bisericii Ortodoxe Ruse”, a hotărât, pe de o parte, că statul nu putea emite nici o lege referitoare la Biserică fără o consultare prealabilă cu ea și fără aprobarea ei, şi pe de altă parte, că orice decret și dispoziţie emise de Biserica Ortodoxă care nu contraziceau în mod direct legile statului urmau să fie recunoscute sistematic de stat ca fiind obligatorii din punct de vedere legal. Sărbătorile bisericești aveau să rămână sărbători de stat, blasfemia și încercările de a atrage membrii Bisericii departe de ea aveau să rămână ilegale, şi școlile de toate nivelurile organizate și conduse de Biserică aveau să fie recunoscute de stat la egalitate cu școlile seculare. Din acest decret este limpede că Biserica era hotărâtă să-și urmeze propriul drum, sfidând complet așa-numitele autorități.

Însă, pe 11 decembrie, Lenin a decretat că toate şcolile bisericeşti vor fi transferate Consiliului Comisarilor Poporului. Drept urmare, Biserica a fost lipsită de toate academiile, seminariile şi școlile sale și de toate proprietățile legate de acestea. Apoi, pe 18 decembrie, căsătoria bisericească a fost lipsită de statutul său juridic, şi în locul ei a fost introdusă căsătoria civilă.

Ca și cum ar fi vrut să testeze decretul „Privind statutul legal al Bisericii Ortodoxe Ruse”, pe 13 ianuarie 1918, Alexandra Kollontai[11], comisarul poporului pentru bunăstare socială, a trimis un detașament de marinari să ocupe Mânăstirea Alexandru Nevski și să o transforme într-un sanctuar pentru invalizi de război. Aceștia au fost întâmpinați de o mulțime furioasă de credincioși şi în lupta care a urmat un preot, părintele Petru Skipetrov, a fost împușcat mortal[12].

Potrivit lui Orlando Figes, Lenin nu era încă pregătit pentru o confruntare cu Biserica, dar acțiunile lui Kollontai i-au forțat mâna[13]. Pe 20 ianuarie a fost adoptată o lege privind libertatea de conștiință, numită ulterior „Decretul privind separarea Bisericii de stat și a școlii de Biserică” (publicată 3 zile mai târziu în Izvestia). Acesta era cel mai aprig atac de până atunci al bolșevicilor asupra Bisericii: interzicea organismelor religioase să dețină proprietăți (toate proprietățile organizațiilor religioase erau declarate patrimoniu al poporului), să perceapă taxe, să se organizeze în organizații ierarhice și să predea religia persoanelor sub 18 ani. Societățile ecleziastice și religioase nu aveau drepturile unei persoane juridice. Astfel, departe de a fi o lovitură dată pentru libertatea de conștiință, era, așa cum s-a exprimat Sinodul, un decret privind libertatea de [orice] conștiință și o scuză pentru jefuirea pe scară largă a bisericilor și crime, adesea în cel mai bestial mod[14].

Aceasta însemna de fapt că Biserica înceta să existe ca organizaţie, acest decret a lipsit-o în mod efectiv de drepturile pe care le avea ca persoană juridică; doar comunităţile religioase locale puteau exista în termeni legali, autorităţile semnând cu ele acorduri privind utilizarea proprietăţii bisericeşti. Departamentul VIII al Comisariatului Poporului pentru Justiție, care trebuia să pună în practică decretul lui Lenin, a fost denumit oficial Departamentul ’Lichidare’. Eliminarea Bisericii, nu legalizarea ei ca instituție socială, era scopul urmărit de guvernul ’comisarilor poporului’”[15].

Anticipând decretul, chiar înainte ca Sinodul să se fi reîntrunit[16], pe 19 ianuarie, patriarhul Tihon a emis faimoasa sa anatemă împotriva bolșevicilor: „Prin puterea dată nouă de Dumnezeu, vă interzicem să vă apropiați de tainele lui Hristos, vă anatematisim, doar dacă purtați nume creștine și prin naștere aparțineți Bisericii Ortodoxe. De asemenea, rugăm stăruitor pe toţi fiii credincioși ai Bisericii Ortodoxe a lui Hristos să nu intre în nici o comuniune cu astfel de proscriși ai neamului omenesc: Scoateți afară pre cel rău dintre voi înşivă (I Corinteni 5, 13)”. Decretul se încheia cu un apel la a apăra Biserica, dacă este necesar, până la moarte. Căci porțile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 18)[17].

Semnificația acestei anateme constă nu atât în ​​îndepărtarea bolșevicilor înșiși [de Biserică], cât în ​​porunca dată credincioșilor de a nu avea nici o comuniune cu ei. Cu alte cuvinte, guvernul trebuia socotit nu numai apostat de la Hristos (ceea ce era evident), ci și ca neavând nici o autoritate morală, nici un fel de pretenție la ascultare – o atitudine pe care Biserica nu a adoptat-o ​​față de nici un alt guvern în întreaga ei istorie[18]. Venind atât de curând după dizolvarea Adunării Constituante de către bolșevici, aceasta indica faptul că acum, după ce constituționalismul își dovedise inutilitatea în fața barbariei demonice, venise vremea ca Biserica să intre serios în luptă.

