Dogma sau doctrina nr. 42

Published February 8, 2021 · Updated June 21, 2024

Diavolii revoluţionari ai Rusiei[1]

PARTEA I

Anii ‘1860 au fost vremuri deprimante, boala morală a occidentalismului continua să infecteze trupul Sfintei Rusii. Aşa cum scria viitoarea noua mucenică Ana Zerţalova: ,,Erau vremuri mohorâte atunci în capitală. Sfintele biserici, bastioanele de necucerit ale Ortodoxiei, stăteau ca înainte, ca zidurile de neclintit; sfintele icoane erau împodobite cu acoperământuri strălucitoare de pietre preţioase, cei bineplăcuţi lui Dumnezeu se odihneau în biserici în moaştele lor nestricăcioase. Dar oamenii piereau din cauza păcatelor şi erorilor lor. Duhul puţinei credinţe şi desfrâul pătrundeau pretutindeni, precum cea mai sălbatică plagă, în minţile instabile. Tolstoi şi alţi învăţători falşi se furişau în inimile tinerilor neexperimentaţi cu propaganda lor distrugătoare, subminând în ei bazele credinţei şi evlaviei. Domnul era uitat, uitate erau regulile moralităţii şi cinstei; uitate erau autorităţile şi ordinea; patimile şi viciile răbufneau către libertate”[2].

Unul dintre cei care a cedat temporar acestei ispite a fost Serghie Alexandrovici Nilus. ,,M-am născut – scria el – în 1862 (25 august), într-o familie care de pe partea mamei număra în sânul ei nu puţini oameni avansaţi – avansaţi în duhul pentru care anii ‘60 a ceea ce este acum secolul trecut era renumit. Părinţii mei erau nobili şi proprietari de pământuri, dintre cei mari. Probabil din cauza legăturilor lor cu pământul şi ţăranii au scăpat de orice manifestare extremă a avântului din anii ‘70. Cu toate acestea, ei nu ar fi putut scăpa de duhul – ca să zicem aşa – platonic-revoluţionar general al vremurilor, atât de mare era atunci atracţia ideilor egalitarismului, libertăţii cugetului, libertăţii … da, probabil libertăţii de acţiune de asemenea, care copleşea pe oricine. Pare că în acea vreme nu exista nici măcar o singură casă a nobilimii în ambele capitale în care se afla structura de stat a imperiului rus care să nu fi fost reorganizată după propriul model, pe măsura înţelegerii sale şi potrivit ultimei cărţi citite, mai întâi din Contemporanul [Sovremennik] şi apoi din Note despre patrie [Otechestvennie Zapiski] sau Vestitorul Europei [Vestnik Evropy].

Serghie Nilus

Desigur, hrana tare a conversaţiilor cu caracter politic nu ajutau mult să se dezvolte în mine vise religioase, aşa cum erau numite pe atunci, şi am crescut într-o înstrăinare completă de Biserică, asociind-o în imaginaţia mea copilărească doar cu bătrâna mea doică, de care-mi plăcea să râd. Totuşi, nu ştiam nici o rugăciune şi intram în biserică doar din întâmplare; am învăţat legea lui Dumnezeu de la profesori care erau indiferenţi, dacă nu cu totul ostili faţă de cuvântul lui Dumnezeu, ca o necesitate inflexibilă a programei şcolare. Acesta era gradul meu de cunoaştere a lui Dumnezeu când eu, ca un tânăr care era ortodox cu numele, am ajuns la universitate unde ei deja, bineînţeles, nu aveau deloc timp pentru astfel de banalităţi ca Ortodoxia. Lăsat să mă descurc singur în viaţa credinţei, am ajuns într-un asemenea grad abominabil de părăginire duhovnicească încât îşi poate închipui aşa ceva doar acea persoană care a trăit în această duhoare duhovnicească şi care, atunci când se afla pe calea propriei distrugeri, a fost împiedicată de mâna nevăzută a Ziditorului milostiv”[3].

Nilus nu a devenit revoluţionar. Dar mulţi alţii supuşi aceloraşi influenţe au devenit, precum L.A. Tihomirov[4]. Puţini erau cei, asemenea lui Nilus şi Tihomirov, care găseau calea înapoi la credinţa străbună a Ortodoxiei. În acest fel liberalismul confuz al părinţilor au corupt fiii, pregătind calea pentru revoluţie.

,,Revoluţia – scria filozoful Ivan Ilyin – este o boală spirituală, şi probabil şi o boală în mod direct psihologică. Revoluţia este dezlănţuirea patimilor atee, nenaturale, distrugătoare şi josnice. Este născută din greşelile puterii conducătoare şi din vanitatea şi invidia supuşilor ei. Începe cu încălcarea legii şi sfârşeşte cu demoralizarea şi moartea”.

Strategia revoluţiei a avut două forme: revoluţia anarhistă favorizată de nobilul rus Mihail Bakunin[5], şi revoluţia socialistă favorizată de Marx şi Engels.

Principalele scopuri ale marxismului, aşa cum se declara în Manifestul comunist din 1848, erau distrugerea proprietăţii private, distrugerea familiei şi distrugerea religiei ca un preludiu la triumful proletariatului şi sosirea comunismului. În orice caz, revoluţia din 1848 a fost un eşec din punct de vedere socialist. Şi după acel eşec, o reacţie conservatoare moderată s-a instalat în întreaga Europă deoarece o parte din bogăţia generată de o perioadă de creştere rapidă a economiei lumii s-a scurs către muncitori şi le-a tocit zelul pentru revoluţie. Dar pe măsură ce numărul lor a crescut direct proporţional cu creşterea producţiei în fabrici, a crescut puterea lor. Şi ar fi fost nevoie doar de altă scădere a economiei pentru a-i scoate în străzi …

În 1864, Marx a fondat Asociaţia Internaţională a Muncitorilor în Londra. În cuvântul său inaugural, el a arătat cum revoluţia industrială a sărăcit clasa muncitoare engleză, şi a declarat: ,,În toate ţările Europei a devenit acum un adevăr demonstrabil pentru orice minte imparţială, şi negat doar de cei al căror interes este de a-i îngrădi pe alţi oameni într-un paradis al prostiei, că nici o îmbunătăţire a utilajelor, nici o aplicaţie a ştiinţei la producţie, nici aparate de comunicaţie, nici noi colonii, nici emigraţie, nici deschiderea pieţelor, nici comerţul liber, nici toate aceste lucruri puse laolaltă nu vor pune păcat suferinţelor maselor harnice”.

Marx a continuat să controleze această asociaţie, Prima Internaţională, până la Congresul ei din Basel din 1869, când delegaţii au fost captivaţi de Bakunin[6]. Richard Wagner spunea despre el: ,,În acest om remarcabil, cel mai pur umanitarism [!] era combinat cu o sălbăticie extrem de duşmănoasă faţă de orice cultură, şi astfel relaţia mea cu el fluctua între oroare instinctivă şi atracţie irezistibilă … Anihilarea oricărei civilizaţii era obiectivul pe care el îşi aşezase inima; a folosi toate pârghiile politice ca un mijloc pentru acest scop era preocuparea sa curentă, şi îi servea adeseori ca pretext pentru amuzament ironic”[7].

Bakunin, scria istoricul şi filozof al ideilor de origine letonă Isaiah Berlin, ,,era un agitator înnăscut cu suficient scepticism în sistemul său încât să nu se lase dus de propria elocvenţă învolburată. A domina indivizii şi a mânui adunările era meseria sa: el aparţinea acelei clase de persoane bizare, din fericire nu foarte numeroase, care izbutesc să-i hipnotizeze pe alţii pentru a se implica în cauze – dacă este necesar să omoare şi să moară pentru ele – în timp ce ele însele rămân reci, conştiente în mod limpede şi ironic de efectul vrăjii pe care-l aruncă. Când cacealmaua sa era anulată, aşa cum era ocazional, de exemplu, de Herzen[8], Bakunin râdea cu cea mai bună dispoziţie, admitea totul cu sinceritate, şi continua să cauzeze prăpăd, cu încă mai multă indiferenţă ca înainte. Calea sa era presărată cu victime, dezastre, şi convertiţi credincioşi, idealişti; el însuşi rămânea până la sfârşit un proprietar de pământ rus vesel, nepăsător, nesincer, agreabil în mod irezistibil, distrugător cu calm şi răceală, fascinant, generos, nedisciplinat, excentric …”[9].

Diferenţa fundamentală dintre Marx şi Bakunin consta în atitudinea lor faţă de stat. Pe câtă vreme Marx cerea răsturnarea vechilor regimuri, el nu era împotriva statului ca atare, în orice caz nu înainte de începutul paradisului comunist, şi credea că statul ar putea fi utilizat pentru a elibera muncitorii. Şi importanţa statului în gândirea sa, combinată cu o abordare mai ,,ştiinţifică” şi colectivistă, a devenit mai pronunţată cu timpul.

,,Însemna – precum scrie M.S. Anderson – o schimbare fundamentală a accentului în gândirea sa. Împlinirea şi adevărata libertate a individului rămânea încă obiectivul revoluţiei şi sfârşitul procesului istoric. Însă, în ceea ce privea fabricarea de revoluţii, ‘alienarea’ sa şi conştiinţa sa revoluţionară, atât de importante în scrierile timpurii din anii ‘1840 şi încă importante în cele din anii ‘1850, erau acum ameninţate cu imersiunea într-un proces vast şi impersonal al evoluţiei sociale guvernate de legi analoage celor ale lumii fizice şi aproape imposibil de abătut sau oprit”[10].

Însă Bakunin credea că statul era pur şi simplu altă formă de opresiune şi trebuia distrus. ,,Eu nu sunt comunist – spunea el –, deoarece comunismul, concentrând toată proprietatea în stat, conduce în mod necesar la concentrarea întregii puteri a societăţii în stat. Eu vreau să abolesc statul …”[11]. Asemenea filozofului francez anarhist Proudhon[12], Bakunin credea că toată proprietatea era furt şi că includea proprietatea statului. Tot ca Proudhon, el credea că statele ar trebui înlocuite cu organizaţiile muncitorilor locali.

Cea mai faimoasă remarcă a lui Bakunin era: ,,Dorinţa de a distruge este de asemenea o dorinţă creatoare”. ,,Întreaga Europă, spunea el, cu Sankt Petersburg, Paris şi Londra, va fi transformată într-un imens morman de gunoi”. ,,Miracolele revoluţiei vor ieşi din adâncurile acestui ocean învăpăiat. Ţinta revoluţiei este Rusia, cele mai mari forţe ale ei vor fi dezlănţuite acolo, şi acolo ea va atinge perfecţiunea. Constelaţia revoluţiei se va înălţa sus şi frumos în Moscova dintr-o mare de sânge şi foc pentru a deveni o stea călăuzitoare pentru întreaga omenire eliberată”. ,,Democraţia rusă cu limbile sale de foc va înghiţi toată Europa într-o înflăcărare sângeroasă”. Aşa cum remarcă Hosking, ,,aceasta se dovedea a fi o viziune contagioasă şi atrăgătoare, nu numai în Rusia, dar în special acolo”[13].

În 1883, Engels a criticat anarhismul lui Bakunin, scriind: ,,Anarhiştii au răsturnat lucrurile. Ei declară că revoluţia proletară trebuie să înceapă prin distrugerea organizării politice a statului … Dar a o distruge într-un astfel de moment ar însemna să distrugi singurul organism prin intermediul căruia proletariatul victorios îşi poate impune puterea sa nou-cucerită, îi poate restricţiona pe adversarii săi capitalişti şi poate duce la bun sfârşit acea revoluţie economică a societăţii fără de care întreaga victorie va sfârşi într-o nouă înfrângere şi într-o vărsare de sânge în masă a muncitorilor asemănătoare celor ulterioare Comunei din Paris”[14].

Adevăratul anarhism şi totuşi ,,bakuninist” corespundea mai îndeaproape spiritului revoluţiei decât toate tratatele lui Marx, al căror unic scop era de a da o justificare pseudo-ştiinţifică unei forţe în esenţă distrugătoare, satanică. Astfel victoria lui Bakunin asupra lui Marx la întrunirea Primei Internaţionale din Basel nu a fost întâmplătoare: delegaţii au recunoscut în Bakunin adevărata întrupare a spiritului revoluţiei. Precum spunea baronul Wrangel despre discursul său: ,,Nu-mi mai aduc aminte ce a spus Bakunin, şi în orice caz cu greu ar fi posibil a-l reproduce. Discursul său nu avea nici secvenţă logică, nici bogăţie în idei, ci consta în fraze palpitante şi apeluri însufleţitoare. Era ceva elementar şi incandescent – o furtună furioasă cu fulgere luminoase şi bubuituri de tunet, şi un răcnet ca de lei. Omul era un orator înnăscut, făcut pentru revoluţie. Revoluţia era fiinţa sa firească. Discursul său a făcut o impresie extraordinară. Dacă el le-ar fi cerut ascultătorilor săi să-şi taie gâtlejurile unul altuia, ei s-ar fi supus lui cu bucurie”[15].

Bakunin vorbind membrilor Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor la Congresul din Basel, 1869

Printre cei prezenţi la discursul lui Bakunin s-a numărat şi Dostoievski. El a spus că întregul discurs a fost rostit ,,fără nici cea mai mică dovadă, toate acestea au fost învăţate pe dinafară acum 20 ani şi nu s-au schimbat câtuşi de puţin. Foc şi sabie ! Şi când totul va fi fost distrus, atunci, în opinia lor, va fi pace …”.

Dostoievski nu avea timp pentru sloganurile atee ale lui Bakunin: ,,Atâta vreme cât există Dumnezeu, omul este un rob” şi ,,Omul este raţional, drept, liber, prin urmare nu există Dumnezeu”. Deja în Însemnări din subterană (1864), Dostoievski demonstrase că omul în starea lui căzută era cât se poate de iraţional, şi nu ar fi niciodată fericit cu schemele raţionaliste pentru fericirea sa. ,,Nu aş fi deloc surprins, de exemplu, dacă pe neaşteptate şi fără nici cel mai mic motiv posibil un domn cu o înfăţişare dezonorantă sau mai degrabă reacţionară şi sardonică ar fi apărut în mijlocul acelei domnii apropiate a bunului simţ universal şi, apucându-şi cu mâinile reverele cu fermitate, ne-ar fi spus nouă tuturor: ‘Ei bine, domnilor, ce-ar fi să dăm acestui bun simţ o mare lovitură şi să-l lăsăm să tremure în ţărână înaintea picioarelor noastre pur şi simplu pentru a trimite în cosmos toţi aceşti logaritmi ca să putem trăi din nou după voia noastră prostească ?”[16]

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 125/martie-aprilie 2020

PARTEA A II-A

Şi totuşi anarhismul lui Bakunin nu era doar tunete şi fulgere. Pentru el, ,,nimicirea statului” nu era, ca la Marx şi Engels, o idee în esenţă utopică care era secundară ideii centrale a luptei de clasă[17]: pentru el, era miezul chestiunii. Fiind un partizan al libertăţii absolute mai consecvent decât oricare dintre marxişti, el percepea că însuşi statul socialist va fi un instrument de opresiune. De fapt, el avertiza că ,,birocraţia roşie” va fi ,,cea mai mârşavă şi cea mai periculoasă minciună a secolului”. Şi în 1870 el a prezis cu acurateţe ceea ce a avut loc în realitate în 1917: ,,Ia pe cel mai radical dintre revoluţionari şi pune-l pe tronul a toată Rusia sau dă-i puteri dictatoriale … şi înainte ca anul să se sfârşească el va fi mai rău decât ţarul însuşi”.

Viziunea lui Bakunin despre socialism părea mai probabil că va triumfa în anii 1869-1871, între Congresul de la Basel şi Comuna din Paris, decât cea a lui Marx. Cu toate acestea, Marx l-a învins pe Bakunin pretinzând că Comuna din Paris era începutul noi revoluţii a proletariatului (ca opus burgheziei), care se va răspândi din Franţa în Germania în întreaga Europă. S-a răspândit, dar nu în felul pe care l-a prezis el: primul său succes a fost în Rusia mojică, nu în Germania proletară – precum a prezis Bakunin, nu Marx. Fiindcă Bakunin a fost capabil să anticipeze, aşa cum scria Isaiah Berlin, ,,că [revoluţiile] erau pe cale a se dezvolta nu în cele mai industrializate societăţi, pe o curbă crescândă a progresului economic, ci în ţările în care majoritatea populaţiei era aproape de nivelul de subzistenţă şi avea cel mai puţin de pierdut la o mişcare socială – ţărani primitivi în condiţii de sărăcie teribilă în economii rurale înapoiate unde capitalismul era cel mai slab, precum Spania şi Rusia”[18].