Pe 22 ianuarie, anatema patriarhului a fost discutată într-o sesiune a Sinodului prezidată de Mitropolitul Arsenie al Novgorodului, şi următoarea rezoluție înaintată de o comisie specială atașată Sinodului a fost acceptată oficial de Sinod: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse primește cu dragoste epistola patriarhului Tihon, care pedepsește răufăcătorii și mustră dușmanii Bisericii lui Hristos. De la înălțimea tronului patriarhal a tunat cuvântul excomunicării și o sabie duhovnicească a fost ridicată împotriva celor care batjocoresc încontinuu credința și conștiința poporului. Sfântul Sinod mărturisește că rămâne în cea mai deplină unire cu părintele și mijlocitorul Bisericii Ruse, ia aminte la apelul său şi este gata într-un spirit de jertfă să mărturisească credința lui Hristos împotriva blasfematorilor ei. Sfântul Sinod cheamă întreaga Biserică Rusă condusă de arhipăstorii și păstorii ei să se unească acum în jurul patriarhului, pentru a nu permite batjocorirea sfintei noastre credințe”[19].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 161/mai-iunie 2025

 

 

PARTEA A III-A

Sinodul declară război puterii sovietice

La această sesiune, A.A. Vasiliev a spus: „Mulțumim Domnului că ne-a dat ceea ce așteptam – adică, în sfârșit, să auzim adevăratul glas bisericesc al prea sfințitului părinte și patriarh al nostru. Pentru prima dată în acest an de tulburare, un cuvânt cu adevărat bisericesc, un cuvânt rostit cu privire la evenimentele despre care până acum nu s-a spus nimic. Și o judecată păstorească rostită asupra tuturor celor care se fac vinovați de aceste evenimente … Conștiința noastră creștină trebuie să sugereze fiecăruia dintre noi ce concesii poate face și [ce concesii] nu poate face, și când trebuie să-și dea viața pentru adevăr. Oamenii sunt nedumeriți cu privire la cine anume este supus acestei afurisenii despre care vorbește patriarhul în epistola sa. La urma urmei, nu doar de ieri și nu de la venirea bolșevicilor noi am trăit un adevărat atac satanic asupra Bisericii lui Hristos, aceste fratricide, lupte și ură reciprocă. Încă de la începutul revoluției, autoritățile au comis un act de apostazie de la Dumnezeu (voci: „Corect !”). Rugăciunea a fost interzisă în armate, steagurile cu crucea lui Hristos au fost înlocuite cu cârpe roșii. Nu numai că puterile actuale sunt vinovate de aceasta, ci și cele care au părăsit deja scena. Noi vom continua să nădăjduim că şi actualii conducători, care acum varsă sânge, vor pleca de pe scenă”[20].

Apoi a vorbit părintele Vladimir Vostokov: „În această sală s-au spus prea multe despre lucrurile teribile care s-au suferit și, dacă ar fi să le enumerăm și să le descriem pe toate, această sală imensă ar fi plină de cărți. Prin urmare, nu voi vorbi despre orori. Vreau să arăt rădăcina din care s-au născut aceste orori. Înțeleg această adunare actuală a noastră ca pe un sinod duhovnicesc al medicilor care o consultă pe mama noastră deosebit de grav bolnavă, patria noastră. Când medicii vin să trateze o persoană bolnavă, ei nu se opresc la cele mai recente manifestări ale bolii, ci privesc mai adânc, investighează cauza originară a bolii. Deci, în cazul dat, este necesar a dezvălui rădăcina bolii de care suferă patria. De la acest podium, înaintea luminătorului Rusiei, Sfântul Cneaz Vladimir, mărturisesc conștiinței mele preoțești că poporul rus este înșelat și că până în acest moment nimeni nu i-a spus întregul adevăr. A sosit momentul în care Sinodul, ca singura adunare legitimă și cu adevărat aleasă de popor, trebuie să spună poporului sfântul adevăr, fără a se teme de nimeni în afară de Dumnezeu Însuși …

Deraierea trenului istoriei a avut loc la sfârșitul lunii februarie 1917; ea a fost ajutată în primul rând de organizația globală iudeo-masonică, care a aruncat în mase sloganurile socialismului, sloganurile unei libertăți mitice … S-au spus atât de multe aici despre terorile aduse asupra țării de bolșevism. Dar ce este bolșevismul ? Dezvoltarea firească și logică a socialismului. Iar socialismul este acea mișcare anti-creștină care, în fond, produce bolșevismul ca cea mai înaltă dezvoltare a sa și care generează acele fenomene cu totul contrare principiilor asceticismului creștin pe care le trăim acum.

Din nefericire, mulți dintre profesorii și scriitorii noștri au îmbrăcat socialismul în veşminte frumoase, numindu-l asemănător creștinismului, şi prin aceasta ei împreună cu agitatorii revoluției au indus oamenii needucați în eroare. Părinți și frați ! Ce roade am așteptat de la socialism, când noi nu numai că nu am luptat împotriva lui, dar l-am și apărat uneori, sau aproape întotdeauna am tăcut cu prudenţă în fața contagiunii sale ? Noi trebuie să slujim Biserica prin credință și să salvăm țara de tendințele distrugătoare, și pentru aceasta este necesar să grăim adevărul oamenilor fără întârziere, spunându-le în ce constă socialismul și la ce duce.