Mihail Bakunin

Marx şi Engels aveau în comun cu Bakunin următoarea idee: ei vedeau limpede că duşmanul care trebuia distrus, dacă revoluţia avea să reuşească, era Rusia. Precum a spus Engels: ,,Nici o revoluţie în Europa şi în întreaga lume nu poate ajunge la victoria finală câtă vreme statul rus actual există …”[19]. Şi cum spunea Bakunin: ,,Ţinta revoluţiei este Rusia, cele mai mari forţe ale ei vor fi dezlănţuite acolo, şi acolo ea va atinge perfecţiunea. Constelaţia revoluţiei se va înălţa sus şi frumos în Moscova dintr-o mare de sânge şi foc pentru a deveni o stea călăuzitoare pentru întreaga omenire eliberată”.

* * *

Bakunin a fost primul terorist ,,pur”. Dar el trăia în străinătate. Mai tipic pentru diavolii tineri care au ajuns să domine mişcarea revoluţionară din interiorul Rusiei a fost Nicolai Işutin. Ronald Seth scrie: ,,El era fiul unui negustor şi al unei mame care venea dintr-o familie nobilă. La vârsta de 2 ani i-au murit ambii părinţi şi el a fost crescut până la 11 ani de rudele tatălui său. În 1863 el a intrat la universitatea din Moscova, unde el a adunat îndată în jurul lui un grup de tineri asupra cărora a exercitat curând o influenţă extraordinară.

Işutin nu era un intelectual, şi cu toate că dispreţul său faţă de învăţătură ar fi putut fi o atitudine, el nu a mai mers multă vreme la universitate atunci când s-a decis să renunţe la studii pentru a-şi devota tot timpul Cauzei. Mulţi dintre adepţii săi şi-au imitat liderul în această privinţă.

Grupul a devenit repede puternic şi activ, şi membrii lui erau hotărâţi – precum se exprimau ei – ‘să meargă la oameni’; ei şi-au sacrificat nu numai carierele, ci toate bunurile personale. Ca un pas practic în crearea unui contact cu oamenii, ei au înfiinţat societăţi cooperative şi amicale pentru muncitori, meşteşugari şi elevi”.

Însă, această etapă populistă romantică nu a durat mult. Fiindcă în realitate ,,toate eforturile şi variatele scheme ale lui Işutin erau îndreptate către un scop unic: crearea unei forţe revoluţionare. Pentru a-l atinge, el a azvârlit pe fereastră toate scrupulele şi a introdus o nouă abordare a mijloacelor prin care scopul ar fi putut fi atins: terorismul gol-goluţ.

Grupul credea că o revoluţie a ţăranilor va avea loc în mai puţin de 5 ani. Concepţia lor despre această revoluţie diferea de orice concepţie anterioară de revoltă populară; avea să fie radicală şi ‘economică’ şi nu trebuia permis ca nimic să preîntâmpine ca ea să aibă loc.

Politica extremistă nemiloasă promovată de Işutin nu a plăcut tuturor membrilor grupului, şi drept urmare, între anii 1865-1866, a luat fiinţă un grup mai mic înăuntrul grupului care era pregătit să transpună în faptă ideile extreme ale liderului lor. Numit de Işutin Organizaţia, acest grup mai mic consta în cea mai mare parte din tineri extrem de săraci, dintre care mulţi erau fiii unor preoţi de ţară al căror mod de viaţă diferea puţin de cel al ţăranilor. Puţini veneau din familii din ţărani.

Nicolai Işutin (1840-1879)

Cu toate acestea, nici măcar această bandă mică şi selectă nu răspundea în întregime tuturor scopurilor fondatorului ei. Propaganda extremistă şi agitaţia, da – dar nu terorismul absolut, şi acesta din urmă era drag inimii lui Işutin. Deci în cadrul Organizaţiei s-a dezvoltat de asemenea alt grup, o celulă secretă, chiar mai selectă, alcătuită din studenţi care trăiau împreună ‘în comun’. Ei şi-au dat numele de Iad …

Existenţa Iadului avea să fie ţinută secretă chiar de membrii Organizaţiei”[20].

Era un nume potrivit pentru o organizaţie, ale cărei straturi în straturi amintea de Illuminati lui Weishaupt. Şi era un membru al Iadului, tânărul nobil Dimitrie Vladimirovici Karakozov (1840-1866), care a făcut prima încercare eşuată de a-l asasina pe ţar. ,,Chinuit de remuşcare din cauza exploatării ţărănimii de către tatăl său, el a fost entuziasmat în mod personal privind misiunea sa. ‘M-am hotărât să-l nimicesc pe ţarul cel rău … şi să mor pentru poporul meu iubit’. Pe 4 aprilie 1866, data prezisă pentru revoluţie în Ce este de făcut ? (What is to be Done ?), el s-a grăbit către ţar pe când acesta părăsea Grădina de Vară din Sankt Petersburg, dar tentativa a fost zădărnicită de Ossip Komissarov care i-a lovit cotul chiar înainte de a trage; gărzile l-au arestat când el încerca să tragă al doilea foc, şi au găsit o fiolă de stricnină în jacheta sa. ‘Ce vrei ?’, l-a întrebat ţarul. ‘Nimic, nimic’, i-a răspuns el. În ciuda implorării de a fi iertat şi a convertirii la Ortodoxie, Karakozov a fost executat prin spânzurare pe 3 septembrie 1866; 10 dintre complicii săi au fost condamnaţi la muncă silnică”[21].

Printre aceştia s-a aflat şi Işutin, care şi-a petrecut ultimii 11 ani de viaţă nebun[22] …

* * *

Următorul lider terorist a fost Serghie Ghenadievici Neceaev[23] (1847-1882), un profesor de Sfânta Scriptură care din anii săi de studenţie s-a dedicat activităţii politice[24].

În 1869, Neceaev a plecat cu un paşaport fals la Geneva, unde s-a alăturat lui Bakunin şi Ogarev[25], un prieten al lui Herzen. Asemenea lui Bakunin, el era un anarhist: ,,Noi suntem distrugători – afirma el –, alţii vor crea”.

Împreună cu Bakunin, Neceaev a scris Catehismul revoluţionarului, care declara:

,,1. Revoluţionarul este o persoană condamnată. El nu are nici propriile interese, nici afaceri, nici sentimente, nici atracţii, nici măcar nume. Totul în el este înghiţit de un singur interes exclusiv, un singur gând, o singură pasiune: revoluţia.

2. În adâncul fiinţei sale, el a rupt – nu doar în cuvinte, ci şi în realitate – orice legătură care-l leagă de ordinea civilă şi de întreaga lume civilizată, de toate legile, decenţa, condiţiile sociale şi moralitatea acestei lumi. El este duşmanul ei necruţător, şi dacă el ar continua să trăiască în ea, atunci ar fi doar cu scopul de a o distruge mai trainic.

3. Revoluţionarul dispreţuieşte toate punctele de vedere doctrinale şi a respins ştiinţa seculară, dăruind totul generaţiilor viitoare. El ştie o singură ştiinţă: ştiinţa distrugerii. Pentru aceasta şi doar pentru aceasta el a studiat mecanica, fizica, chimia şi probabil medicina.

4. El dispreţuieşte şi urăşte moralitatea socială contemporană în toate manifestările sale. Moralitatea pentru el este ceea ce ajută triumfului revoluţiei. Imoralitatea şi crima este tot ceea ce îl împiedică …

7. Natura revoluţionarului autentic exclude orice romantism, orice sensibilitate, exaltare sau distracţie. Exclude chiar ura şi răzbunarea personale. Pasiunea revoluţionară, devenind în el un fenomen cotidian, de fiecare minut, trebuie să fie unită cu o cumpătare rece …

25. Venind mai aproape de oameni, noi trebuie în primul rând să fim uniţi cu acele elemente ale poporului care din vremea întemeierii statului moscovit nu au încetat să protesteze, nu în cuvinte, ci în fapte, împotriva a tot ceea ce este legat direct sau indirect de stat: împotriva nobililor, împotriva funcţionarilor, împotriva popilor, împotriva lumii breslelor şi împotriva ţăranilor bogaţi, devoratorii lumii. Noi ne vom uni cu lumea sălbatică a hoţilor, aceşti adevăraţi şi singuri revoluţionari din Rusia”.

În planul pentru revoluţie al lui Neceaev, diverse personalităţi publice trebuiau împuşcate, dar Alexandru al II-lea însuşi nu trebuia ucis, ci torturat şi executat public ,,înaintea întregii plebe eliberate, pe ruinele statului”[26].

După marea lucrare de distrugere, potrivit lui Neceaev, toată puterea va fi concentrată în mod necesar în mâinile unui Comitet Central. În acest centralism, el diferea de mai democraticul Bakunin. Toţi trebuiau să presteze muncă fizică. Disidenţii trebuiau să fie executaţi …

În august 1869, Neceav s-a întors în Rusia ca aşa-zisul reprezentant al Mişcării Revoluţionare Mondiale la Geneva şi a organizat o ,,Societate pentru Retribuţie Naţională” în Moscova. Pe 21 noiembrie, el şi 4 membri ai ‘grupului de 5’ din Moscova l-au ucis pe cel de-al cincilea membru al grupului, un tânăr student la Colegiul Agricol din Moscova pe nume Ivanov, pentru că a refuzat chipurile să îndeplinească instrucţiunile comitetului de la Geneva. Ivanov a fost strangulat, apoi împuşcat, şi trupul său a fost împovărat cu pietre şi aruncat într-un iaz.

Istoria uciderii lui Ivanov este reprodusă cu fidelitate în istoria uciderii lui Şatov din Demonii (1872) lui Dostoievski, o descriere captivantă a cum o societate burgheză este ca şi posedată de demoni şi se aruncă ea însăşi spre distrugere precum porcii gadarenilor din Evanghelie (care sunt citaţi la începutul romanului). Aceasta era o profeţie năucitoare a revoluţiei, şi a cum liberalismul bine intenţionat ar putea expune societatea la cel mai rău demonism. Precum scria Leon Şestov: ,,Dacă Darwin ar fi văzut în viaţa sa ceea ce a văzut Dostoievski, el nu ar fi vorbit despre o lege de auto-conservare, ci despre o lege de auto-distrugere”[27].

După crimă, Neceaev, ca Petru Verkovenski din roman, a fugit mai întâi la Petersburg şi apoi în străinătate. El s-a întors la Geneva, unde s-a reîntâlnit cu Bakunin şi Ogarev şi a participat la încercarea lor neizbutită de a retipări jurnalul lui Herzen din Londra, Clopotul (The Bell). Cruzimea sa în îndeplinirea propriului principiu al lui Bakunin că scopul justifică mijloacele l-a îngrozit până şi pe Bakunin, care curând a rupt-o cu el. Neceaev a mers atunci la Londra, unde a început să publice jurnalul său terorist Obştea Satului (Village Commune), care a fost condamnat aspru de Engels.

El s-a întors ulterior în Elveţia, unde a fost arestat de poliţia elveţiană pe un ordin de extrădare, ca criminal şi nu ca delicvent politic, şi înmânat poliţiei ruse. Pe 8 ianuarie 1873, el a fost judecat pentru crimă de Curtea Districtuală din Moscova şi condamnat la 20 ani detenţie grea. În orice caz, el nu a fost trimis în Siberia, ci încarcerat în Fortăreaţa Petru şi Pavel din Sankt Petersburg, unde a murit la un an şi 10 luni după Dostoievski, în noiembrie 1882.

,,Anarhismul ateist – scria Dostoievski – este aproape, copiii noştri îl vor vedea. Internaţionala a decretat că revoluţia europeană ar trebui să înceapă în Rusia, şi va începe, fiindcă nu există nici un contrafort demn de încredere împotriva ei cu noi, nici în administraţie, nici în societate. Revolta va începe cu ateismul şi cu jefuirea întregii bogăţii. Ei vor începe să submineze religia, să distrugă bisericile şi să le transforme în barăci şi dughene. Ei vor îneca lumea în sânge şi apoi ei înşişi vor fi înspăimântaţi”.

Înspăimântaţi de ce ? Înspăimântaţi că în etalarea acestei activităţi demonice, ei înşişi sunt agenţii neştiutori şi sclavii demonilor. Acesta a fost într-adevăr cazul în perioada sovietică, când mulţi oameni – şi nu numai credincioşii – au trăit prezenţa aproape palpabilă a demonilor la lucru. O raţionalizare sofisticată a răutăţii diavoleşti în termeni psihologici era o banalitate deja în vremea lui Dostoievski, aşa cum este exemplificată în cuvintele lui Ivan Karamazov către diavolul: ,,’Nici o clipă nu te-am luat drept realitate’, a strigat Ivan cu un soi de furie. ‘Tu eşti o minciună, tu eşti boala mea, tu eşti o fantomă. Numai nu ştiu cum să te distrug şi mi-e teamă că va trebui să sufăr pentru o vreme. Tu eşti halucinaţia mea. Tu eşti întruchiparea mea, dar numai a unei părţi din mine – a gândurilor şi simţămintelor mele, dar numai a celor mai josnice şi stupide. Din acest punct de vedere tu chiar m-ai putea interesa, doar dacă aş avea timp să-l pierd cu tine’”[28].

Dar demonii erau doar prea reali; ei nu erau halucinaţie. Şi coşmarul revoluţiei pe care Dostoievski a anticipat-o atât de limpede şi înfricoşător se va impune în zorii conştiinţei întregii Rusii la doar o generaţie după moartea sa.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 126/mai-iunie 2020

PARTEA A III-A

La începutul vieţii sale, Marx a fost creştin. Dar ceva l-a determinat nu numai să respingă creştinismul, ci şi să lupte în mod violent împotriva lui[29]; nu ateismul, ci antiteismul activ, războiul împotriva lui Dumnezeu, a devenit forţa motrice a vieţii sale. Richard Wurmbrand a demonstrat aceasta din poemele lui Marx, mai ales Oulanem (o anagramă a lui Emmanuel)[30]. Momentul decisiv din viaţa lui Marx a fost întâlnirea sa cu talmudistul Moses Hess[31] şi anarhistul rus Mihail Bakunin. ,,Hess îl numeşte pe al său ‘Dr Marx idolul meu, care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale’ … George Jung, alt prieten al lui Marx din acea vreme, scrie în 1841 încă mai limpede: ‘Marx Îl va izgoni cu siguranţă pe Dumnezeu din cerul lui şi chiar Îl va da în judecată. Marx numeşte religia creştină una dintre cele mai imorale religii’.

Marx nu a vorbit mult public despre metafizică, dar noi putem aduna vederile sale de la oamenii cu care s-a asociat. Unul din asociaţii săi din Prima Internaţională a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care scria: ‘Satan este cel dintâi liber-cugetător şi Mântuitorul lumii. El îl eliberează pe Adam şi imprimă pecetea omenirii şi a libertăţii pe fruntea sa făcându-l neascultător’.

Bakunin face mai mult decât că-l laudă pe Lucifer. El are un program concret de revoluţie, dar nu unul care ar elibera pe cei săraci de exploatare. El scrie: ‘În această revoluţie, noi vom deştepta diavolul din oameni, vom aţâţa cea mai josnică patimă’.

Bakunin dezvăluie că Proudhon, alt gânditor socialist important şi la acea vreme prieten al lui Karl Marx, de asemenea ‘îl venera pe satan’. Hess l-a introdus pe Marx lui Proudhon, care purta aceeaşi coafură tipică sectei sataniste a lui Joanna Southcott din secolul XIX.

Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865)

În Despre dreptate în revoluţie şi în Biserică, Proudhon a declarat că Dumnezeu era prototipul nedreptăţii. ‘Noi ajungem la cunoaştere în pofida Lui, noi ajungem la societate în pofida Lui. Orice pas înainte este o victorie în care noi învingem Dumnezeiescul’.

El exclamă: ‘Dumnezeu este stupiditate şi laşitate; Dumnezeu este făţărnicie şi minciună; Dumnezeu este tiranie. Unde omenirea îngenunchează înaintea altarului, omenirea, sclava regilor şi a preoţilor, va fi condamnată. Jur, Dumnezeule, cu mâna mea întinsă spre ceruri, că Tu nu eşti nimic mai mult decât călăul raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele … Dumnezeu este în esenţă anti-civilizat, anti-liberal, anti-uman’. Proudhon declară că Dumnezeu este rău deoarece omul, creaţia Sa, este rău. Astfel de cugete nu sunt originale. Ele fac parte în mod curent din predicile cultului lui satan.

Marx s-a certat mai târziu cu Proudhon şi a scris o carte pentru a contrazice lucrarea sa, Filozofia sărăciei, care conţine cuvintele citate mai sus. Dar Marx a contrazis doar doctrinele economice minore. El nu a avut obiecţii faţă de rebeliunea împotriva lui Dumnezeu, demonică a lui Proudhon”[32].

* * *

Ceea ce-l deosebea pe Marx de tovarăşii săi rebeli împotriva lui Dumnezeu era abilitatea sa de a crea o justificare filozofică, istoricistă, pseudo-ştiinţifică pentru rebeliunea sa. Ceilalţi, în special Bakunin şi Proudhon, erau revoluţionari ,,puri”. Marx era, după cum se crede, unul ştiinţific …

Precum notează Richard Evans, Marx ,,gravita către tinerii hegelieni la Universitatea din Berlin, dintre care unul, Feuerbach (1804-1872), era sursa faimoasei declaraţii a lui Marx: ‘Filozofii până acum doar au interpretat lumea: este momentul s-o schimbe’. Marx a devenit un scriitor independent, scriind articole pentru un ziar radical recent fondat cu sediul în Koln, Rheinische Zeitung. Ziarul a fost închis de autorităţi în aprilie 1843, şi 3 luni mai târziu Marx s-a mutat la Paris. Lectura socialiştilor francezi l-au determinat să vadă în abolirea proprietăţii private şi întemeierea formelor comune şi colective de muncă modul de a învinge înstrăinarea muncii lucrătorilor prin însuşirea produselor sale de către angajatori. Socializarea cu radicalii din Paris l-a adus de asemenea pe Marx pentru prima oară în contact cu Friedrich Engels (1820-1895), care a devenit colaboratorul său de o viaţă”[33].

Care este relaţia dintre hegelianism şi cel mai influent vlăstar al său, marxismul ne spune Timothy Snyder: ,,Ambiţia lui Hegel era de a rezolva diferenţa dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie. Pretenţia sa era că ceva numit Spirit, o unitate a tuturor gândurilor şi minţilor, a apărut peste timp, prin conflictele care defineau epocile. Vederea lui Hegel era un mod atrăgător de a vedea lumea noastră capricioasă, deoarece sugera că o catastrofă era un semn al progresului. Istoria era o ‘curte a masacrului’, dar vărsarea de sânge avea un scop. Această idee a permis filozofilor să pozeze în profeţi, văzători ai tiparelor ascunse care s-ar încheia într-o lume mai bună, judecători a cine trebuia să sufere acum ca toţi să profite mai târziu. Dacă Spiritul era singurul bine, atunci orice mijloace pe care Istoria le-a ales pentru realizarea lui erau de asemenea bune.

Karl Marx era critic la adresa ideii lui Hegel de Spirit. El şi alţi hegelieni de stânga pretindeau că Hegel L-a strecurat pe Dumnezeu în sistemul său sub numele de Spirit. Binele absolut, sugera Marx, nu era Dumnezeu ci esenţa pierdută a umanităţii. Istoria era o luptă, dar sensul ei era depăşirea de către om a împrejurării pentru a-şi redobândi propria natură. Apariţia tehnologiei, susţinea Marx, permitea unor oameni să-i domine pe alţii, formând clase sociale. În capitalism, burghezia controla mijloacele de producţie, asuprind masele de muncitori. Însăşi această asuprire îi învăţa pe muncitori despre caracterul istoriei şi îi făcea revoluţionari. Proletariatul va răsturna burghezia, va pune stăpânire pe mijloacele de producţie, şi prin aceasta îl va reda pe om lui însuşi. Odată ce nu va mai exista proprietate, credea Marx, fiinţele umane vor trăi într-o cooperare fericită”[34].

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)

Alt istoric contemporan, Isaiah Berlin scrie: ,,Când Hegel, şi după el Marx, descriu procesele istorice, ei presupun de asemenea că fiinţele umane şi societăţile lor fac parte integrantă dintr-o natură mai largă, pe care Hegel o socoteşte spirituală, şi Marx materială, în caracter. Marile forţe sociale sunt la lucru, de care sunt conştienţi doar cei mai pătrunzători şi cei mai dăruiţi indivizi; oamenii de rând sunt orbi în grade diferite la ceea ce modelează cu adevărat vieţile lor, ei venerează fetişurile şi inventează mitologii copilăreşti, pe care le cinstesc cu titlul de opinii sau teorii pentru a explica lumea în care trăiesc. Din când în când forţele reale – impersonale şi irezistibile – care guvernează cu adevărat lumea se dezvoltă până într-un punct în care este ‘aşteptat’ un nou progres istoric. Atunci (aşa cum credeau în mod notoriu atât Hegel, cât şi Marx) sunt atinse momente cruciale de progres; acestea iau forma unor salturi violente, cataclismice, revoluţii distrugătoare care, adeseori cu foc şi sabie, stabilesc o nouă ordine pe ruinele celei vechi. În mod inevitabil, filozofiile prosteşti, învechite, înguste, domestice ale cetăţenilor vechii orânduiri sunt răsturnate şi înlăturate împreună cu posesorii lor.

Pentru Hegel, şi pentru mulţi alţi, deşi în nici un caz toţi, dintre filozofii şi poeţii mişcării romantice, istoria este o luptă perpetuă a forţelor spirituale vaste întruchipate acum de instituţii – Biserici, rase, civilizaţii, imperii, state naţionale –, acum de indivizi de o statură mai mult decât umană, ‘personalităţile istorice ale lumii’, de un geniu îndrăzneţ şi nemilos, înălţându-se deasupra, şi dispreţuitor, contemporanilor lor neînsemnaţi. Pentru Marx, lupta este o bătălie între grupurile organizate, condiţionate din punct de vedere social – clase modelate de lupta pentru subzistenţă şi supravieţuire şi în consecinţă pentru controlul puterii.

Există o notă sardonică (care nu poate fi auzită doar de cei mai binevoitori şi oneşti adepţi ai lor) în cuvintele ambilor gânditori când ei ‘contemplă’ deruta şi nimicirea micilor burghezi, oamenilor de rând şi femeilor prinse în unul din momentele decisive ale istoriei. Atât Hegel, cât şi Marx evocă o imagine a fiinţelor umane paşnice şi prosteşti, în mare măsură inconştiente de rolul pe care-l joacă în istorie, clădind casele lor, cu speranţa şi simplitatea mişcătoare, pe pantele verzi a ceea ce le pare un versant de munte paşnic, încrezătoare în trăinicia modului lor particular de viaţă, a propriei ordini economice, sociale şi politice, tratând propriile valori ca şi cum ar fi standarde veşnice, trăind, lucrând, luptând fără nici o conştientizare a proceselor cosmice din care vieţile lor sunt doar o etapă trecătoare.

Dar muntele nu este un munte obişnuit, este un vulcan; şi când – precum filozoful ştia dintotdeauna că va veni – vine erupţia inevitabilă, casele lor şi instituţiile lor îndrumate în mod minuţios, şi idealurile lor şi modurile lor de viaţă, şi valorile lor vor fi stinse în cataclismul care marchează saltul dintr-o etapă ‘mai joasă’ într-una ‘mai înaltă’. Când este atins acest punct, cei doi mari profeţi ai distrugerii sunt în elementul lor; ei intră în moştenirea lor; ei cercetează conflagraţia cu o ironie şi un dispreţ sfidătoare, aproape cinice.

A fi înţelept – din punctul lor de vedere, fireşte – înseamnă a înţelege direcţia în care se îndreaptă în mod implacabil lumea, a te identifica cu puterea în ascensiune care însoţeşte noua lume. Marx – şi acest lucru este parte din atracţia pe care o exercită asupra celor cu un tipar emoţional similar – se identifică jubilând, în modul său nu mai puţin pasionat decât al lui Nietzsche sau Bakunin, cu marea forţă care în însuşi caracterul ei distrugător este creatoare, şi este întâmpinat cu consternare şi oroare doar de cei ale căror valori sunt fără speranţă subiective, care ascultă de conştiinţele lor, de simţămintele lor, sau de ceea ce doicile sau învăţătorii lor le spun, fără a realiza mândriile vieţii într-o lume care se mişcă din explozie în explozie pentru a împlini marele design cosmic.

Când istoria îşi ia revanşa – şi fiecare profet înfuriat din secolul XIX aşteaptă ca ea să-l răzbune împotriva celor pe care el îi urăşte cel mai mult – muşuroaiele umane deplorabile, patetice, grotesc de sufocante vor fi pulverizate pe drept; pe drept, deoarece ceea ce este drept şi nedrept, bun şi rău, este determinat de scopul către care se îndreaptă întreaga creaţie. Orice este de partea raţiunii victorioase este drept şi înţelept; orice este de cealaltă parte, de partea lumii care este sortită distrugerii prin lucrarea forţelor raţiunii, este numit pe drept prostesc, ignorant, subiectiv, arbitrar, orb; şi, dacă merge atât de departe încât să încerce să se opună forţelor care sunt menite pentru a o înlocui, atunci [această lume] – cu alte cuvinte, nebunii şi pungaşii şi mediocrităţile care o constituie – este pe drept numită retrogradă, rea, obscurantistă, ostilă în mod pervers celor mai profunde interese ale omenirii”[35].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 127/iulie-august 2020

PARTEA A IV-A

Rusia şi obiectivele Internaţionalei Comuniste

Aşa cum observa protoiereul Lev Lebedev[36], leninismul, departe de a fi o doctrină întemeiată ştiinţific, era mult mai apropiat în esenţă de închinarea la diavoli păgână cu cererea ei neîncetată de tot mai mult sânge[37]. Uciderea ţarului şi a familiei sale în iulie 1918 a fost marcată în mod particular de caracterul său ritual. Şi astfel, pe măsură ce numărul victimelor creştea, Biserica, înceată până atunci în expunerea întregii orori a persecuţiei, a început să protesteze mai cu putere.

Astfel, pe 8 august 1918, într-un mesaj ,,către toţi fiii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Ruse”, patriarhul spunea: ,,Păcatul a aprins pretutindeni flacăra patimilor, vrăjmăşiei şi mâniei; fratele s-a ridicat împotriva fratelui; închisorile sunt pline de prizonieri; pământul este îmbibat de sânge nevinovat, vărsat de mâna unui frate; este pângărit de violenţă, jaf, păcate trupeşti şi toate necurăţiile. Din acelaşi izvor otrăvitor al păcatului a ieşit marea înşelare a bunurilor pământeşti materiale, prin care poporul nostru este ademenit, uitând singurul lucru necesar. Noi nu am respins această ispită, aşa cum a respins-o Mântuitorul Hristos în pustie. Noi am vrut să creăm un rai pe pământ, dar fără Dumnezeu şi sfintele Sale porunci. Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Şi astfel noi flămânzim şi însetăm şi suntem goi pe pământ, binecuvântaţi cu un belşug al darurilor naturii, şi pecetea blestemului a căzut pe însăşi lucrarea poporului şi pe toate acţiunile mâinilor noastre. Păcatul, greu şi de care nu ne-am pocăit, l-a chemat pe satan din abis, şi el rage acum clevetirea sa împotriva Domnului şi împotriva Hristosului Său, şi ridică o prigoană făţişă împotriva Bisericii”[38].

Caracterizând socialismul în termeni asemănători celor folosiţi de marele inchizitor al lui Dostoievski, ca ispita de a face din piatră pâine pe care Hristos a respins-o (potrivit Luca 4, 3-4), patriarhul a dat cu siguranţă o critică validă a socialismului aşa cum era şi încă este înţeles de întregul popor, şi anume ca o luptă pentru dreptate socială pe pământ, sau, aşa cum s-a exprimat părintele Serghie Bulgakov în 1917, ca ,,ideea că în primul rând şi cu orice preţ foamea trebuie învinsă şi lanţurile sărăciei rupte … Socialismul nu înseamnă o reformă radicală a vieţii, el este caritate, una din formele ei aşa cum este indicată de viaţa contemporană, şi nimic mai mult. Triumful socialismului nu va introduce nimic în esenţă nou în viaţă”[39].

Din acest punct de vedere, socialismul a fost în fond o mişcare bine intenţionată care a mers prost deoarece ea eşuează în a ţine seama de Dumnezeu, de poruncile lui Dumnezeu şi de căderea firii omeneşti. Vina socialiştilor a constat în faptul că, în loc să caute raiul în cer şi cu Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale, ei ,,au vrut să creeze un rai pe pământ, dar fără Dumnezeu şi sfintele Sale porunci”. Rezultatul a fost iadul în această viaţă şi ,,focul gheenei în viaţa ce va să vină” …

Însă, aşa cum a demonstrat Igor Şafarevici, socialismul în forma sa mai radicală – adică, socialismul revoluţionar (bolşevism, leninism) ca opus socialismului bunăstării – este foarte puţin preocupat de dreptate şi câtuşi de puţin de caritate. Motivaţia sa reală este pur şi simplu ura satanică, ura întregii lumi vechi şi a tuturor celor din ea, şi dorinţa de a o distruge până la însăşi temelia sa. Presupusa sa luptă pentru dreptate socială este doar un pretext, o unealtă a propagandei pentru atingerea acestui ţel în întregime distrugător.

Acest ţel poate fi examinat prin 4 obiective: distrugerea ierarhiei, a proprietăţii particulare, a familiei şi a religiei[40].

I. Ierarhia

Ierarhia a fost distrusă în mare măsură deja din vremea când bolşevicii au venit la putere în octombrie 1917. Încă din acea vreme singura ierarhie legală era Partidul Comunist; toate celelalte, fie ea politică, militară, ecleziastică, socială sau familială, era subjugată de Partid.

Lenin a năzuit să distrugă nu numai guvernul şi ierarhiile ruse, ci şi pe cele ale tuturor ţărilor străine. Deoarece ,,cauza noastră – a spus el – este o cauză internaţională, şi atâta vreme cât o revoluţie nu are loc în toate ţările … victoria noastră este doar pe jumătate victorie, sau poate mai puţin”.

Şi astfel în martie 1919, a fost întemeiată la Moscova Internaţionala a Treia Comunistă (Comintern). Scopul ei era ,,lupta, prin orice mijloace, chiar prin puterea armelor, pentru răsturnarea burgheziei internaţionale şi crearea unei republici sovietice internaţionale”.

Afiş propagandistic

Toată lumea va fi a noastră, 1935

,,Internaţionala a Treia Comunistă (Comintern) – scriu Christopher Andrew şi Vasilie Mitrokhin – înfiinţată la Moscova în martie 1919, stabileşte ‘scopul luptei, chiar prin puterea armelor, pentru răsturnarea burgheziei internaţionale şi crearea unei republici sovietice internaţionale’. Fiindcă anul următor sau mai mult, preşedintele Cominternului, Grigorie Evseevici Zinoviev a trăit într-o lume de basm revoluţionară în care bolşevismul avea să cucerească Europa şi să măture planeta. La cea de-a doua aniversare a Revoluţiei bolşevice, el a anunţat speranţa sa că, până într-un an de zile, ‘Internaţionala Comunistă va triumfa în întreaga lume’. La Congresul Popoarelor din Est, întrunit la Baku în 1920 pentru a promova revoluţia colonială, delegaţii agitaţi au fluturat săbii, pumnale şi revolvere în aer când Zinoviev i-a invitat să ducă un jihad împotriva imperialismului şi capitalismului. Însă, cu excepţia Mongoliei, unde bolşevicii au instalat un regim marionetă, toate încercările de a răspândi revoluţia lor dincolo de frontierele sovietice au eşuat fie din lipsa susţinerii populare, fie din cauza opoziţiei reuşite a guvernelor contra-revoluţionare”[41].

II. Proprietatea particulară

Lenin a proclamat: ,,Jefuiţi prada”, şi până la sfârşitul războiului civil cea mai mare parte a proprietăţii a trecut în mâinile noii aristocraţii, Partidul Comunist. Planurile lui Lenin erau sprijinite de refuzul caracteristic al ţăranilor de a admite dreptul oricui, cu excepţia ţăranilor, de a deţine pământ.

Richard Pipes scrie: ,,Ţăranul era revoluţionar într-o singură privinţă: el nu recunoştea dreptul de proprietate particulară asupra pământului. Cu toate că în ajunul Revoluţiei deţinea 9 zecimi din pământul arabil al ţării, el tânjea după restul de 10 procente stăpânite de moşieri, negustori şi ţărani care nu-l aveau în comun. Argumentele economice sau legale nu puteau să-l facă să se răzgândească: el simţea că avea un drept dat de Dumnezeu la acel pământ şi că într-o zi va fi al său. Şi prin ‘al său’ el înţelegea al comunităţii, care îl va distribui corect membrilor săi. Autoritatea deţinerii de pământ în comun în Rusia europeană era, alături de moştenirea iobăgiei, un fapt fundamental al istoriei sociale ruse. Însemna că alături de un simţ slab dezvoltat pentru lege, ţăranul avea puţin respect pentru proprietatea particulară. Ambele tendinţe au fost exploatate şi exacerbate de intelectualii radicali pentru propriile scopuri pentru a-i incita pe ţărani împotriva status quo-ului.