Sinodul trebuie să spună că în februarie-martie a avut loc o lovitură de stat violentă, care pentru creștinul ortodox este o încălcare a jurământului care necesită curăţire prin pocăință. Noi toți, începând cu înalt prea sfinţia voastră şi terminând cu mine, ultimul membru al Sinodului, trebuie să ne plecăm genunchiul înaintea lui Dumnezeu și să-L implorăm să ne ierte pentru că am îngăduit sporirea învăţăturilor rele şi violenţei în ţară. Numai după o pocăință sinceră a întregului popor, țara va fi pacificată și regenerată. Și Dumnezeu ne va dărui mila și harul Său. Dar dacă noi continuăm doar să anatematisim fără să ne pocăim, fără să declarăm adevărul poporului, atunci ei ne vor spune pe bună dreptate: Și voi sunteți vinovați că țara a decăzut în această fărădelege, pentru care răsună acum anatema; prin lipsa voastră de curaj aţi îngăduit dezvoltarea răului și ați întârziat să numiți faptele și fenomenele vieții de stat pe numele lor adevărate !

Păstori ai Bisericii, cercetați sufletul poporului! Dacă nu le spunem oamenilor întregul adevăr, dacă nu-i chemăm acum să facă pocăință națională pentru păcate limpezi, vom părăsi această încăpere sinodală ca nişte apostaţi şi trădători ai Bisericii și patriei. Sunt atât de ferm încredinţat de ceea ce spun acum, încât nu aș ezita să repet chiar dacă aș fi în pragul morții. Este necesar să reîmprospătăm în cugetele oamenilor ideea unei autorităţi centrale curate – ideea care a fost întunecată de înșelăciunea pan-rusă. L-am răsturnat pe țar și ne-am supus evreilor ! [Vocile membrilor Sinodului: ’Adevărat, adevărat …’] Singura salvare pentru poporul rus este un țar ortodox rus înțelept. Numai prin alegerea unui țar înțelept, ortodox, rus Rusia poate fi aşezată pe calea istorică, bună și poate restabili buna rânduială. Atâta vreme cât nu vom avea un țar ortodox înțelept, nu va exista rânduială între noi, şi sângele poporului va continua să fie vărsat, şi forțele centrifuge vor dezbina poporul în bucăţi ostile, până când trenul istoriei va fi distrus în întregime sau până când popoarele străine ne vor înrobi ca pe o mulțime incapabilă de viață statală independentă …

Trebuie să ne unim cu toții într-o singură familie creștină sub steagul sfintei și de viață făcătoarei Cruci și sub ocârmuirea patriarhului, pentru a spune că socialismul, care cheamă oamenii la o aşa-zisă frăţietate, este un fenomen făţiş anti-creştin şi malefic, că poporul rus a devenit jucăria organizațiilor iudeo-masonice în spatele cărora antihristul este deja vizibil sub forma unui țar internaționalist, că jucându-se cu falsa libertate, poporul făurește pentru sine robie față de iudeo-masoni. Dacă spunem acest lucru deschis și sincer, atunci nu știu ce se va întâmpla cu noi, dar știu că ruşii vor fi vii !”[21]

Pe 27 februarie 1918 (Actul 94), Sinodul a reafirmat anatema patriarhului, proclamând: „Celor care rostesc blasfemii și minciuni împotriva sfintei noastre credințe și Biserici, care se ridică împotriva sfintelor biserici și mânăstiri, uzurpând moștenirea Bisericii, în timp ce abuzează și ucid pe preoții Domnului și râvnitorii credinței patristice: Anatema”.

Decretul bolșevic privind separarea Bisericii de stat a stârnit reacții puternice din partea membrilor individuali ai Sinodului. Astfel, unul a exclamat: „Noi l-am răsturnat pe țar și ne-am supus evreilor !” Altul a spus: „Singura modalitate de mântuire pentru națiunea rusă este un țar rus ortodox înțelept !” Ca răspuns la această remarcă, protoiereul Ilie Gromoglasov a spus: „Singura noastră nădejde nu este să putem avea un ţar sau un președinte pământesc … ci să existe un țar ceresc, Hristos”[22].

Secțiunea Sinodului desemnată să raporteze cu privire la decret a făcut următoarele recomandări: „Indivizii care exercită autoritate guvernamentală încearcă cu îndrăzneală să distrugă însăși existența Bisericii Ortodoxe. Pentru a împlini acest scop satanic, Sovietul Comisarilor Poporului a publicat decretul privind separarea Bisericii de stat, care a legalizat o persecuție făţişă nu numai a Bisericii Ortodoxe, ci și a tuturor celorlalte comutăţi religioase, creștine sau necreștine. Nedisprețuind înșelătoria, dușmanii lui Hristos au lansat aparenţa că ei acordă prin aceasta libertate religioasă.

Salutând orice extindere reală a libertății de conștiință, Sinodul subliniază în acelaşi timp că, prin prevederile decretului menționat, libertatea Bisericii Ortodoxe, ca și a tuturor celorlalte organizații și comunităţi religioase în general, este anulată. Sub pretextul ’separării Bisericii de stat’, Sovietul Comisarilor Poporului încearcă să facă imposibilă însăși existența bisericilor, instituțiilor ecleziastice și clerului.

Sub pretextul preluării proprietății bisericești, decretul menționat ţinteşte să distrugă însăși posibilitatea cultului și slujirii dumnezeieşti. El declară că ’nici o asociație bisericească sau religioasă nu are dreptul de a deține proprietate’ și ’toate proprietățile asociațiilor bisericești și religioase existente în Rusia sunt declarate avere națională’. Prin aceasta, bisericile și mânăstirile ortodoxe, aceste locuri de odihnă ale moaștelor sfinților venerate de toți ortodocșii, devin proprietatea comună a tuturor cetățenilor indiferent de diferențele lor de credință – ale creștinilor, evreilor, musulmanilor și păgânilor, şi obiectele sfinte destinate slujbei dumnezeieşti, adică sfânta cruce, Sfânta Evanghelie, sfintele vase, sfintele icoane făcătoare de minuni sunt la dispoziția autorităților guvernamentale, care pot permite sau nu (după cum doresc) utilizarea lor de către parohii.