Muncitorii din industrie erau potenţial destabilizaţi nu pentru că ei asimilau ideologii revoluţionare; foarte puţini dintre ei făceau aceasta şi chiar erau excluşi din poziţiile de conducere în partidele revoluţionare. Mai curând, întrucât cei mai mulţi dintre ei erau plecaţi din sat de o generaţie sau cel mult de două şi erau doar superficial orăşenizaţi, aduceau cu ei în fabrică atitudinile ţărăneşti numai puţin adaptate la condiţiile industriale. Ei nu erau socialişti, ci sindicalişti, crezând că aşa cum rudele lor de la sat aveau dreptul la tot pământul, tot aşa ei aveau un drept la fabrici”[42].

Afiş propagandistic

Moarte imperialismului mondial, 1919

III. Familia

Un singur martor sfânt al revoluţiei, Arhiepiscopul Andrei (Rymarenko) de Rockland, acorda o importanţă deosebită ,,încălcării vieţii de familie şi corupţiei tinerilor” în explicarea revoluţiei. După revoluţie, încălcările au sporit şi s-au diversificat. Astfel, la începutul anului 1918, scrie Florence Farmborough, o lege nouă privind statutul femeilor hotăra ,,că toate femeile tinere trebuie considerate proprietatea statului, şi, dacă sunt nemăritate la vârsta de 18 ani, trebuie înregistrate la un Departament de Supraveghere special cu scopul de a căpăta un soţ ! Apoi lor li se spune să aleagă un bărbat ca soţ legal şi unirea lor va primi aprobarea statului. Toţi copiii născuţi de ei vor deveni în mod automat proprietatea statului. În majoritatea cazurilor, copiii vor fi luaţi de la mamele lor de la vârstă fragedă şi educaţi în instituţii speciale; fiecărui copil i se va da un nume şi un număr care-i va asigura poziţia în statul liber şi dreptul său la privilegiile acordate de guvernul proletar. De asemenea, tinerilor li se permite să-şi aleagă o soţie dintre fetele înregistrate la Departament. Astfel Rusia liberă va legaliza dragostea liberă ‘în interesele statului’”[43].

Oliver Figes scrie: ,,Bolşevicii concepeau făurirea utopiei lor comuniste ca o luptă constantă împotriva obiceiului şi mentalităţii. Odată cu sfârşitul războiului civil, ei se pregăteau pentru o nouă luptă mai îndelungată pe ,,frontul intern”, un război revoluţionar pentru eliberarea personalităţii comuniste prin eradicarea comportamentului individualist (‘burghez’) şi conduitei deviante (prostituţie, alcoolism, huliganism şi religie) moştenite din vechea societate. Exista o mică dispută printre bolşevici că această bătălie de a transforma natura umană va dura decenii; nu cădeau de acord asupra momentului în care ar trebui să înceapă bătălia. Marx propovăduise că transformarea conştiinţei depindea de schimbările în baza materială, iar Lenin, când a introdus noua politică economică[44], afirma că până când vor fi create condiţiile materiale ale unei societăţi comuniste – un proces care va dura o întreagă epocă istorică – nu avea nici un rost să încerci să proiectezi un sistem comunist al moralităţii în viaţa particulară.

Dar cei mai mulţi bolşevici nu au acceptat că noua politică economică necesita o retragere din sfera particulară. Dimpotrivă, aşa cum erau tot mai înclinaţi să creadă, angajamentul activ era esenţial în orice moment şi pe orice câmp de luptă al vieţii de zi cu zi: în familie, acasă şi în lumea lăuntrică a individului, unde persistenţa vechilor mentalităţi era o ameninţare majoră pentru scopurile ideologice fundamentale ale Partidului. Şi fiindcă observau că instinctele individualiste ale maselor mici-burgheze deveneau mai puternice în cultura noii politici economice, ei şi-au intensificat eforturile. Precum scria Anatolie Lunaciarski în 1927: ‘Aşa-zisa sferă a vieţii particulare nu ne poate scăpa, deoarece tocmai aici trebuie atins scopul final al Revoluţiei’.

Familia era prima arenă în care bolşevicii se angajau în luptă. În anii ‘1920, ei au luat ca pe un articol de credinţă faptul că ‘familia burgheză’ era vătămătoare din punct de vedere social: era introspectivă şi conservatoare, o fortăreaţă a religiei, superstiţiei, ignoranţei şi prejudecăţii; hrănea egocentrismul şi spiritul de acaparare materială, şi oprima femeile şi copiii. Bolşevicii se aşteptau ca familia să dispară deoarece Rusia sovietică se transforma într-un sistem pe deplin socialist, în care statul îşi lua responsabilitatea pentru toate funcţiile domestice de bază, asigurând grădiniţe, spălătorii şi cantine în centre publice şi blocuri de apartamente. Eliberate de munca de acasă, femeile vor fi libere să intre în forţa de muncă pe picior de egalitate cu bărbaţii. Căsătoria patriarhală, cu morala sa sexuală, se va stinge pentru a fi înlocuită, credeau radicalii, de ‘uniunile libere de dragoste’”[45].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 128/septembrie-octombrie 2020

PARTEA A V-A

Rusia şi obiectivele Internaţionalei Comuniste

III. Familia [continuare][46]

,,Aşa cum priveau lucrurile bolşevicii, familia era cel mai mare obstacol pentru socializarea copiilor. ‘Iubind un copil, familia îl transformă într-o fiinţă egocentrică, încurajându-l să se vadă ca centrul universului’, scria gânditorul educaţional sovietic Zlata Lilina. Teoreticienii bolşevici erau de acord cu privire la necesitatea de a înlocui această ‘dragoste egocentrică’ cu ‘dragostea raţională’ a unei ‘familii sociale’ mai largi. ABC-ul comunismului (1919) concepea o societate viitoare în care părinţii nu mai utilizau cuvântul ‘al meu’ pentru a se referi la copiii lor, dar vor avea grijă de toţi copiii din comunitatea lor.

Printre bolşevici existau opinii diferite despre cât timp va dura această transformare. Radicalii susţineau că partidul ar trebui să ia măsuri directe pentru a submina familia numaidecât, dar cei mai mulţi acceptau argumentele lui Bukharin şi ale teoreticienilor noii politici economice că într-o ţară agrară precum Rusia sovietică familia va rămâne pentru ceva vreme unitatea primară de producţie şi consum şi că va slăbi treptat pe măsură ce ţara făcea tranziţia către o societate socialistă urbană.

Între timp, bolşevicii adoptau strategii variate – precum transformarea spaţiului domestic – menite a accelera dezintegrarea familiei. Pentru a stopa lipsa locuinţelor în oraşele supraaglomerate, bolşevicii au silit familiile înstărite să împartă apartamentele lor cu săracii din oraşe – o politică cunoscută sub numele de ,,condensare”. În decursul anilor ‘1920, cel mai obişnuit tip de apartament în comun era cel în care proprietarii originali ocupau camerele principale din ‘partea din faţă’ în timp ce camerele din spate erau pline cu alte familii. La acea vreme era încă posibil ca foştii proprietari să-şi aleagă colocatarii, dacă ei îndeplineau ‘norma sanitară’ (o alocaţie de spaţiu de locuit pe cap de om care a scăzut de la 13,5 metri pătraţi în 1926 la doar 9 metri pătraţi în 1931). Multe familii aduceau în casele lor servitori sau cunoştinţe pentru a preîntâmpina să fie aduşi străini pentru a umple spaţiul de locuit excedentar.

Politica avea un argument ideologic puternic, nu doar ca un război împotriva privilegiului, cum era prezentat în propaganda noului regim (‘Război împotriva palatelor !’), ci şi ca parte a unei cruciade pentru a construi un mod de viaţă mai colectiv. Forţând oamenii să împartă apartamente, bolşevicii credeau că i-ar putea face comunişti în gândirea şi comportamentul lor de bază. Spaţiul şi proprietatea particulară vor dispărea, familia individuală (‘burgheză’) va fi înlocuită cu frăţietatea şi organizaţia comunistă, şi viaţa individului va fi înglobată în comunitate.

De la mijlocul anilor ‘1920, având această transformare în minte, au fost proiectate noi tipuri de locuinţe. Cei mai radicali arhitecţi sovietici, precum constructiviştii[47] din Uniunea Arhitecţilor Contemporani, au propus lichidarea totală a sferei private prin construirea de ‘case comune’ unde toată proprietatea, incluzând până şi îmbrăcămintea şi lenjeria de corp vor fi împărţite de locatari, unde sarcinile domestice precum gătitul şi îngrijirea copiilor vor fi atribuite echipelor prin rotaţie, şi unde toţi vor dormi într-un dormitor mare, împărţit pe genuri, cu camere private pentru relaţii sexuale. Chiar au fost construite câteva case de acest tip, deşi ele păreau iminente în imaginaţia utopică şi nuvelele futuriste precum Noi a lui Evghenie Zamiatin (1920). Cele mai multe proiecte care s-au materializat, precum casa Narkomfin (Ministerul de Finanţe) din Moscova (1930) proiectată de constructivistul Moisei Ginzburg, au tins către a se opri brusc din [a avea] forma comună completă şi au inclus atât spaţii de locuit private, cât şi zone comune pentru spălătorii, băi, sufragerii şi bucătării, camere pentru copii şi şcoli. Însă a rămas scopul de a dirija arhitectura într-un mod care va influenţa individul să se îndepărteze de formele private (‘burgheze’) de viaţă de familie către un mod de viaţă mai colectiv.

Clădirea Narkomfin, construită in anii ‘1930

De asemenea, bolşevicii s-au amestecat mai direct în viaţa de familie. Noul Cod al căsătoriei şi familiei (1918) instituia un cadru legislativ care ţintea în mod limpede către a înlesni dezmembrarea familiei tradiţionale. El elimina influenţa Bisericii asupra căsătoriei şi divorţului, făcând din ambele un proces de înregistrare simplă la stat. Acorda aceleaşi drepturi legale căsătoriilor de facto (cuplurilor care trăiau împreună) ca în cazul căsătoriilor legale. Codul transforma divorţul dintr-un lux pentru cei bogaţi în ceva care era facil şi disponibil pentru toţi. Rezultatul a fost o creştere imensă a căsătoriilor neoficiale şi cea mai mare rată de divorţ din lume – de 3 ori mai mare decât în Franţa sau Germania şi de 26 ori decât în Anglia în 1926 – deoarece prăbuşirea ordinii creştine patriarhale şi haosul anilor revoluţionari au slăbit moravurile sexuale odată cu familia şi legăturile din comunitate”[48].

Figes continuă: ,,În primii ani ai puterii sovietice, dezmembrarea familiei era atât de comună printre activiştii revoluţionari, încât constituia aproape un risc profesional. Relaţiile ocazionale erau practic norma în cercurile bolşevice în timpul războiului civil, când orice tovarăş putea fi trimis printr-o înştiinţare de moment într-un sector îndepărtat al frontului. Astfel de atitudini relaxate au rămas comune în anii ‘1920, deoarece activiştii de partid şi imitatorii lor tineri din Komsomol [Liga Tineretului Comunist] erau învăţaţi să pună angajamentul lor faţă de proletariat înaintea dragostei romantice sau a familiei. Promiscuitatea sexuală era mai pronunţată în rândurile tinerilor din partid decât printre tinerii sovietici în general. Mulţi bolşevici considerau libertinajul sexual ca pe o formă de eliberare de convenţiile morale burgheze şi ca un semn al ,,modernităţii sovietice’. Unii chiar susţineau promiscuitatea ca pe un mod de a contracara formarea relaţiilor de cuplu care-i separau pe iubiţi de colectiv şi diminuau loialitatea lor faţă de partid.

Era o banalitate faptul că bolşevicul era un soţ şi un tată rău, deoarece cerinţele partidului îl îndepărtau de casă. ‘Noi, comuniştii nu ne cunoaştem propriile familii’, remarca un bolşevic moscovit. ‘Pleci devreme şi te întorci acasă târziu. Arareori îţi vezi soţia şi aproape niciodată copiii’. La congresele partidului, unde subiectul a fost discutat pe tot parcursul anilor ‘1920, se recunoştea că era mult mai probabil ca bolşevicii, comparativ cu soţii care nu făceau parte din partid, să-şi abandoneze soţiile şi familiile, şi că aceasta era strâns legată de întâietatea loialităţilor de partid în faţa fidelităţii sexuale. Dar în realitate problema soţiilor şi mamelor absente era aproape la fel de acută în cercurile partidului, pe cât era într-adevăr în cercul mai larg al intelighenţiei sovietice, unde cele mai multe femei erau implicate în sfera publică.

Troţki susţinea că bolşevicii erau mai afectaţi decât alţii de dezmembrarea familiei deoarece ei erau ‘cei mai expuşi influenţei noilor condiţii’. Ca pionieri ai unui mod de viaţă modern, scria Troţki în 1923, ‘avangarda comunistă trece doar mai devreme şi mai violent prin ceea ce este inevitabil’ pentru populaţie ca întreg. În multe familii de partid exista cu siguranţă un simţ al pionieratului unui nou tip de familie – unul care-i elibera pe ambii părinţi pentru activităţile publice – deşi cu preţul implicării intime cu copiii lor”[49].

În noiembrie 1920, bolşevicii au legalizat de asemenea avortul; el era disponibil gratuit la cererea mamei. Deoarece ,,în Rusia sovietică – scrie Pipes – ca în restul Europei, primul război mondial a dus la o slăbire a moravurilor sexuale, care aici era justificată pe temeiuri morale. Promotoarea dragostei libere în Rusia sovietică era Alexandra Kollontai, cea mai remarcabilă femeie bolşevică. Dacă ea practica ceea ce propovăduia sau propovăduia ceea ce practica nu este datoria istoricului să stabilească; dar evidenţa sugerează că ea avea o energie sexuală incontrolabilă unită cu o incapacitate de a avea relaţii de durată. Fiică a unui general bogat, teribil de răsfăţată în copilărie, ea răspundea cu împotrivire la dragostea care-i era dăruită. În 1906 ea s-a alăturat menşevicilor, apoi în 1915 a trecut de partea lui Lenin, a cărui poziţie anti-război o admira. Ulterior, ea i-a făcut servicii valoroase ca agent şi curier.

Alexandra Kollontai la Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) in Palatul Smolny, Petrograd, 1918. Lenin este de-a stânga sa

În scrierile sale, Kollontai susţinea că familia modernă şi-a pierdut funcţia sa economică tradiţională, ceea ce însemna că femeile ar trebui să se emancipeze pentru a-şi alege partenerii. În 1919, ea publica Noua moralitate şi clasa muncitoare, o lucrare bazată pe scrierile feministei germane Greta Meisel-Hess. În această carte, ea afirma că femeile trebuiau să se emancipeze nu numai economic, ci şi psihologic. … Doar sexul ocazional le determina pe femei să-şi protejeze individualitatea într-o societate dominată de bărbaţi. Fiecare formă de relaţie sexuală era acceptabilă: Kollontai susţinea ceea ce ea numea ‘poligamie succesivă’.

În calitatea de comisar al supravegherii, ea a promovat bucătăriile comune ca un mod de ‘a separa bucătăria de căsătorie’. De asemenea, ea vroia ca îngrijirea copiilor să fie asumată de comunitate. Ea prevedea că în timp familia va dispărea, iar femeile ar trebui să înveţe să-i trateze pe toţi copiii ca pe ai lor”[50].

Cu toate acestea, studiile privind moravurile tinerilor sovietici dezvăluiau o discrepanţă considerabilă între ceea ce spuneau că cred şi ceea ce făceau realmente; de multe ori, comportamentul era mai puţin promiscuu decât teoria.

Cercetarea mai profundă a atitudinilor lor vădea, în cele din urmă, că dincolo de faţada de sfidare a tradiţiei, vechile atitudini rămăseseră intacte. Relaţiile întemeiate pe dragoste erau idealul tinerilor, puţini erau de acord cu acel tip de sex ocazional pe care-l susţinea Alexandra Kollontai, şi o sumă de factori morali şi emoţionali continuau să inhibe comportamentul libertin.

În acest conservatorism al tineretului sovietic se poate vedea influenţa Ortodoxiei în care erau botezaţi cei mai mulţi ruşi. Curând statul sovietic însuşi şi-a răsturnat ‘învăţătura’, scoţând în afara legii avortul în 1936 şi condamnând dragostea liberă. Dar acesta nu a fost rezultatul vreunei renaşteri a religiei şi moralităţii. Acestea au fost reclamate de simplul fapt – subliniat de Mitropolitul Filaret al Moscovei în secolul al XIX-lea – că statul este întemeiat pe familie, iar distrugerea familiei conduce în final la distrugerea statului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 129/noiembrie-decembrie 2020

PARTEA A VI-A

Rusia şi obiectivele Internaţionalei Comuniste

IV. Religia

Dintre cele patru semne ale fiarei, cel de primă importanţă este distrugerea religiei, în special a creştinismului ortodox. Incompatibilitatea dintre socialism şi creştinism nu a fost pusă la îndoială niciodată de apostolii socialismului. Religia era pentru Marx ,,opiu pentru popor” şi pentru Lenin ,,vodka spirituală”. Lenin scria că ,,orice idee religioasă, orice idee de un dumnezeu, chiar flirtarea cu ideea de Dumnezeu este infamie de nedescris de cel mai periculos tip”[51]. Iar în 1918, el îi spunea lui Krasin: ,,Electricitatea îi va lua locul lui Dumnezeu. Să-l lăsăm pe ţăran să se roage la electricitate; el va ajunge să simtă puterea autorităţilor centrale mai mult decât pe cea a raiului”[52].

În ce priveşte atitudinea bolşevică faţă de lege, aceasta a fost descrisă de Latsis: ,,În investigaţie nu cauţi materiale şi dovezi că acuzatul a acţionat în cuvânt sau în faptă împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să i-o pui este: care este obârşia lui, educaţia, creşterea sau profesia. Acestea sunt întrebările care trebuie să decidă soarta celui acuzat … Dacă este posibil a acuza CEKA de ceva nu este zelul excesiv în execuţii, ci că nu aplică îndeajuns pedeapsa capitală … Noi am fost întotdeauna prea moi şi mărinimoşi faţă de duşmanul învins !”[53]

Bolşevicii arătau întotdeauna o ferocitate aparte faţă de Biserică. Astfel, pe 1 mai 1919, Lenin a trimis o instrucţiune secretă către liderul CEKA, Dzrejinski: ,,Arestaţi … popii [preoţii] ca contra-revoluţionari şi sabotori, împuşcaţi-i fără milă pretutindeni. Şi cât de mulţi posibil”[54].

Aceasta este exact ceea ce s-a întâmplat, deoarece episcopii, preoţii şi laicii au fost ucişi, mânăstirile distruse şi sfintele lucruri vandalizate în cea mai mare persecuţie a Bisericii din timpul lui Diocleţian încoace.

În ce priveşte moralitatea în general, în discursul său către cel de-al III-lea Congres al Uniunii Tineretului Rus din toată Rusia din octombrie 1920, Lenin scria: ,,În ce sens respingem moralitatea şi etica ? În sensul în care este propovăduită de burghezie, care a dobândit această moralitate din poruncile lui Dumnezeu. Desigur, în ce-L priveşte pe Dumnezeu, noi spunem că nu credem în El, şi noi ştim foarte bine că în numele lui Dumnezeu obişnuiau să vorbească clericii, proprietarii de pământ, burghezia, pentru a-şi promova interesele lor exploatatoare. Sau … ei dobândeau moralitatea din frazele idealiste sau semi-idealiste, care coborau întotdeauna din ceva foarte asemănător cu poruncile lui Dumnezeu. Toată această moralitate care este luată din concepţii supra-omeneşti, supra-clasă, noi le respingem. Noi spunem că [aceasta] este o amăgire, o escrocherie, o oprimare a minţilor muncitorilor şi ţăranilor în interesele proprietarilor de pământ şi capitaliştilor. Noi spunem că moralitatea noastră este în întregime supusă intereselor luptei de clasă a proletariatului. Moralitatea noastră derivă din interesele luptei de clasă a proletariatului”[55].

Desigur, există o contradicţie internă aici. Dacă Dumnezeu există, şi toate sistemele mai vechi ale moralităţii sunt absurdităţi, de ce susţin orice noţiuni de bine şi rău ? Şi de ce preferă interesele proletariatului intereselor oricui altcuiva ? De fapt, dacă Dumnezeu nu există, atunci, precum a spus Dostoievski, totul este permis. Şi aceasta este ceea ce găsim în realitate în bolşevism – totul a fost permis, inclusiv uciderea proletariatului cu condiţia ca ea să fie în folosul intereselor Partidului Comunist. În orice caz, precum scria Alexandru Soljeniţin: ,,Linia care desparte binele de rău nu trece printre state, printre clase, şi printre partide – ea trece prin fiecare inimă omenească şi prin toate inimile omeneşti”[56]. Şi din nou el scria: ,,În sistemul filozofic al lui Marx şi Lenin, şi în centrul psihologiei lor, ura faţă de Dumnezeu este forţa motrice principală, mai importantă decât toate pretenţiile lor politice şi economice. Ateismul militant nu este pur incidental sau marginal în politica comunistă. Nu este un efect secundar, ci pivotul central”[57].

Că ateismul militant şi respingerea întregii moralităţi întemeiate pe religie era pivotul central al marxism-leninismului avea să devină evident cu prisosinţă în următorii 70 ani[58]. Folosind poziţia sa de conducător al Bisericii, şi fiind ultimul om din Rusia căruia i s-a permis să spună ce gândeşte aproape liber, pe 26 octombrie 1918, patriarhul Tihon scria către Sovnarkom:

Patriarhul Tihon în apropiere de Mânăstirea Donskoy, iulie 1923

,,Toţi cei ce scot sabie, de sabie vor muri (Matei 26, 52). Această proorocie a Mântuitorului noi o aplicăm vouă, celor care hotărâţi în prezent destinele patriei noastre mamă, cei care vă numiţi ’comisari ai poporului’. Timp de un an întreg, aţi deţinut puterea statului în mâinile voastre şi sunteţi gata deja să celebraţi aniversarea revoluţiei din octombrie, dar sângele curs în valuri al fraţilor noştri masacraţi fără milă potrivit apelurilor voastre, strigă către cer şi ne sileşte să grăim către voi acest cuvânt aspru de dreptate.

Voi aţi dat cu adevărat o piatră în loc de pâine şi un şarpe în loc de un peşte (potrivit Matei 7, 9, 10). Aţi promis că veţi da poporului, epuizat de războiul sângeros, pace ‘fără anexări şi rechiziţii’. Punând mâna pe putere şi chemând poporul să aibă încredere în voi, ce promisiuni i-aţi făcut şi cum aţi dus la bun sfârşit aceste promisiuni ? La ce cuceriri aţi putea renunţa când voi aţi dus Rusia la o pace ruşinoasă [Tratatul de la Brest-Litovsk] ale cărei condiţii umilitoare nu v-aţi decis nici măcar să le publicaţi în întregime ? În loc de anexări şi rechiziţii, marea noastră patrie mamă a fost înfrântă, micşorată şi divizată, şi pentru a plăti tributul impus ei veţi exporta în secret în Germania aurul care a fost adunat de alţii, nu de voi … Aţi dezbinat întregul popor în tabere de neîmpăcat, şi l-aţi aruncat într-un fratricid de o ferocitate fără precedent. Aţi înlocuit făţiş dragostea lui Hristos cu ura, şi în loc de pace aţi incitat în mod artificial ura de clasă.

La orizont nu se vede capăt pentru războiul pe care l-aţi început, deoarece voi încercaţi să folosiţi muncitorii şi ţăranii pentru a aduce victoria către spectrul revoluţiei mondiale … Nu este suficient că aţi înmuiat mâinile poporului rus în sângele fraţilor, acoperindu-vă cu impozite, rechiziţii şi naţionalizări sub felurite nume: aţi incitat poporul la cel mai flagrant şi neruşinat jaf. La instigarea voastră a avut loc jefuirea sau confiscarea pământurilor, proprietăţilor, fabricilor, caselor şi turmelor; banii, obiectele, mobila şi îmbrăcămintea sunt prădate. La început i-aţi jefuit pe cei mai prosperi şi harnici ţărani sub numele de ‘burghezi’, prin aceasta înmulţind numărul săracilor, cu toate că n-aţi putut reuşi să pricepeţi că devastând un mare număr de cetăţeni particulari este distrusă bogăţia poporului şi ţara însăşi pustiită.

Amăgind poporul întunecat şi ignorant cu oportunitatea profitului uşor şi nepedepsit, i-aţi întunecat conştiinţa şi l-aţi cufundat în păcat. Dar cu orice fel de nume vă acoperiţi faptele voastre rele – uciderea, violenţa şi jaful vor rămâne întotdeauna păcate grele şi fărădelegi care strigă către cer pentru răzbunare.

Aţi făgăduit libertate. Înţeleasă în mod corect, ca libertate de rău, care nu-i încorsetează pe alţii, şi nu trece în libertinaj şi samavolnicie, libertatea este un mare bine. Dar voi nu aţi dat acest soi de libertate: libertatea dată de voi constă în dedarea în orice fel la patimile josnice ale gloatei, şi în nepedepsirea crimei şi tâlhăriei. Orice manifestare atât a adevăratei libertăţi civile, cât şi a libertăţii spirituale mai înalte a omenirii este suprimată fără milă de voi. Este libertate când nimeni nu-şi poate procura mâncare pentru sine, sau să închirieze un apartament, sau să se mute din oraş în oraş fără permisiune specială ? Este libertate când familiile, şi uneori populaţiile din toate locuinţele sunt reinstalate şi proprietatea lor aruncată în stradă, şi când cetăţenii sunt împărţiţi în mod artificial în categorii, dintre care unii sunt abandonaţi foamei şi jafului ? Este libertate când nimeni nu-şi poate exprima deschis opinia de frica de a nu fi acuzat de contra-revoluţie ?

Bolşevicii confiscând bunurile bisericeşti

Unde este libertatea cuvântului şi a presei, unde este libertatea propovăduirii Bisericii ? Mulţi predicatori bisericeşti îndrăzneţi au plătit deja cu sângele muceniciei lor; glasul dezbaterii şi reproşului social şi de stat este suprimat; presa, cu excepţia presei bolşevice înguste, a fost în întregime înăbuşită. Încălcarea libertăţii în materie de credinţă este în mod special dureroasă şi crudă. Nu trece zi în care cele mai monstruoase calomnii la adresa Bisericii lui Hristos şi a slujitorilor ei, şi blasfemii şi sacrilegii răutăcioase să nu fie publicate în organele presei voastre. Vă bateţi joc de slujitorii altarului, voi siliţi un episcop să sape tranşee (Episcopul Ermoghen de Tobolsk) şi îi trimiteţi pe preoţi să facă treaba murdară. V-aţi pus mâinile pe averea Bisericii, care a fost adunată de generaţii de oameni credincioşi, şi nu aţi ezitat să încălcaţi testamentul lor. Aţi închis o serie de mânăstiri şi biserici fără nici un motiv sau cauză. Aţi tăiat accesul către Kremlinul Moscovei, acea moştenire sacră a întregului popor credincios …

Nu este sarcina noastră să judecăm puterile pământeşti; orice putere îngăduită de Dumnezeu va atrage asupra sa binecuvântarea noastră dacă ea va fi în adevăr un slujitor al lui Dumnezeu supus binelui, şi nu sunt frică faptelor celor bune, ci celor rele (Romani 13, 3). Acum noi vă transmitem vouă, celor care folosiţi puterea voastră pentru prigonirea semenilor voştri şi distrugerea celor nevinovaţi, cuvântul nostru de povăţuire: prăznuiţi aniversarea venirii voastre la putere eliberându-i pe cei întemniţaţi, oprind vărsarea de sânge, violenţa, distrugerea şi restrângerea credinţei. Întoarceţi-vă nu către distrugere, ci către stabilirea ordinii şi legalităţii. Daţi poporului odihna de războiul civil pe care el o doreşte şi o merită. Altminteri de la voi se va cere sângele tuturor drepţilor pe care l-aţi vărsat (potrivit Luca 11, 51), şi voi cei ce aţi scos sabia, de sabie veţi muri (potrivit Matei 26, 52)”[59].

Oamenii au continuat să respecte ritualurile şi datinile religioase, ,,tratându-i pe comunişti ca pe nişte cuceritori păgâni”. Cu toate că respectarea sărbătorilor religioase a fost scoasă în afara legii, interdicţia nu a putut fi impusă. Încă din 1918, muncitorii au primit permisiune să prăznuiască Paştile cu condiţia ca ei să nu lipsească de la lucru mai mult de 5 zile. Mai târziu, autorităţile au consimţit încetarea lucrului de Crăciun atât după noul, cât şi după vechiul calendar. Există chiar relatări ale procesiunilor religioase în capitală, ca şi în oraşe de provincie. În zonele rurale, ţăranii continuau să privească ca legitime doar căsătoriile săvârşite de un preot.

,,Fervoarea religioasă, care, împreună cu sentimentele monarhice, a fost în declin în mod perceptibil în 1917, a reînviat în primăvara lui 1918, când mulţi creştini au cerut mucenicia demonstrând, ţinând întruniri de protest şi postind. Fervoarea a crescut cu fiecare an: în 1920, ‘Bisericile s-au umplut de credincioşi; printre ei nu era acea preponderenţă de femei care putea fi observată înainte de revoluţie. Mărturisirea a dobândit o importanţă particulară … Sărbătorile bisericeşti au atras mulţimi imense. Viaţa bisericească în 1920 era pe deplin restabilită şi probabil chiar o depăşea pe cea veche, pre-revoluţionară. Fără îndoială, creşterea lăuntrică a conştiinţei de sine bisericeşti printre credincioşii ruşi a atins o culme necunoscută în timpul celor două veacuri precedente’.

Patriarhul Tihon a confirmat acest fapt într-un interviu cu un jurnalist american în acelaşi an, spunând că ‘influenţa Bisericii asupra vieţilor oamenilor a fost mai puternică ca nicicând în toată istoria ei’. Confirmând aceste impresii, un observator bine informat conchidea în 1926 că Biserica a ieşit biruitoare din conflictul ei cu comuniştii: ‘Singurul lucru pe care bolşevicii l-au obţinut a fost să dezagrege ierarhia şi să dezbine Biserica’”[60].

Însă din 1927 va începe o nouă etapă pentru Biserica Rusă, odată cu declaraţia mitropolitului Serghie. Şi acel ‘singur lucru’ pe care l-au dobândit bolşevicii – distrugerea ierarhiei – se va dovedi fatal Ortodoxiei ruse.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 131/ianuarie-februarie 2021

PARTEA A VII-A

Religia înainte de Revoluţie

În articolul său din 1905, ,,Socialism şi religie”, Lenin explica atitudinea Partidului Social Democratic Muncitoresc faţă de religie în general şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă în particular. Remarcând proletarizarea şi secularizarea care decurgea din ea a forţei de muncă urbane în Rusia pre-revoluţionară, el scria:

,,Muncitorul modern, având conştiinţă de clasă, clădit de industria pe scară largă şi luminat de viaţa urbană, se leapădă cu dispreţ de prejudecăţile religioase, lasă raiul preoţilor şi bigoţilor burghezi, şi încearcă să-şi făurească o viaţă mai bună aici pe pământ. Proletariatul de astăzi se declară de partea socialismului, care recrutează ştiinţa în bătălia împotriva pâclei religiei, şi eliberează muncitorii de credinţa lor în viaţa de după moarte sudându-i laolaltă pentru a lupta în prezent pentru o viaţă mai bună pe pământ”[61].

,,Bolşevicul”, pictură de Boris Kustodiev, 1920, înfăţişând un revoluţionar cu steagul roşu, aruncând o privire fioroasă către o biserică ortodoxă

Lenin expune o chestiune dihotomică pentru proletariat şi partid: alegerea între a lupta pentru rai sau pentru pământ; trebuie să accepte materialismul şi ,,socialismul ştiinţific” sau religia. Mulţi din rândul ierarhiei bisericeşti şi dintre clericii de parohie au formulat în mod asemănător aceste două perspective asupra lumii rivale ca fiind incompatibile. Fireşte, aceşti oameni ai Bisericii au respins materialismul şi socialismul, favorizând tradiţionalismul secular şi religios şi promovarea carităţii, în timp ce în mod caracteristic erau gata să sprijine reformele structurale pentru a trata exploatarea urbană sau pentru a soluţiona problemele reformei agrare care a chinuit Rusia timp de decenii.

Însă, în anii dinainte de Revoluţia rusă din 1917, clerul de la oraşe, orientat către lupta muncitorilor, a căutat să-i unească pe cei divizaţi între aceste două alegeri. Pentru aceşti clerici din oraşele Rusiei pre-revoluţionare, lumea şi condiţiile ei materiale ar putea fi transformate printr-o dreptate socială orientată către Evanghelie. După revoluţie, aceşti clerici ruşi s-au trezit într-o alianţă dificilă cu noile autorităţi sovietice, şi în 1922 aceşti clerici ,,renovaţionişti” s-au organizat în Biserica Vie – o organizaţie bisericească care va fi controlată în mare parte de autorităţile sovietice într-un război pentru a submina şi distruge Biserica Ortodoxă Rusă tradiţională şi de obicei reacţionară din punct de vedere politic.