Să înțeleagă poporul rus că ele (autoritățile) doresc să-l priveze de bisericile lui Dumnezeu cu obiectele lor sacre ! De îndată ce este răpită întreaga proprietate a Bisericii, nu este cu putinţă a-i da nici un ajutor acesteia, deoarece potrivit intenţiei decretului, tot ce a fost donat va fi luat. Susţinerea mânăstirilor, bisericilor și clerului deopotrivă devine imposibilă.

Dar asta nu-i tot: ca urmare a confiscării tipografiilor, este imposibil ca Biserica să publice independent Sfânta Evanghelie, ca și alte cărți sacre și liturgice în puritatea și autenticitatea lor obișnuită.

În același mod, decretul îi afectează pe păstorii Bisericii. Declarând că ’nimeni nu poate refuza să-și îndeplinească îndatoririle civile din cauza opiniilor sale religioase’, îi constrânge prin aceasta să împlinească obligațiile militare interzise lor de canonul 83 al sfinților apostoli. În același timp, slujitorii altarului sunt înlăturaţi de la educarea poporului. Însăși învățarea legii lui Dumnezeu, nu numai în școlile guvernamentale, ci chiar în cele particulare, nu este permisă; de asemenea, toate instituțiile teologice sunt condamnate să fie închise. Biserica este astfel exclusă de la posibilitatea de a-și educa propriii păstori.

Declarând că ’funcțiile guvernamentale sau cele ale altor instituții juridice publice nu vor fi însoțite de rituri sau ceremonii religioase’, prin aceasta decretul rupe în mod profanator toate legăturile guvernului cu sfințeniile credinței.

Pe baza tuturor acestor considerații, Sfântul Sinod hotărăște:

 

1. Decretul publicat de Sovietul Comisarilor Poporului privind separarea Bisericii de stat reprezintă în sine, sub pretextul unei legi care declară libertatea de conștiință, un atentat dușmănos asupra vieții Bisericii Ortodoxe, și este un act de persecuție făţişă.

2. Orice participare, fie la publicarea legii atât de păgubitoare Bisericii, fie la încercările de a o pune în practică, nu este compatibil cu apartenența la Biserica Ortodoxă, și îi supune pe toți călcătorii de lege aparținând comunităţii ortodoxe celor mai grele pedepse, până la măsura excomunicării lor din Biserică (potrivit canonului 73 al sfinților apostoli și canonului 13 alcelui de-al VII-lea Sinod Ecumenic)”[23].

 

Aceste recomandări au fost apoi adoptate de Sinod ca răspunsul său oficial la decret (7 februarie). În același duh, pe 15 aprilie, Sinodul a decretat: „Clericii care slujesc în instituții anti-ecleziastice, precum și cei care pun în aplicare decretele privind libertatea de conștiință care sunt potrivnice Bisericii și acte similare, sunt supuși interdicţiei de a sluji și, în caz că nu se pocăiesc, sunt depuşi din rangul lor”[24].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 162/iulie-august 2025

 

 

PARTEA A IV-A

Deși era fără precedent ca o Biserică locală să anatematisească un guvern, întâlnim în istoria Bisericii ierarhi care au refuzat nu numai să se supună sau să se roage pentru un conducător politic, ci chiar s-au rugat împotriva lui. Astfel, în secolul al IV-lea, Sfântul Vasilie cel Mare s-a rugat pentru înfrângerea lui Iulian Apostatul, şi prin rugăciunile sale apostatul a fost ucis, așa cum i-a fost revelat de Dumnezeu sfântului pustnic Iulian din Mesopotamia. Nici Sfântul Vasilie, nici prietenul său Sfântul Grigorie Teologul nu au recunoscut domnia lui Iulian Apostatul ca fiind legitimă[25]. Mai mult, ei considerau că fratele Sfântului Grigorie, Sfântul Chesarie, nu ar trebui să rămână la curtea lui Iulian, deși el credea că, fiind medic, își putea ajuta rudele și prietenii prin poziţia sa[26]. Acesta și alte exemple arată că, deși principiul autorității ca atare este de la Dumnezeu (potrivit Romani 13, 1), autoritățile sau conducătorii individuali uneori nu sunt de la Dumnezeu, ci doar sunt îngăduiţi de El, caz în care Biserica trebuie să li se împotrivească din loialitate față de Dumnezeu Însuși[27].

Unii au luat anatema foarte în serios și au împlinit-o întocmai. Astfel, în 1918, stareţul văzător cu duhul Nicolae (Partenov), ulterior episcop de Aktar mucenicit, „urmând anatema cuprinsă în epistola patriarhului Tihon și nedorind să intre în relații cu ’proscrișii neamului omenesc’, s-a zăvorât”[28].

Sinodul i-a îndemnat pe credincioşi să apere proprietatea bisericească, şi curând au apărut ştiri despre oameni îmbulzindu-i pe funcţionarii şi soldații însărcinați cu punerea în aplicare a decretului. Câteva sute de mii de oameni au mărșăluit prin Petrograd în semn de protest. În oraşe au avut loc numeroase procesiuni religioase, dintre care unele au fost întâmpinate cu gloanţe; au fost ţinute slujbe în apărarea patriarhatului în locuri publice și au fost trimise petiții guvernului. A urmat o ascensiune religioasă în masă în Rusia. Începând din 1918, mii de noi convertiți, inclusiv unii intelectuali de vază s-au alăturat Bisericii Ortodoxe acum persecutată. De asemenea, a luat naştere o Uniune Pan-Rusă a Parohiilor Ortodoxe Unite.