Aceşti clerici ai Bisericii Vii au devenit participanţi într-un război împotriva tradiţiei şi, fără să-şi dea seama, împotriva tuturor felurilor de credinţă şi practică religioasă. Biserica Vie a fost respinsă până la urmă ca o pseudo-Biserică de cei mai mulţi dintre credincioşii de rând, iar atacul sovietic asupra religiei s-a intensificat în general.

Contextul istoric

Pentru a înţelege poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse la începutul secolului XX, trebuie să privim înapoi către reformele seculare şi religioase din secolele XVIII şi XIX. În secolul al XVIII-lea, Rusia a suferit o transformare dramatică care a condus la formarea statului rus imperial. Pe temeliile aşezate de Petru cel Mare (1672-1725), Rusia secolului XVIII s-a deplasat din lumea tradiţională şi apărată cultural a vechii Moscove către un stat modern mai secular şi occidentalizat. În mod firesc, Biserica Ortodoxă Rusă, piesa centrală a vieţii spirituale şi culturale ruse, a fost afectată de aceste schimbări.

Abolirea patriarhiei ortodoxe în 1721 şi înlocuirea ei cu un Sinod mai ferm controlat de stat, urmând modelelor suedeze şi prusace existente, a avut efectul de a îngrădi autonomia Bisericii. Petru a dat încă o lovitură independenţei Bisericii plasând-o într-un buget de stat şi confiscându-i pământurile, limitându-i prin aceasta autonomia şi puterea economică[62]. Drept urmare, autoritatea ecleziastică a devenit mai subordonată voinţei statului. Această rigiditate crescută în care funcţiona Biserica s-a răsfrânt asupra vieţii clerului.

Ca rezultat al reformelor lui Petru, clerul, odinioară responsabil exclusiv pentru slujba şi ascultarea faţă de Biserică, a fost silit să devină slujitorul statului la nivel economic, legal şi etic. Statul petrin reclama slujirea tuturor grupărilor din cadrul societăţii potrivit poziţiei lor particulare. Deoarece Petru nu socotea clerul ca fiind un grup social, ci o altă clasă slujitoare, clerul a ajuns să-şi piardă drepturile deţinute anterior în vechea Moscovă. Influenţa statului asupra Bisericii, ca şi dorinţa proprie a clerului de a-şi apăra şi întreţine familia, a transformat clerul alb (adică, clerul de mir) ,,într-o clasă socială clericală”[63].

Potrivit istoricului Gregory Freeze, o combinaţie de obligaţii ale unei slujbe de stat, taxe, statut juridic, şi vechile însemne exterioare culturale şi moduri de a gândi ale clerului din secolul al XVIII-lea exista într-o subcultură restrânsă, separat de societatea convenţională. Pe de o parte, clericii se confruntau cu reformele petrine venind de sus, iar pe de altă parte cu voinţa enoriaşilor lor. Concret, în situaţia nou creată de reformele petrine, clericii se aflau în esenţă în incapacitatea de a ,,controla capriciile moşierilor, de a atenua situaţia critică a iobăgiei, sau chiar de a ţine ţăranii tulburaţi într-o supunere evlavioasă”[64]. Această slăbiciune a permis ca sentimentul revoluţionar să erupă în secolul ce a urmat.

În 1722, la un an după abolirea patriarhiei, Petru a silit clerul să dezvăluie orice informaţie subversivă care i-a fost mărturisită de un credincios, şi să jure loialitate faţă de ţar şi interesele statului. În secolul al XVIII-lea, relaţia dintre preot şi episcop a suferit de asemenea o schimbare, principalul catalizator pentru aceasta fiind subordonarea episcopului faţă de Sinod, care restrângea autonomia de care se bucura anterior episcopul. Sinodul a luat măsuri pentru a standardiza relaţia dintre preot şi episcop, încercându-se a se crea uniformitate şi continuitate în practicile episcopilor. Altfel spus, Biserica a adoptat modelul de birocratizare al statului.

Ca urmare a acestei întăriri a capacităţii administrative, episcopul era capabil să exercite mai mult control asupra acţiunilor preoţilor la nivel parohial. Parte a acestui control se făcea simţită în cererea episcopului ca preoţii să ţină mai multe predici pentru a combate erezia şi a spori cunoştinţele enoriaşilor. Într-un efort de a ridica statutul clerului prin crearea unei clase clericale educate, reformele petrine reclamau construirea de seminarii şi educaţie religioasă obligatorie pentru potenţialii clerici. Din punct de vedere al ierarhiei Bisericii, seminarul avea să instruiască preoţii pentru a săvârşi mai bine slujbele bisericeşti, avea să le confere acestora o educaţie teologică pregătindu-i pentru lupta împotriva ritului vechi şi superstiţiei, şi avea să dea candidaţi mai potriviţi pentru a ocupa poziţii de rang înalt în sânul Bisericii.

Dar slăbirea legăturii dintre cler şi comunitatea parohială a dus la izolarea clasei clericale. În Rusia pre-petrină, parohia era un centru cultural şi comercial autonom în cadrul comunităţii cu enoriaşii exercitând un control mare asupra vieţii parohiei. Reorganizarea parohiilor potrivit liniilor trasate de episcopi a condus la o pierdere a simţului comunităţii, iar la aceasta va contribui cererea lui Petru ca preoţii să dezvăluie mărturisirile anti-stat şi să citească legile statului în biserică. Această ,,spionare pentru poliţie impusă ’slujitorilor lui Dumnezeu’” este criticată de Lenin în articolul său din 1905, ,,Socialism şi religie”.

Zorii Revoluţiei

În momentul marilor reforme ale anilor ’1860, statutul asemănător castei al clasei clericale a fost contestat. În 1867, clasa clericală era abolită, iar şcolile bisericeşti au fost deschise oamenilor de toate clasele. Acest fapt a deschis uşa credincioşilor pentru a urma o vocaţie religioasă autentică. În plus, monahilor şi episcopilor – care adeseori arborau atitudini dispreţuitoare faţă de clerul de mir pe care îl considerau ignorant, înapoiat şi beţiv – a început să li se conteste autoritatea prin iniţiativele clerului de mir mai puţin puternic, dar care avea legături mai profunde cu credincioşii.

Între anii 1860-1890, preoţii de mir au început să propovăduiască tot mai mult pe teme morale, devenind adevăraţi ,,păstori”, nu doar ,,slujitori” care săvârşesc tainele. A fost creată propovăduirea extra-liturgică, sau beseda, care consta în discuţii libere despre credinţă iniţiate în mare parte ca răspuns la o iniţiativă catolică contemporană similară. Gânditorii ortodocşi ruşi au început să susţină tot mai puternic că Biserica avea o responsabilitate mai mare faţă de societate, şi că ar trebui pus un accent mai mare pe a conduce credincioşii către construirea unei societăţi noi bazate pe evanghelie şi principiile ei – principii precum dreptate, milostenie şi dragoste.

După Revoluţia din 1905, mulţi clerici de mir din Sankt Petersburg, spre mâhnirea fraţilor lor preoţi mai moderaţi, au început să intensifice acest efort spre reformă şi aplicarea socială a principiilor evanghelice. În acest context, Lenin a trasat o linie pe nisip, făcând ceva asemănător unui apel la clerul mai înclinat către reformă şi uneori radical:

,,Oricât de abjecţi, oricât de ignoranţi ar putea fi clericii ortodocşi ruşi, până şi ei au fost deşteptaţi acum de bubuitura prăbuşirii vechii ordini, medievale din Rusia. Până şi ei se alătură cererii pentru libertate, protestează împotriva practicilor birocratice, împotriva spionării pentru poliţie impusă ’slujitorilor lui Dumnezeu’. Noi, socialiştii, trebuie să dăm acestei mişcări sprijinul nostru, ducând cererile membrilor oneşti şi sinceri ai clerului către concluzia lor, făcându-i pe ei să rămână alături de cuvintele lor despre libertate, cerându-le să rupă cu fermitate toate legăturile dintre religie şi poliţie. Fie voi sunteţi sinceri, caz în care trebuie să susţineţi separarea totală a Bisericii de stat şi a şcolii de Biserică, pentru ca religia să fie declarată o afacere cu totul şi indiscutabil privată. Fie nu acceptaţi aceste cereri consecvente pentru libertate, caz în care în mod evident încă sunteţi [ţinuţi] captivi de tradiţiile inchiziţiei, caz în care în mod evident încă vă agăţaţi de slujbele voastre guvernamentale confortabile şi de veniturile pe care le dobândiţi de la guvern, caz în care în mod evident nu credeţi în puterea spirituală a armei voastre şi continuaţi să luaţi mite de la stat. Şi în acest caz muncitorii cu conştiinţă de clasă din toată Rusia declară război nemilos împotriva voastră”[65].

Acest cler ,,deşteptat”, precum îl descria Lenin, înclina către socialism încă din 1905, când un grup de 32 preoţi de mir s-a unit cu socialiştii creştini laici pentru a propune reforme care includeau separarea Bisericii de stat, administraţie bisericească democratică, o mişcare către calendarul gregorian (în locul celui iulian), şi utilizarea limbii autohtone (în locul celei slavone bisericeşti arhaice) pentru slujbele bisericeşti[66]. Aceşti preoţi foarte instruiţi au studiat în mod tipic la Academia Ecleziastică din Sankt Petersburg şi aveau contacte regulate cu alţi studenţi şi intelectuali urmând cariere seculare. Sfidând stereotipul preotului de la ţară – înapoiat, beţiv, needucat, cu nici o vocaţie religioasă –, ei erau bine echipaţi pentru a se lupta cu cele mai presante probleme ale Rusiei. Mişcându-se dincolo de riturile liturgice săvârşite, ei vedeau misiunea lor ca fiind profund conectată la lumea din jurul lor. În acest spirit, aceşti preoţi au creat Societatea pentru Luminarea Moral-Religioasă, în care ei dezvoltau un mesaj al Evangheliei sociale centrat pe aspectul pământesc pentru Rusia imperială târzie – un mesaj nu diferit de cel promulgat de contemporanul lor din America, Walter Rauschenbusch, a cărei carte Creştinătatea şi criza socială din 1907 evoca glasurile proorocilor Vechiului Testament pentru a critica capitalismul american.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 132/martie-aprilie 2021

PARTEA A VIII-A

Cel mai proeminent dintre aceşti clerici renovaţionişti a fost Alexandru Vvedenski[67], care a atribuit declinul Bisericii clerului reacţionar şi respingerii ştiinţei de către Biserică. Ţelul său era de a reînnoi Biserica pentru a îndrepta cauzele conservatorismului clerical. Devenind preot în 1914, Vvedenski a început de îndată să introducă inovaţii liturgice care, spera el, vor însufleţi viaţa parohială prin mai marea includere a credincioşilor în slujbele bisericeşti. În mod similar, Boiarski, un preot şi prieten apropiat al lui Vvedenski, a fost interesat de condiţia lucrătorilor din fabrică şi a devenit mai radical, în cele din urmă acceptând un soi de fuziune a moralităţii creştine cu idealurile mişcărilor revoluţionare.

Renovaţioniştii au făcut ceva progrese după abdicarea ţarului, când Vladimir Lvov a devenit procuratorul şef al Bisericii şi a epurat un număr de episcopi conservatori, punând temelia pentru un Sinod bisericesc mult-aşteptat care va salva Biserica de stagnarea şi înapoierea în care a fost adusă de reformele petrine din secolul XVIII. În martie 1917, clerul reformator şi radical din Sankt Petersburg a creat Uniunea Clerului şi Laicatului Democrat – o organizaţie care era socialistă în caracter, se împotrivea restaurării monarhiei, şi susţinea separarea Bisericii de stat.

De la căderea guvernului provizoriu în februarie 1917, renovaţioniştii au rămas într-un fel de limbo. Mult-aşteptatele reforme bisericeşti nu au venit îndeajuns de repede şi viitorul Bisericii, atât de intim legat de stat, era nesigur. Doar după Revoluţia din Octombrie renovaţioniştii, în forma Bisericii Vii, îşi vor găsi locul în noua societate sovietică. Bolşevicii au fost iniţial refractari faţă de a-i lua pe renovaţionişti drept parteneri, dar în 1921 guvernul sovietic a căutat să-i folosească pe renovaţionişti ca pe un ghimpe împotriva a ceea ce ei considerau a fi o Biserică Ortodoxă oficială reacţionară.

În 1921, foametea a creat un pretext pentru un atac asupra Bisericii. Bolşevicii au confiscat obiectele de valoare, iar obiectele liturgice conţinând metale preţioase şi bijuterii au fost luate din biserici şi mânăstiri şi vândute pentru a diminua efectele foametei. Această confiscare a averii a slăbit Biserica şi, în 1922, a gătit calea pentru controlul renovaţionist al Bisericii, susţinut de sovietici. Scopul bolşevicilor nu era de a prezenta o viziune alternativă pentru religie în Rusia, ci de a dezbina şi distruge Biserica în întregime. Atunci renovaţioniştii au înfiinţat propria lor Administraţie Bisericească Supremă pentru a înlocui fosta administraţie bisericească; cu toate acestea, credincioşii îi socoteau pe renovaţionişti trădători care au înlocuit autoritatea bisericească legitimă, incluzând autoritatea mult-iubitului conducător al Bisericii, patriarhul Tihon, care fusese acuzat de sabotaj şi pus sub arest la domiciliu la Mânăstirea Donskoi în timpul foametei.

La primul sinod al Bisericii Vii din 1922, scopul era de a îndepărta conducătorii reacţionari, de a închide mânăstirile, şi de a permite episcopilor să se căsătorească – scopuri ale unui număr de reformatori bisericeşti progresişti dinainte de revoluţie. Ierarhii Bisericii Vii au antrenat ajutorul statului pentru a institui aceste măsuri, deoarece mare parte a Bisericii li s-a împotrivit. În acest moment, au avut loc dezbinări între renovaţioniştii înşişi, dintre care unii credeau că reformele erau prea radicale. În 1923, patriarhul Tihon a fost eliberat din arestul la domiciliu şi a fost depus de un Sinod al Bisericii Vii; însă, majoritatea mirenilor s-a grupat în spatele lui Tihon, respingând hotărârile Bisericii Vii. Cam pe atunci s-a încheiat sarcina scurtă ca lider al vieţii bisericeşti ruse a Bisericii Vii. Prinsă la mijloc între ura marii părţi a credincioşilor şi suspiciunile noilor autorităţi sovietice, ea a rămas fără nici un sprijin[68].

Almanah 2015 7 Întrunire a Sfântului Sinod al Bisericii Vii, 1926. De la stânga la dreapta, stând jos: Gheorghe Juk, Gheorghe Dobronravov, Alexandru Vvedenski, Serafim Rujenţev, Alexie Bajenov şi Pavel Krasotin

După prăbuşirea Bisericii Vii, noul guvern sovietic a început persecutarea activităţii religioase. Legile religioase din 1929 interzic orice fel de societăţi bisericeşti şi studiu scripturistic, şi izgonesc Biserica din societate, reducându-i activitatea la săvârşirea ritualurilor. Până în 1930, toate mânăstirile sunt închise. Aceasta a condus la o reţea clandestină de credincioşi care se întâlneau în taină pentru a se ruga şi, în unele cazuri, continuau să trăiască ca monahi şi monahii ,,în lume”. În anii care au urmat a devenit o sinucidere profesională şi socială să fii văzut intrând într-un lăcaş de închinare.

Aceste atacuri îi vor costa în parte pe bolşevici sprijinul largilor segmente ale ţărănimii în timpul acţiunii lui Stalin pentru colectivizare forţată. În loc să vadă în autorităţile sovietice forţele eliberatoare, ţăranii le-au perceput în termeni aproape apocaliptici – ca militanţi atei, având intenţia de a distruge preaiubita lor cultură tradiţională. Ţăranii din Ucraina, de pe Volga, din Caucazul de Nord şi alte zone s-au împotrivit politicilor de colectivizare ale lui Stalin, unindu-se ca o clasă – satul împotriva statului – pentru a-şi apăra tradiţiile şi mijloacele lor de trai. Aceşti ţărani au înţeles incursiunile statului nu ca pe o politică economică, ci ca pe un ,,război al culturii” lansat de o putere cuceritoare anti-creştină.