Consiliul Comisarilor Poporului [Sovnarkom], organismul conducător suprem în noul guvern bolşevic, se aștepta ca decretul său să fie implementat rapid și relativ ușor, dar acest lucru a fost împiedicat înainte de toate de opoziția a milioane de țărani, care susțineau exproprierea proprietăților bisericești și monahale, dar erau împotriva transformării nașterilor, căsătoriilor și deceselor într-o chestiune pur civilă, privării parohiilor de drepturile lor de proprietate și eliminării religiei din programa școlară. Astfel, țăranii s-au împotrivit eforturilor bolșevice de a distruge ,,tradițiile de nezdruncinat” ale ,,unei vieți de credință” în mediul rural rusesc. Implementarea legii a fost de asemenea obstrucţionată de lipsa unor funcționari potriviți pentru a o pune în aplicare și de inconsecvența înțelegerii legii de către autoritățile locale.

Unele cadre didactice au perceput principiul separării Bisericii de stat ca pe o tranziţie către educaţia seculară, în care atât propaganda religioasă, cât şi cea anti-religioasă este exclusă din şcoli. Ei credeau că școala trebuia să rămână neutră în raport cu religia și Biserica. A.V. Lunaciarski şi N.K. Krupskaia s-au ridicat împotriva acestei interpretări incorecte a legii, subliniind că în statul sovietic conceptul de luminare a poporului trebuia să includă în mod constant ,,o strădanie de a izgoni din capetele oamenilor gunoiul religios și de a-l înlocui cu lumina științei”[29].

„Pe 14/27 martie – scrie Petru Sokolov – încă sperând că existența Bisericii ar putea fi menţinută sub regimul comunist și cu scopul de a stabili relații directe cu autoritățile superioare ale statului, o delegație a Bisericii s-a îndreptat către Consiliul Comisarilor Poporului din Moscova, în numele Sinodului. Delegaţii doreau să-l întâlnească personal pe Lenin și să-i prezinte personal ideile lor despre condițiile acceptabile pentru Biserică pentru existența ei în statul de tip nou”. Această inițiativă nu prea era în concordanţă cu anatema împotriva bolșevicilor, care interzicea credincioșilor să aibă orice fel de relații cu aceștia. „Delegația nu a fost primită de Lenin. Comisarii (de prevederi sociale și justiție) care au conversat cu delegaţii nu le-au satisfăcut cererile. Un al doilea apel către autorități în numele Sinodului, care a urmat la scurt timp după prima audiență nereușită, a eşuat de asemenea”[30].

Sinodul a luat alte două decizii referitoare la puterea sovietică și instituțiile sale. Pe 15 aprilie a decretat: „Clericii care slujesc în instituții anti-ecleziastice … sunt supuși interdicţiei de a sluji și, în caz că nu se pocăiesc, sunt depuşi din rangul lor”. Presupunând că „instituțiile anti-ecleziastice” includeau toate instituțiile sovietice, aceasta pare să fi fost o măsură evident anti-sovietică.

Însă, pe 15 august 1918, Sinodul a părut că face un pas în direcția opusă, declarând invalide toate depunerile [din rang] bazate pe considerații politice, aplicându-le în special Mitropolitului Arsenie (Mațevici) de Rostov și preotului Grigorie Petrov. Mitropolitul Arsenie fusese într-adevăr depus pe nedrept în timpul domniei Ecaterinei a II-a pentru dreapta sa împotrivire față de măsurile ei anti-bisericești. Însă, părintele Grigorie Petrov fusese unul dintre conducătorii partidului cadet din Duma din 1905 și era un dușman al ordinii monarhice. Era o contradicţie în termeni în ce-l priveşte: Biserica susţinea ordinea monarhică, iar el lucrase direct împotriva ei. Problema era mai complexă: prea mulți oameni ai Bisericii, inclusiv câţiva ierarhi, salutaseră căderea regimului țarist. Dacă Biserica nu dorea să se dezbine pe criterii politice, era necesară o amnistie generală.

Pe de altă parte, așa cum scrie episcopul Dionisie (Alferov) de Novgorod, Sinodul ar putea fi criticat pentru „slăbirea disciplinei bisericești, legitimarea libertății totale de orientare și activitate politică și, pe lângă toate acestea, reabilitarea revoluționarilor bisericești precum Grigorie Petrov.

Pe 18 aprilie/1 mai, printr-un decret intitulat „Privind măsurile impuse de persecutarea continuă a Bisericii Ortodoxe”, Sinodul a hotărât:

 

„1. Să se rânduiască înălţarea în biserică în timpul slujbelor dumnezeieşti a unor cereri speciale pentru cei care sunt acum persecutați pentru credinţa ortodoxă şi Biserică și pentru cei care și-au încheiat viața ca mărturisitori şi mucenici …

3. Să se stabilească în întreaga Rusie o comemorare anuală cu rugăciune pe 25 ianuarie [ziua muceniciei Mitropolitului Vladimir al Kiev-ului] sau în duminica următoare (seara), a tuturor mărturisitorilor și mucenicilor care au adormit în persecuțiile sălbatice din anul curent.

4. Să se organizeze în lunea celei de-a doua săptămâni de după Paști, în toate parohiile în care și-au încheiat viața mărturisitorii și mucenicii pentru credință și Biserică, procesiuni cu crucea către locul unde sunt înmormântaţi, unde să fie săvârşite slujbe de pomenire triumfătoare cu preamărirea verbală specifică a sfintei lor amintiri”.

 

Punctele 3 și 4 ale acestui decret au rămas literă moartă pentru cea mai mare parte a perioadei sovietice. Cu toate acestea, în noiembrie 1981, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora i-a canonizat pe noii mucenici, şi de atunci încoace evlavia faţă de noii mucenici şi respectarea sărbătorilor lor au crescut în mod constant în Rusia.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 163/septembrie-octombrie 2025

 

 

PARTEA A V-A

Schimbarea calendarului şi ecumenismul

Pe 19 ianuarie 1918, statul sovietic a introdus noul calendar în Rusia. Având în vedere schimbarea vremilor și legii (Daniil 7, 25), un decret al Consiliului Comisarilor Poporului din 24 ianuarie 1918 a ordonat ca ziua de după 31 ianuarie 1918 să nu fie 1 februarie, ci 14 februarie.

Printr-o coincidență remarcabilă, în aceeași zi, patriarhul a anatematisit statul bolșevic, cerându-le credincioșilor ortodocși să nu aibă nici un fel de comuniune cu „acești proscriși ai umanității”. Câteva zile mai târziu, anatema patriarhului a fost confirmată de Sinodul bisericesc aflat atunci în sesiune în Moscova. Având în vedere această respingere a legitimității statului, nu este surprinzător faptul că Biserica a respins și schimbarea calendarului de către stat.

La 3 zile după semnarea decretului, în cadrul celei de-a 71-a sesiuni din 27 ianuarie 1918, Sinodul bisericesc a abordat chestiunea calendarului. Necesitatea unei decizii prompte din partea Bisericii cu privire la modul de a se raporta la schimbarea calendarului civil era evidentă: schimbarea urma să aibă loc 4 zile mai târziu. Chestiunea a fost încredinţată Secţiunii pentru slujbele dumnezeieşti şi Secţiunii pentru relaţia Bisericii cu statul, care s-au reunit într-o sesiune comună 2 zile mai târziu, pe 29 ianuarie 1918, în cadrul căreia au fost audiate două rapoarte importante: ,,O evaluare comparativă a stilurilor iulian şi gregorian”, al profesorului S.S. Glagolev, şi „Atitudinea Răsăritului ortodox față de problema reformei calendarului”, al profesorului I.I. Sokolov.

Nici unul din aceste rapoarte nu susţinea introducerea în viața bisericească a calendarului gregorian. Dimpotrivă, profesorul Glagolev concluziona: ,,Calendarul gregorian, pe lângă faptul că este dăunător din punct de vedere istoric, este inutil din punct de vedere astronomic”. Profesorul Sokolov încheia astfel: ,,Prin urmare, vocea dominantă a Răsăritului ortodox, atât grec, cât și slav, este exprimată nu numai ca fiind împotriva calendarului gregorian, ca o creaţie a Apusului catolic duşman lui [Răsăritului ortodox], ci și împotriva unui calendar neutru sau corectat, deoarece o astfel de reformă ar afecta în mod dăunător viața bisericească a popoarelor ortodoxe”.

În final, sesiunea comună a celor două secţiuni a pregătit o rezoluţie pe tema reformei calendarului. Ea a decretat că Biserica trebuie să rămână la calendarul iulian, bazându-şi decizia pe următoarele:

 

„1. Nu există nici un motiv pentru ca Biserica să nu aibă un calendar bisericesc separat diferit de calendarul civil.

2. Biserica nu numai că poate păstra vechiul calendar, – în prezent ar fi cu neputinţă pentru ea să treacă la noul calendar.

3. Introducerea noului calendar de către Biserica Rusă ar conduce-o la ruperea unității cu toate celelalte Biserici Ortodoxe. Orice modificare a calendarului se poate face doar prin acordul reciproc al tuturor Bisericilor Ortodoxe.

4. Este cu neputinţă a corela Pascalia ortodoxă cu calendarul gregorian fără a o perturbare gravă Tipicului.

5. Calendarul iulian – este un fapt recunoscut – este inexact din punct de vedere astronomic. Acest lucru a fost remarcat deja la Sinodul de la Constantinopol din 1583. Cu toate acestea, este greşit să credem că calendarul gregorian este mai potrivit pentru uzul ecleziastic.

 

În concluzie, Sesiunea Comună a hotărât să se păstreze calendarul iulian.

Sinodul, în sesiune plenară, a aprobat prezenta rezoluție a Sesiunii Comune”.

 

Aceasta a fost o hotărâre importantă având în vedere acceptarea temporară ulterioară a noului calendar de către patriarh și acceptarea lui de către câteva Biserici locale.

Pe 16 august, Sinodul a anunţat înfiinţarea unui departament pentru reunificarea Bisericilor creștine: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, care s-a întrunit și lucrează în condiții atât de excepțional de dificile pentru întreaga Biserică creștină, când valurile necredinței și ateismului amenință însăși existența Bisericii creștine, și-ar asuma o mare responsabilitate în fața istoriei dacă nu ar ridica problema unificării Bisericilor creștine și nu ar da acestei probleme o direcție potrivită în momentul în care nu doar o confesiune creștină, ci întregul creștinism este amenințat de pericole uriașe din partea necredinței și ateismului.

Sarcina departamentului este de a pregăti materialul pentru o decizie a actualului Sinod cu privire la această chestiune și la dezvoltarea ulterioară a problemei în perioada inter-sinodală”[31].