După modul în care a fost tratată Biserica în primul deceniu după revoluţie, ţăranii în mod tradiţional religioşi aveau motive să fie suspicioşi. Şi în timp ce scopul declarat al bolşevicilor era să pună capăt rolului culacilor[69] exploatatori, ei aveau de asemenea intenţia de a eradica cultura şi economiile locale ale ţărănimii ,,pre-moderne”[70]. În regiunile rurale bântuiau zvonuri despre o întoarcere la iobăgie, împreună cu poveşti despre ţărani măcelăriţi, şi teama de începuturile domniei lui antihrist. Pe drept, ţăranii puneau semnul egal între comunism şi ateism, şi răspundeau în mod corespunzător. Eforturile de colectivizare erau întâmpinate cu distrugerea culturilor, vitelor şi maşinilor, culminând cu febra din martie 1930, o răscoală ţărănească de masă. La sfârşitul anilor ’1930, ferma colectivă reuşise să învingă şi opoziţia a luat forme noi, mai subtile – refuzul de a lucra, sabotaj şi inerţie.

Confiscarea grânelor ascunse de culaci în cimitir, Ucraina, 1930

Se poate naşte întrebarea dacă o abordare diferită a ,,problemei” religiei în Rusia – şi mai specific a caracterului reacţionar al Bisericii Ortodoxe Ruse – ar fi putut conduce la un tip diferit de stat sovietic. În timp ce mulţi conducători bisericeşti erau monarhişti devotaţi, şi Ortodoxia rusă în general slujea ca un bastion împotriva concepţiilor socialiste despre stat şi moralitate, alţi clerici şi laici progresişti şi chiar cu vederi revoluţionare împărtăşeau ţeluri comune cu revoluţionarii socialişti din 1917. Însă, concentrându-se pe conexiunile în plan material ale sentimentului religios, Lenin scria: ,,Combaterea religiei … trebuie unită cu practica concretă a mişcării de clasă, care ţinteşte către eliminarea rădăcinilor sociale ale religiei”[71].

El continuă: ,,Nici o carte educaţională nu poate eradica religia din minţile maselor care sunt zdrobite de munca grea capitalistă, şi care sunt la mila forţelor distrugătoare oarbe ale capitalismului, până când acele mase însele nu învaţă să lupte împotriva acestei rădăcini a religiei, să lupte împotriva domniei capitalului în toate formele sale, într-un mod unificat, organizat, planificat şi conştient”.

Aşadar, dacă condiţiile materiale şi exploatarea sunt rădăcinile putrede care dau naştere religiei, atunci aceste rădăcini trebuie eradicate cele dintâi. Faptul că sentimentul religios continuă să existe în statele socialiste ridică o problemă interesantă pentru materialistul care aşteaptă decesul religiei odată ce condiţiile care ,,produc” religia sunt ,,remediate”. Într-un spirit asemănător, Marx scria că ,,pătimirea religioasă este, în acelaşi timp, expresia suferinţei reale şi un protest împotriva suferinţei reale. Religia este suspinul fiinţei oprimate, inima unei lumi fără inimă, şi sufletul condiţiilor fără suflet”[72]. Dacă religia este ,,suspinul celor oprimaţi”, atunci marxiştii nu ar trebui să se gândească să critice religia pe teren ideologic, ci să abordeze rădăcinile oprimării care dau naştere sentimentului religios. Dar ce se întâmplă dacă după revoluţie poporul continuă să ,,suspine” ?

În credinţa lor fermă în materialismul dialectic, bolşevicii credeau că întemeierea statului socialist va conduce, în timp, la ,,ofilirea” religiei. Probabil această convingere fermă i-a determinat să dezbine şi să cucerească în mod oportunist nu numai elementele reacţionare din Biserica Ortodoxă, ci să atace şi toate expresiile credinţei şi sentimentului religios, ca şi cum cele două erau unul şi acelaşi lucru. Însă nici un grad de progres material nu va înăbuşi dorinţa de a găsi răspuns la întrebările ultime ale vieţii: de ce sunt aici ? Care este scopul vieţii ? Cei dragi ai mei continuă să trăiască după ce mor ? De ce sunt inspirat de frumuseţe şi de ce mă simt uneori ca şi cum am fost făcut pentru altă lume ? Faptul că această dorinţă spirituală este anterioară societăţii cu clase este un semn că ea este esenţială pentru firea umană şi că nu poate fi dezrădăcinată în masă, nici nu ar trebui să fie, dacă noi respectăm demnitatea umană.

Statul sovietic, atât sub Lenin cât şi sub Stalin, nu a distrus sentimentul religios, ci pur şi simplu a izgonit exprimarea sa în ilegalitate şi, când a fost avantajos, l-a canalizat pentru scopurile statului, atât sub forma unei patriarhii controlate strict sub Stalin şi liderii următori, cât şi atunci când statul a trebuit să mângâie şi să inspire naţiunea. La 11 zile după atacul lui Hitler asupra Uniunii Sovietice în 1941, Stalin a vorbit poporului rus. După ce s-a adresat mulţimii cu salutul obişnuit ,,tovarăşi”, limbajul său s-a schimbat. Pentru prima oară, el a întrebuinţat limbajul care ar fi fost familiar şi mângâietor pentru mulţi, dar care a părut, în această situaţie, deplasat. El s-a adresat poporului nu numai cu ,,tovarăşi”, ci şi cu ,,fraţi şi surori”. Această formă de adresare intimă era limbajul Bisericii – limbajul începutului unei predici …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 133/mai-iunie 2021

PARTEA A IX-A

Diabolismul revoluţiei

Păcatul a întunecat mintea poporului nostru. Ei pipăie întuneric, 
şi nu lumină, şi rătăcesc ca cel beat (potrivit Iov 12, 25)
Epistolă a Patriarhului Tihon al Moscovei şi a toată Rusia

Potrivit Sfântului Serafim de Sarov, diavolul a fost cel dintâi revoluţionar, care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Iată de ce toate revoluţiile sunt potrivnice creştinismului şi au o origine diabolică. Este cu neputinţă a ne imagina un creştin smerit şi blând fiind un rebel, un revoluţionar. Fără doar şi poate, diavolul este adevăratul părinte şi călăuza spirituală a tuturor revoluţiilor din lume. Ele slujesc scopurilor şi voilor sale, străduinţelor şi faptelor sale de a distruge ordinea lumii şi de a răsturna autorităţile legitime statornicite de Dumnezeu.

O analiză corectă şi imparţială a revoluţiilor ruse din secolul XX arată că ele nu sunt o excepţie de la această regulă, fiind în mod evident de natură diabolică. Iată de ce faimosul păstor din Kronstadt şi a toată Rusia, Sfântul Ioan de Kronstadt şi-a ridicat glasul pentru a spune cuvinte formidabile de îndreptare celor care semănau răzvrătire şi spirit revoluţionar, şi a dat un diagnostic final precis şi teribil: ,,Rusia a devenit o casă de nebuni”. Noi găsim aceeaşi frază în Memoriile ducelui N.D. Jevakhov, fost prieten al procuratorului şef al Sfântului Sinod.

Un poster anti-bolşevic din perioada războiului civil din Rusia

Mulţi alţi martori oculari au remarcat nebunia în masă şi frenezia din timpul acelor ani. Astfel, unul din ierarhii ruşi consacra în totalitate una din predicile sale posesiunii demonice şi manifestărilor sale contemporane: ,,Unde sunt cei posedaţi ? Ei au vărsat atât de mult sânge în anii din urmă, sfâşiind în bucăţi oameni cu bombele lor, […] necruţând sute de victime şi copii nevinovaţi de dragul planului lor infernal, comiţând crime, distrugându-se pe ei înşişi, de parcă ar fi inevitabil, şi sfârşindu-şi vieţile respingând crucea lui Hristos înainte de execuţie: cine nu-i cunoaşte ? Cine nu i-a văzut dezlănţuindu-se în sate şi pe moşii, când au făcut demonstraţii teribile arzând din temelii clădiri vechi de secole, scoţând lucrurile afară din ele şi aruncându-le ţăranilor beţi, torturând cai şi vite cu topoare şi furci, bând întruna şi veselindu-se pe ruinele pârjolite, şi pentru a încununa toate, profanând biserici ? Ei au fost cei care au antrenat fabricile şi tinerii din sate în nebunie, care încă înspăimântă oamenii cu incendieri, hoţie, orgii nocturne, ameninţări, răzbunare şi respingerea lui Dumnezeu şi a tot ce este sacru şi drag poporului rus ?!”

Anul 1917 a întrecut de departe toate perioadele anterioare ale istoriei ruse prin intensitatea freneziei sale: ,,Demonii s-au sălăşluit în sufletele ruşilor şi ei au devenit posedaţi de demoni”, scria teologul rus pătrunzător, fostul părinte duhovnicesc al familiei ţarului, Episcopul Teofan de Poltava. ,,Era o îmbătare cu libertate, desfrânare şi lipsa pericolului de pedeapsă”, scrie în memoriile sale ducele Jevakhov. ,,Batjocorind sălbatic morala şi legea, cu o răutate satanică inimaginabilă, în astfel de circumstanţe toate încercările de îndreptare doar au stârnit mai multe sentimente”[73].

Moscova distrusă de bolşevici în toamna anului 1917

Potrivit filozofului Ivan Ilyin, Revoluţia din 1917 a scos la suprafaţă toate patimile şi năravurile josnice ale poporului rus, dezvăluind un abis al celor mai păcătoşi, josnici şi neruşinaţi, grosolani şi cruzi. Focul iadului părea să izbucnească peste Rusia, o mulţime de legiuni gadarene de demoni au izbit trupul ei şi i-au distrus total temeliile morale, până şi legămintele fundamentale. Mulţi au fost copleşiţi de exasperare unul faţă de celălalt, o stranie antropofobie. În acele timpuri nu era mare lucru a ucide o persoană nevinovată, a jefui, a distruge, a pune foc undeva. Aşadar duşmanii externi şi interni ai Rusiei, făcând uz de privaţiunile caracteristice războiului, au stârnit simţămintele păcătoase ale mulţimii. La atacul acestor forţe, ,,Rusia s-a prăbuşit, înghiţită de revoluţie – scria V.F. Ivanov – chiar la apogeul dezvoltării ei”[74]. Complotul diabolic împotriva Rusiei şi ţarului ei a reuşit.

Această cădere a ţării purtătoare de Dumnezeu a fost pregătită de-a lungul a câtorva secole şi a fost îngăduită de Dumnezeu pentru păcatele grave ale poporului rus: ,,Prin neglijarea chemării ei dumnezeieşti, Rusia s-a încredinţat vrăjmaşului neamului omenesc şi a devenit o satanocraţie. S-a ajuns la posedarea totală de către duhurile rele; pătura superioară a societăţii era plină de ele şi măreţia rusă s-a prăbuşit. Foametea şi haosul sunt astăzi moştenirea firească a Sovdepiei (Rusiei sovietice)”[75].

,,Rusia, asemenea Franţei secolului XVIII, a trecut printr-o perioadă de nebunie totală şi doar prin suferinţă şi lacrimi începe ea să-şi revină din boala sa gravă”, scria în jurnalul ei Anna Virubova, domnişoară de onoare a maiestăţii sale imperiale, o prietenă a ultimei împărătese ruse, la mulţi ani după acele evenimente teribile.

În scrisoarea sa către prinţesa Victoria, marea ducesă Elisabeta compară starea poporului rus cu delirul unei persoane nebune: ,,Tot ceea ce s-a adunat de-a lungul veacurilor este distrus – distrus de propriul nostru popor, pe care îl iubesc din toată inima. Este adevărat, el era bolnav moral şi orb, nevăzând încotro mergea. Mă doare inima, dar nu simt amărăciune. Cum pot critica sau condamna o persoană, când ea este nebună şi în delir ?”[76]

De fapt, esenţa demonică a elementului revoluţionar a fost descrisă strălucit şi profetic de Dostoievski în Demonii, şi visul profetic al lui Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă este dovada vie a sa. Dar în timp ce aţâţă şi tolerează flacăra revoluţionară, poporul rus nu-şi poate închipui ce consecinţe ar putea avea acest joc periculos cu focul: chemarea la distrugere şi revoltă (,,Este o furtună ! … S-o lăsăm să se dezlănţuie în toată furia sa !” – Maxim Gorki), moartea vechii lumi (Blok, Balmont, Briusov şi alţi poeţi ruşi, care au strălucit cu duhul revoluţionar şi au chemat ca Blok la ,,a asculta muzica revoluţiei” – aceasta este mulţimea sângeroasă de incendieri, ucideri şi pogromuri; sau au blasfemiat ca Esenin, care a scris pe pereţii Mânăstirii Sretenski din Moscova: ,,Dumnezeu a fătat” şi care potrivit propriei mărturisiri şi-a vândut sufletul lui Fiend). Vestitorii literari ai revoluţiei au tăiat craca pe care stăteau. Şi mult-aşteptata furtună a izbucnit într-adevăr. Puţini dintre ei au fost cruţaţi – îndeosebi cei care au trădat pe Dumnezeu, cinstea şi conştiinţa, şi care şi-au putut schimba culoarea şi au înălţat-o odată cu noua putere.

Poporul rus a întâmpinat cu bucurie ştirile despre abdicarea ţarului Nicolai al II-lea. ,,Februarie 1917 era vremea totalei nebunii printre oameni. Pe străzi aveau loc numeroase demonstraţii. În pieţe nu se terminau adunările. Toţi se felicitau unul pe altul pentru căderea tiraniei”. Acest virus al nebuniei i-a infectat şi pe clerici care nutreau iluzii că după abdicarea ţarului nu se va schimba nimic în statutul clasei clericale”[77].

Tema nebuniei din Rusia este reflectată viu în poezia lui Maximilian Voloşin, care în timpul acelor ani nebuni şi sângeroşi a reuşit să se apropie de creştinism, lăsând deoparte interesele sale oculte anterioare. În poemul său Moscova scris în martie 1917, el ataca dominaţia elementului roşu, care aducea oamenilor ,,sânge”, ,,execuţie” şi ,,necaz”:

La groapa de lângă locul de execuţie
În faţa Bisericii Acoperământului
Ei rostesc obscene,
Cuvinte neruseşti.
Nici o candelă nu este aprinsă,
Nici un clopot nu cheamă la liturghie.
Toate piepturile sunt marcate cu roşu
Şi un veşmânt roşu flutură în vânt.

Încă mai desluşit percepe poetul concentrarea elementului ticălos, diavolesc în arestarea mitropolitului de Petrograd de către bolşevici:

Prin vidul puterii suverane,
Odinioară cuprinsă de Petru,
Toată drăcimea a năvălit în această casă
Şi pe tronul gol
Peste ţinuturi mlăştinoase nesigure
Ei sunt prinşi într-o horă diavolească.
Oamenii, loviţi de nebunie,
Se izbesc cu capetele de un zid de cărămidă
Şi rup lanţurile, ca cel posedat (Petrograd).

El adevereşte posedarea oamenilor de asemenea în poemul său Trichine, unde el a amintit profeţiile lui Dostoievski şi a descris cum ,,trichinele sălăşluiesc în trupurile şi duhurile oamenilor”. Prin trichine el înţelege cu siguranţă demoni. Poemele sale Din abis, Demoni surzi şi muţi, Rusia surdă şi mută sunt dedicate demonologiei revoluţionare ruse. Ultimul poem vorbeşte despre evenimentele din Evanghelie privind scoaterea unui demon dintr-un băiat (Marcu 9, 17-27) şi le asociază cu prinderea diavolească a Rusiei:

Nu eşti posedată de acelaşi duh,
Tu, Rusie surdă şi mută !
Duhul rău ţi-a răpit mintea şi libertatea
Şi te aruncă acum în foc, acum în apă,
Te izbeşte de piatră şi te duce în păduri.

O imagine încă mai intensă a revoluţiei ruse sângeroase din 1917 a fost zugrăvită de un poet şi profet care până recent era puţin cunoscut în Rusia, nefiind inclus nici măcar în antologiile poetice ruse din secolul XX (din cauza apropierii sale duhovniceşti de familia ţarului şi a loialităţii faţă de monarhia ortodoxă), Serghie S. Bekhteev (1879-1954):

Biserici şi case se prăbuşesc,
Mestecenii din parc cad la pământ,
Ţipete de blasfemie şi ameninţări
Răsună ca un urlet bestial (Clopotarul).

O vâlvătaie sângeroasă arde pe cer
Conacele ard unul după altul
Grămezile de grâu adunate sunt în flăcări
Şi stăncuţele roşii zboară (Pământ şi libertate).

Imaginile demonologice ale revoluţiei într-un moment sunt asociate cu imaginea unei femei vârstnice sângeroase:

O vreme grea de ruină totală
A venit ca o furtună acoperind cu nori ţara;
Şi pretutindeni văd imaginea
Unei femei bătrâne sângeroase, teribile (Pământ şi libertate).