Pe 20 septembrie, în timpul ultimei sesiuni – cea de-a 170-a – a Sinodului, proiectul unei comisii pentru reunificarea Bisericilor a fost verificat şi aprobat de Sinod.

Președintele departamentului pentru unificarea Bisericilor, Arhiepiscopul Evdochim (Meşcherski) de Alaska și Insulele Aleutine[32], a spus: „Sunt foarte trist că raportul a venit într-un moment atât de dificil, când ceasurile uniunii noastre sacre în această sală se apropie de sfârșit și când, la sfârșitul lucrării, gândurile mele devin confuze și nu vă pot relata tot ce aș putea să vă spun. Din punctul nostru de vedere, Sinodul ar fi trebuit să-și îndrepte atenția asupra acestei chestiuni cu mult timp în urmă. Dacă Biserica este vie, atunci noi nu putem rămâne în limitele înguste în care ea a existat până acum. Dacă nu avem curajul de a propovădui dincolo de hotarele patriei noastre, atunci trebuie să ascultăm glasul care vine de acolo la noi. Am în minte glasul Bisericilor episcopaliene anglo-americane[33], care caută sincer și insistent unirea sau apropierea, și nu găsesc obstacole insurmontabile pe calea către scopul indicat. Considerând unirea Bisericilor creștine a fi deosebit de dezirabilă în perioada luptei intense cu necredința, materialismul grosolan și barbaria morală pe care o trăim acum, departamentul sugerează ca Sfântul Sinod să adopte următoarea rezoluție:

 

1. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, văzând cu bucurie străduinţele sincere ale vechilor catolici și anglicanilor pentru unirea cu Biserica Ortodoxă pe baza învățăturii și tradițiilor Bisericii Soborniceşti Străvechi, binecuvântează ostenelile şi strădaniile oamenilor care lucrează pentru a găsi căi spre unirea cu Bisericile prietene amintite.

2. Sinodul însărcinează Sfântul Sinod să organizeze o Comisie permanentă pe lângă Sfântul Sinod, cu filiale în Rusia și în străinătate, pentru studierea amănunţită a chestiunilor vechi-catolice și anglicane, pentru expunerea prin intermediul relațiilor cu vechii catolici și anglicanii a dificultăților care se află pe calea spre unire, și posibilele ajutoare pentru atingerea rapidă a scopului final”.

 

Deciziile Sinodului cu semnificație teologică sau dogmatică erau supuse aprobării de către o adunare specială a episcopilor. La cea din urmă adunare de acest gen, din 22 septembrie 1918, această decizie nu a fost examinată. Este posibil ca din acest motiv „Rezoluția privind unificarea Bisericilor” să nu fi intrat în Culegerea oficială de hotărâri şi rezoluţii ale Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 1917-1918[34].

De asemenea, poate că a existat un motiv mai profund, providențial: acela că această rezoluție nu era plăcută lui Dumnezeu, prin aceea că amenința să deschidă ușile Bisericii Ruse pentru erezia ecumenismului, ai cărei lideri erau anglicanii, tocmai în momentul celei mai mari slăbiciuni a ei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 164/noiembrie-decembrie 2025

 

[1] Primul procurator şef al Sinodului pentru guvernul provizoriu, Vladimir Lvov. Despre activitatea lui Lvov, a se vedea Renovaţionism versus Ortodoxie.

[2] Mitropolitul Tihon spunea: „Iată, fiii ei nefericiţi, înnebuniţi o chinuie pe draga noastră mamă, Rusia voastră natală, încearcă s-o sfâșie în bucăţi, vor să-i ia comoara sfântă – credința ortodoxă. Îl defaimă pe tatăl vostru, ţarul, îi distrug portretele, îi disprețuiesc decretele împărăteşti și îl batjocoresc. O, rusule, poate fi inima ta liniştită în faţa acestui lucru ? Întreabă-ți din nou conștiința. Îți va aduce aminte de jurământul tău cu adevărat loial. Îți va spune: fii un fiu iubitor al țării tale natale” (Arhimandrit Luca, „Naționalismul, Rusia și restaurarea patriarhiei”, Viața Ortodoxă , noiembrie-decembrie 2001, p. 30-31.

[3] N.V. Urusova, Plângerea de mamă a Sfintei Rusii, Moscova, 2006, p. 109.

[4] N. Kusakov, Ţarul ortodox mucenic, Moscova: The Orthodox Pilgrim, 1997, p. 727-728.

[5] Nicolae Zernov, „Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din 1917”, Religion in Communist Lands, nr. 1, 1978, p. 21.

[6] A se vedea De ce este necesar a restaura patriarhia ? Cuvânt rostit la Adunarea Generală a Sinodului Bisericii din 1917-1918, de arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929).

[7] Serghie Firsov, Biserica Rusă în ajunul schimbărilor (sfârșitul anilor ‘1890 până în 1918), Moscova, 2002, p. 542.

[8] Este vorba de credincioşii de rit vechi. A se vedea serialul nostru ,,Litera omoară, iar duhul face viu”. Denumirea de ,,Biserică creştină de rit vechi” a comunităţii lipoveneşti creează confuzii.

[9] GARF.F.3431.Op.1.D.318.L.36-3706.

[10] M. Babkin, Sinodul local din 1917-1918: ‘Privind jurământul faţă de guvern în general şi faţă de fostul ţar Nicolai al II-lea în particular’.

[11] O cunoaştem din Diavolii revoluţionari ai Rusiei, partea a V-a, subtitlul Rusia şi obiectivele Internaţionalei Comuniste, III. Familia.

[12] Richard Pipes, Rusia sub regimul bolșevic, 1919-1924, Londra: Fontana, 1995, p. 343.

[13] Orlando Figes, O tragedie a poporului, Londra: Pimlico, 1997, p. 528; Arhipreot Mihail Polski, Noii mucenici ai Rusiei, ediție nouă, Wildwood, Alberta: Monastery Press, 2000, p. 91-92.

[14] Profesor Ivan Andreev, „Biserica din catacombe în Uniunea Sovietică”, Orthodox Life , martie-aprilie 1951.

[15] Părintele Alexandru Mazirin, „Legalizarea Patriarhiei Moscovei în 1927: scopurile secrete ale autorităților”, Social Sciences: A Quarterly Journal of the Russian Academy of Sciences, nr. 1, 2009, p. 28.

[16] „Când l-au întrebat pe patriarh de ce a emis epistola sa în ajunul întrunirii Sinodului, el a răspuns că nu vroia să scoată Sinodul la mezat și prefera să ia [chestiunea] asupra sa” (Andreev, op. cit., p. 9).

[17] M.E. Gubonin, Actele patriarhului Tihon, Moscova: Institutul Teologic Sfântul Tihon, 1994, p. 82-85; Actele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse 1917-1918, Moscova, 1918, 1996, vol. VI, p. 4-5 (Actul 66.6).

[18] Într-o scrisoare către mitropolitul Antonie Hrapoviţki care a fost interceptată de bolşevici, patriarhul îi numea pe bolșevici „oprichniki”, adică el îi compara cu acoliții ucigași ai lui Ivan cel Groaznic (Za Khrista Postradavshie, Moscova, 1997, vol. I, p. 426).

[19] Actele Sfântului Sinod, vol. VI, p. 36 (Actul 67.35-37).

Un membru al Sinodului a spus: „Dacă tatăl, mama, frații și surorile nu l-ar primi pe răufăcătorul care se întoarce, ci l-ar alunga spunând: ‘Ești un ticălos, mâinile tale sunt pline de sânge, nu ești fiul nostru, nici fratele nostru’, tulburările ar înceta” (Actele Sfântului Sinod, vol. VI, p. 40).

[20] Actele Sfântului Sinod, vol. VI, p. 40.

[21] Actele Sfântului Sinod, vol. VI, p. 41-43.

[22] Actele Sfântului Sinod, vol. VI, p. 159.

[23] Arfed Gustavson, Biserica din catacombe, Jordanville, N.Y.: Holy Trinity Monastery, 1960; John Sheldon Curtiss, Biserica Rusă și statul sovietic, 1917-1950, Boston, 1953, p. 125-127. Curtiss face trimitere la Actele Sfântului Sinod, p. 177-179.

[24] Bogoslovskij Vestnik, nr. 1, 1993, p. 217.

[25] V.A. Konovalov, Relația creștinismului cu puterea sovietică, Montreal, 1936, p. 35. Aşa cum scria episcopul Grigorie (Grabbe), renumitul canonist al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora: „În ce privește chestiunea pomenirii autorităților, trebuie să ţinem cont de faptul că acum avem de-a face nu doar cu un guvern păgân precum cel al lui Nero, ci cu apostazia vremurilor din urmă. Nu cu o autoritate până acum neluminată, ci cu apostazia. Sfinții Părinți nu s-au raportat la Iulian Apostatul în acelaşi fel în care s-au raportat la ceilalți împărați păgâni. Și nu ne putem raporta la autoritățile anti-creștine în același mod ca la oricare alta [autoritate], deoarece natura lor este pur satanică” (Scrisori, Moscova, 1998, p. 85).

[26] Protopreot Benjamin Jukov, Biserica Ortodoxă Rusă în ţară şi în străinătate, Paris, 2005, p. 17.

[27] Konovalov, op. cit., p. 35.

[28] Alexie Rufimski, „O biografie a sfințitului mucenic Nicolae (Partenov), episcop de Aktar, nebun pentru Hristos, ’micul batiuşka’”, Pravoslavnaia Rus’, nr. 17 (1782), 1/14 septembrie 2005, p. 5.

[29] Alexandru Mihalcenkov, ,,Biserica în foc”, Pravoslavnij Vestnik (Canada), iunie-iulie 1989, p. 9.

[30] Petru Sokolov, „Calea Bisericii Ortodoxe Ruse în Rusia și URSS (1916-1961)”, Russkaia Pravoslavnaia Tserkov’ v SSSR: Sbornik, München, 1962, p. 15.

[31] Monah Veniamin Gomareteli, Letopis’ tserkovnykh sobytij Pravoslavnoj Tserkvi nachinaia s 1917 goda, p. 15.

[32] Îl vom regăsi pe arhiepiscopul Evdochim (Meşcherski), sau Evdokim (Merejkovski), ocupând alt scaun, de Nijni Novgorod, implicat în renovaţionism. A se vedea serialul nostru Renovaţionism vs. Ortodoxie.

[33] Lumea ortodoxă începuse deja să aibă relaţii cu Biserica Anglicană. A se vedea Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912). Episcopul Rafail Hawaweeny despre anglicani şi botezul ortodox şi serialul nostru Răsăritul şi Apusul prăznuiesc împreună 1.600 ani de la Sinodul de la Niceea la Abaţia Westminster, Londra, 1925.

[34] Monah Veniamin, op. cit., p. 23-24.