şi în alt moment sunt percepute ca ,,fuga nebună de nestăpânit” a unui armăsar roşu sălbatic posedat de demon:

Cine, gonind frica
Poate ţine în frâu voinţa nebunului,
Care pentru salvarea sa va reuşi
Să pună frâu unui armăsar posedat de demon (Armăsarul roşu).

Poetul nu ezită să schiţeze caracterul satanic, diavolesc al evenimentelor din Rusia; mai mult, el vede o anumită logică istorică în el.

Din vechime a fost aşa,
Că Mama-Rusia avea crize de nebunie,
Şi după ce se termină
Picioarele ei rănite o duc către Domnul
Cu plânset şi cereri, şi suspine,
Cu lacrimi de pocăinţă şi închinăciuni (Cel posedat).

Rezultatul final al nebuniei poporului rus a fost exterminarea consecventă a celei mai bune pături a societăţii ruse, inclusiv mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, clerici, monahi, ca şi nobili, ofiţeri ai armatei, negustori şi ţărani prosperi muncitori; dărâmarea bisericilor ortodoxe, monumentelor istorice de arhitectură, proclamarea ateismului în ţară şi zeificarea liderilor comunişti, în primul rând a lui Lenin, care spunea odată: ,,Lăsaţi 90% din ruşi să moară. Cel mai important este ca 10% din ei să rămână pentru timpul revoluţiei mondiale”. Un fanatic, despre care Bunin spunea odată: ,,O progenitură, un degenerat moral de la naşterea sa, Lenin, la apogeul activităţilor sale, a făcut ceva abominabil şi monstruos: el a devastat cea mai mare ţară din lume şi a ucis câteva milioane de oameni, şi totuşi lumea a ajuns atât de nebună încât ziua în amiaza mare discută dacă el este un binefăcător al omenirii sau nu ?” (Din discursurile sale ţinute în Paris, 16 februarie 1924).

Alt scriitor rus faimos, A.I. Kuprin, a fost îngrozit după întâlnirea sa personală cu Lenin, negăsind nici un indiciu de suflet omenesc în el: ,,În esenţă, cred eu, acest om, un bărbat chiar degajat, amabil şi sănătos, este mult mai teribil decât Nero, Tiberius sau Ivan cel Groaznic. El nu are sentimente, nu are dorinţe, nu are instincte. Doar un singur gând tăios, arid, de nebiruit: Distrugeţi când cade” (,,Lenin. Un instantaneu”).

Agent al serviciilor secrete pruse şi germane (un fapt care a fost stabilit în mod indiscutabil de poliţia secretă rusă în 1917), cel mai probabil un mason de rang înalt, Lenin era numit în Rusia ,,cel mai uman dintre oameni”, şi pentru poporul posedat înşelat el a devenit un simbol al sfinţeniei (,,mai sfânt decât toţi sfinţii”). Nu este aceasta o dovadă categorică a acelei boli duhovniceşti extrem de grave a poporului rus, care din nefericire nici măcar astăzi nu este pe deplin vindecată ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 134/iulie-august 2021

[1] Titlul este inspirat de romanul Demonii de Feodor Dostoievski. A se vedea comentariile părintelui Serafim Rose în NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XI).

[2] ,,Viaţa protoiereului Valentin Amfiteatrov” (Zhizneopisanie Protoiereia Valentina Amphiteatrova), Pravoslavnaia Zhizn’, 53, N 11 (658), noiembrie 2004, p. 9-10.

[3] Monah Boris Efremov, ,,Serghie Nilus”, Pravoslavnaia Rus’, N 1 (1454), 1/14 ianuarie 1992, p. 5-9.

[4] Despre Lev Tihomirov am scris într-un cu totul alt context, a se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol, subtitlul O nouă eră: monarhismul naţionalist.

[5] Aici este prezentat Mihail Bakunin ca revoluţionar anarhist. A se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos unde este prezentată gândirea sa ca satanist, alături de Marx şi Proudhon, şi NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XI), unde părintele Serafim Rose îl prezintă ca nihilist.

[6] Edmund Wilson, Către staţia Finlanda (To the Finland Station), London: Phoenix, 2004, p. 256-258, 259-260, 261.

[7] Stephen Johnson, Wagner. Viaţa şi muzica sa (Wagner. His Life and Music), London: Naxos, 2007, p. 59.

[8] Alexandr Herzen (1812-1870) a fost un scriitor şi gânditor rus, cunoscut ca ,,tatăl socialismului rus”. Aflat în exil la Londra, Herzen a luat parte la organizarea Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, devenind bine familiarizat cu cercurile revoluţionare.

[9] Isaiah Berlin, ,,Romantismul german în Petersburg şi Moscova”, Russian Thinkers, London: Penguin, 2008, p. 164-165.

[10] M.S. Anderson, Dominaţia Europei, 1815-1914 (The Ascendancy of Europe, 1815-1914), London: Longman, 1985, p. 350-351.

[11] Julius Braunthal, Istoria Internaţionalei 1864-1914 (History of the International 1864-1914), 1966, p. 139.

[12] Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865) a fost un filozof, politician şi economist francez. El a fost prima persoană care s-a declarat a fi un anarhist, folosind acest termen, şi este socotit în mare măsură unul din cei mai influenţi teoreticieni ai ideologiei.

Şi Proudhon îl venera pe satan. În cartea sa dedicată justiţiei în revoluţie şi Biserică, Proudhon declara: „Cunoştinţele noastre nu depind de Dumnezeu. Societatea ne aparţine independent de Dumnezeu. Fiecare pas înainte este o biruinţă prin care învingem dumnezeirea”. Proudhon exclama: „Dumnezeu este prostie şi laşitate ! Dumnezeu este făţărnicie şi minciună ! Dumnezeu este tiranie şi mizerie ! Dumnezeu este răul ! Ridicând la ceruri mâna, declar că Tu, Dumnezeule, nu eşti altceva decât plânsul minţii mele, sceptrul conştiinţei mele”. Pentru mai multe amănunte, a se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.

[13] Geoffrey Hosking, Rusia şi ruşii (Russia and Russians), p. 307.

[14] Noam Chomsky, Înţelegând puterea (Understanding Power), p. 31-32.

[15] Edmund Wilson, Către staţia Finlanda, p. 269.

[16] Feodor Dostoievski, Însemnări din subterană, în Cele mai bune istorisiri ale lui Dostoievski, New York, 1955, p. 136.

[17] Gareth Stedman-Jones scrie: ,,Viziunile dispariţiei statului [la Marx] aparţineau anilor ‘1840: 1848 a spulberat aceste speranţe nevinovate” (,,Căile revoluţiei”, BBC History Magazine, vol. 3 (6), iunie 2002, p. 36).

[18] Isaiah Berlin, Studiul adecvat al omenirii (The Proper Study of Mankind), London: Pimlico, 1998, p. 584.

[19] Friedrich Engels, Karl Marx şi mişcarea revoluţionară în Rusia (Karl Marx and the Revolutionary Movement in Russia).

[20] Ronald Seth, Teroriştii ruşi (The Russian Terrorists), London: Barrie and Rockliff, 1966, p. 28-29.

[21] Richard Evans, Urmărirea puterii. Europa 1815-1914 (The Pursuit of Power. Europe 1815-1914), London: Penguin, 2017, p. 611.

[22] Ronald Seth, Teroriştii ruşi, p. 30-31.

[23] A se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos. Şi părintele Serafim Rose vorbeşte despre el, a se vedea NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne (XI).

[24] Combinaţia dintre educaţia de seminar şi activitatea revoluţionară nu era neobişnuită. Dobroliubov era fiul unui preot, Stalin era seminarist.

[25] Nicolai Ogarev (1813-1877), poet, istoric şi activist politic.

[26] V.F. Ivanov, Intelighenţia rusă de la Petru I până în zilele noastre (Russkaia Intelligentsia i Masonstvo ot Petra I do nashikh dnej), Moscow, 1997, p. 342-343.

[27] Lev Şestov, În balanţele lui Iov (Na Vesakh Iova), Paris: YMCA Press, 1975, p. 67.

[28] Dostoievski, Fraţii Karamazov, XI, 9.

[29] Asemenea lui Darwin, care i-a declarat război lui Dumnezeu după moartea fiicei sale.

[30] A se vedea Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos unde sunt comentate câteva din poemele lui Marx, printre care şi Oulanem.

[31] A se vedea nota anterioară.

[32] Richard Wurmbrand, Era Karl Marx satanist ? (Was Karl Marx a Satanist ?), Diane Books, 1976, p. 18-19, 20-22.

[33] Richard Evans, Urmărirea puterii. Europa 1815-1914 (The Pursuit of Power. Europe 1815-1914), London: Penguin, 2017, p. 177.

[34] Timothy Snyder, Drumul către lipsa de libertate (The Road to Unfreedom), London: Vintage, 2018, p. 30-31.

[35] Isaiah Berlin, ,,Inevitabilitatea istorică”, în Studiul adecvat al omenirii (The Proper Study of Mankind), London: Pimlico, 1998, p. 135-141.

[36] În almanahul din anul 2014, al cărei subiect principal este MAREA TRĂDARE. Ademenirea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Patriarhia Moscovei, am prezentat două articole scrise de protoiereul Lev Lebedev († 1998): Raport către Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora din mai 1998 şi Dialogul dintre ROCOR şi Patriarhia Moscovei.

[37] Lev Lebedev, Marea Rusie (Velikorossia), Sankt Petersburg, 1999.

[38] Lev Regelson, Tragedia Bisericii Ruse (Tragedia Russkoj Tserkvi), Paris: YMCA Press, 1977, p. 52.

[39] Serghie Bulgakov, Socialism şi creştinism (Sotsializm i Khristianstvo), Moscova, 1917.

[40] Igor Şafarevici, ,,Socialismul” în Alexandru Soljeniţin (ed.), De sub dărâmături (Iz-pod Glyb), Paris: YMCA Press, 1974; Socialismul ca fenomen al istoriei lumii (Sotsializm kak Iavlenie Mirovoj Istorii), Paris: YMCA Press, 1977, p. 265.

[41] Christopher Andrew şi Vasilie Mitrokhin, KGB şi lumea (The KGB and the World), London: Penguin, 2006, p. 1-2.

[42] Richard Pipes, Rusia sub regimul bolşevic 1919-1924 (Russia under the Bolshevik Regime, 1919-1924), London: Fontana, 1995, p. 494.

[43] Florence Farmborough, Soră medicală pe frontul rus. Jurnal 1914-1918 (Nurse at the Russian Front. A Diary 1914-1918), London: Blue Club Associates, 1974, p. 384-385.

[44] Noua politică economică a fost propusă de Lenin în 1921 ca o măsură temporară. Aceasta consta într-un sistem economic care includea piaţă liberă şi capitalism, ambele supuse controlului statului, chiar dacă întreprinderile de stat vor lucra în profit.

[45] Cumplit de asemănător cu ce se petrece astăzi … Dacă ne mai îndoiam că trăim în comunism.

[46] A se vedea şi Şcoala de la Frankfurt: conspiraţie pentru a corupe, de formaţie marxistă, care avea de asemenea printre obiective încurajarea prăbuşirii instituţiei familiei.

[47] Constructivismul a fost o mişcare artistică rusă, apărută în Moscova anilor ‘1920, care concepea creaţia artisticã ca o construcţie arbitrarã din forme lipsite de conţinut emotiv.

[48] Oliver Figes, Clevetitorii (The Whisperers), London, 2007, p. 7-10.

[49] Ibid., p. 10-11.

[50] Ibid., p. 330-333.

[51] Lenin, ,,Scrisoare către Gorki” (1913), Opere complete (ediţia a doua, 1926-1932), vol. XVII, p. 81-86. Potrivit S.G. Puşcarev, Lenin şi Rusia (Lenin i Rossia), Frankfurt: Possev-Verlag, 1986.

[52] S.I. Liberman, ,,Comisarul poporului Krasin” (Narodnij komisar Krasin), Novij Jurnal, nr. 7, 1944, p. 309; citat în D. Volkogonov, Lenin, London: Harper Collins, 1994, p. 372.

[53] Latsis, Ezhenedel’nik ChK, nr. 1, 1 noiembrie 1918; în preot Vladimir Dimitriev, Golgota Simbirskului (Simbirskaia Golgofa), Moscova, 1997, p. 4.

[54] V. Karpov, Generalissimus, Kaliningrad, 2004, p. 79.

[55] Lenin, Opere complete, volumul XLI, p. 309.

[56] Alexandru Soljeniţin, Arhipelagul GULag (The GULag Archipelago), Paris: YMCA Press, volumul II, p. 602.

[57] Alexandru Soljeniţin, Cuvânt de acceptare, Premiul Templeton pentru progres în religie, 1983; Cugetarea Rusă (Russkaia Mysl’), nr. 3465, 19 mai 1983, p. 6.

[58] Despre prigoana suferită de Biserica Ortodoxă Rusă a se vedea, de asemenea, Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit (I) şi Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.

[59] Vestitorul Mişcării Creştine Ruse (Vestnik Russkogo Khristianskogo Dvizhenia), 1968, nr. 89-90, p. 19-23.

[60] Pipes, op. cit., p. 367-368.

[61] Vladimir Lenin, ,,Socialism şi religie”, Marxists Internet Archive, 3 decembrie1905.

[62] A se vedea Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev († 1950), în care este descris pe larg felul în care vieţuiau ruşii în vremea lui Petru cel Mare şi reformele introduse de acesta.

[63] Gregory Freeze, Leviţii ruşi (The Russian Levites), Boston: Harvard University Press, 1977, p. 218.

[64] Ibid., p. 222.

[65] Lenin, ,,Socialism şi religie”.

[66] Edward E. Roslof, Preoţii roşii: renovaţionism, Ortodoxia rusă, şi Revoluţia, 1905-1946 (Red Priests: Renovation, Russian Orthodoxy, and Revolution, 1905-1946), Indiana University Press, 2002, p. 7.

[67] A se vedea

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC

» Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920

» O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor

Rânduiala ortodoxă

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

[68] Lupta decisivă între Biserica oficială şi Biserica Vie s-a dat abia în timpul celui de-al doilea război mondial: Stalin a optat pentru Biserica oficială [a se vedea CĂTRE UN AL VIII-LEA SINOD ECUMENIC]. În 1943, mitropolitul Serghie Stragorodski a fost rechemat la Moscova şi repus de Stalin în fruntea Bisericii; Vvedenski, reţinut la Ulianovski sub un pretext tehnic, a aşteptat neputincios în timp ce majoritatea bisericilor renovaţioniste rămase au fost redate turmei patriarhale. ,,Renovaţionismul s-a prăbuşit”, a admis el. Până în 1944, practic nu mai existau biserici renovaţioniste în Rusia; recunoscând faptele, ierarhii renovaţionişti, cu excepţia lui Vvedenski şi a încă unul sau doi, şi-au declarat supunerea faţă de patriarh. Vvedenski a murit în iulie 1946. Ultima liturghie renovaţionistă a fost săvârşită pe 9 octombrie 1946.

[69] Culac (în limba rusă kulak) era ţăranul rus care deţinea mai mult de 8 acri de pământ. În Uniunea Sovietică, termenul culac se referea la ţăranii care posedau pământ şi care erau consideraţi aliaţi ,,şovăitori” ai revoluţiei, fiindcă au ascuns grânele de bolşevici; ei erau socotiţi de aceştia din urmă ,,duşmanii de clasă” ai ţăranilor mai săraci. Ei au fost deposedaţi de toate bunurile şi persecutaţi.

[70] A se vedea Lynne Viola, Ţărani rebeli sub Stalin: colectivizarea şi cultura opoziţiei ţăranilor (Peasant Rebels Under Stalin: Collectivization and the Culture of Peasant Resistance), Oxford University Press, 1996.

[71] Vladimir Lenin, ,,Atitudinea partidului muncitorilor faţă de religie”, mai 1909.

[72] Karl Marx, ,,Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului”, ianuarie 1844.

[73] Memorii, vol. II, p. 14.

[74] Intelighenţia rusă şi francmasoneria, p. 31.

[75] Russky Palomnik, 1999, nr. 320, p. 89.

[76] Egumen Serafim, Ţarul-mucenic ortodox, p. 67.

[77] A.D. Stepanov, Chernaya sotnya, p. 63.

Dogma sau doctrina nr. 42

[PDF] Calendar ortodox stil vechi 2024

ALMANAH

Carti in site

Pagina cititorului

Cautare in site

Chestiunea Calendarului:

Eutanasie. Donare de organe

Creştinism şi islamism

Homosexualitatea în lume

Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă

Patriarhia Constantinopolului si ecumenismul. Al VIII-lea Sinod Ecumenic. Istorie contemporană

Supraveghere. Cipuri. Biometrie

Manifestări păgâne

’Binefacerile’ alimentaţiei şi medicinei moderne

Conspiraţie împotriva copilăriei

Teme duhovnicesti actuale