Tâlcuire la rugăciunea domnească (VII)
Tâlcuire la rugăciunea domnească (VII)
de arhimandrit Serafim Alexiev
,,Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”
Sfântul Chiprian al Cartaginei spune: „Când rostim facă-se voia Ta noi nu ne rugăm ca Dumnezeu să facă cum voieşte, ci ca noi să putem să săvârșim ce voieşte Dumnezeu. Căci cine poate să-L împiedice pe Dumnezeu să săvârșească ceea ce voieşte ?! Însă pentru că diavolul ne împiedică să urmăm în toate pe Dumnezeu cu duhul şi cu fapta, noi ne rugăm să se facă în noi voia Lui”. Asemenea Sfântului Chiprian, Sfântul Tihon de Zadonsk spune: „Voia lui Dumnezeu se face și fără cererea noastră; prin urmare, noi nu ne rugăm să săvârșească cum voieşte, ci ne rugăm să putem şi noi să săvârșim pe acelea pe care voia Lui le dorește. De aici vedem că noi nu putem să săvârşim voia lui Dumnezeu fără Dumnezeu”.
Și care este voia lui Dumnezeu ? Cum s-o descoperim ca s-o urmăm ? Voia lui Dumnezeu este cuprinsă în dumnezeieştile porunci arătate în cuvântul cel dumnezeiesc. De ce Dumnezeu ne dă poruncile Sale ? Ca să ne mântuiască. Căci aceasta este voia lui Dumnezeu – spune Sfântul Apostol Pavel sfinţirea voastră (I Tesaloniceni 4, 3). Părinţii dau porunci copiilor lor ca să-i educe și să-i facă oameni, iar Dumnezeu ne dă poruncile Sale ca să ne facă din oameni îngeri. Ca să putem veşnic să avem părtășie cu îngerii în împărăţia cerească și să nu fim osândiți împreună cu demonii.
Cel ce împlineşte poruncile Ziditorului, acela poate să se bucure de dragostea Lui şi de părtășia cu El. Cel ce nu ascultă de Dumnezeu nu poate să aibă părtășie cu cerul. Această părtăşie îi este străină. El rupe legăturile sale cu Dumnezeu şi, singur, fără să-l constrângă cineva, părăseşte împărăţia desfătării, ieșind din părtășia cu Dumnezeu. Nesupunerea lui îngreunează părtășia dumnezeiască.
Dumnezeu îi iubeşte şi pe cei drepţi, şi pe cei păcătoşi, căci El este dragoste (potrivit I Ioan 4, 8). Însă doar cei drepţi pot să se bucure de dragostea Sa pentru că împlinesc voia Lui şi au conştiinţa curată. Cei păcătoși nu se bucură de părtășia cu Dumnezeu. Aceasta îi mustră și îi chinuie. După poruncile neschimbătoare ale lui Dumnezeu, acela care încalcă legile dumnezeieşti este vrednic de pedeapsă. Aceasta începe chiar din viața de aici. Conştiinţa îl chinuie pe cel nesupus Domnului, ea este cea dintâi pedeapsă a lui.
Însă nu tot astfel se întâmplă în familie? Copiii buni şi ascultători simt că mama îi iubeşte şi se bucură de iubirea ei. Ei sunt fericiți, căci nu arată nesupunere către maica lor. Copiii neascultători nu pot să guste din această iubire, îi împiedică nesupunerea. Nu că mama lor a încetat să-i iubească, ea îi iubeşte pe cei neascultători şi suferă pentru ei. Însă între inimile lor şi dragostea lor s-a aşezat bariera neascultării. Neîmplinirea voii mamei, fără doar şi poate, îi înstrăinează pe copiii neascultători de iubirea mamei lor. De aceea ei sunt departe şi nu pot să simtă desfătarea iubirii ei.
Doi oameni, ca să se apropie și să se iubească, trebuie să aibă aceeaşi voie, aceleași gânduri și același suflet. O gândire diferită conduce la dispute, iar disputele duc spre răcirea dragostei. Adevărata temelie a iubirii celei drepte este a plăcea lui Dumnezeu într-un singur suflet şi într-o singură voie harică, a avea unitate de gândire întru adevăr şi voie binecuvântată în împlinirea poruncilor dumnezeieşti.
În legăturile dintre părinți și copii poate să existe o iubire adevărată şi trainică, când există o ascultare adevărată și trainică a copiilor către părinți. Orice neascultare surpă dragostea, căci în adâncul ființei ei este o lepădare chiar de părinţi. Să lămurim aceasta. Neascultarea naște o legătură tainică a copilului cu ceva pe care mama sa nu-l încuviinţează. De aici începe despărțirea dintre mamă şi copil. Ea interzice o astfel de desfătare, văzând cât este de vătămătoare, dar copilul tot năzuieşte către aceasta împins de diavol. Aşa apare cea dintâi fisură în dragoste.
Aceasta se măreşte cu atât mai mult, cu cât apare îndârjirea neascultării. Asta se întâmplă în viața duhovnicească. Noi suntem zidiți de Dumnezeu şi trebuie să-L iubim ca părinte al nostru. Doar această iubire face să jinduim către fericirea şi părtășia cu El. Când însă iubim altceva în locul lui Dumnezeu, noi ne lepădăm de El. Iar lepădarea pune capăt iubirii. Și aceasta este iadul sufletesc. Creştinul nu trebuie să socotească nimic altceva înaintea lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Teologul, apostolul iubirii, scrie: Nu iubiți lumea, nici cele din lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume este. Și lumea trece, și pofta ei; iar cel ce face voia lui Dumnezeu, petrece în veac (I Ioan 2, 15-17).
Domnul Iisus Hristos ne-a descoperit în chip limpede legătura dintre ascultarea de Dumnezeu şi bucuria părtășiei celei dumnezeieşti prin cuvintele: De veţi păzi poruncile mele, veți rămâne întru dragostea mea, precum eu poruncile Tatălui meu am păzit, și rămân întru dragostea lui (Ioan 15, 10). De aici putem trage concluzia: bucuria noastră cea adevărată și înaltă se zidește pe supunerea faţă de voia dumnezeiască.
Căderea în păcat ne-a înstrăinat de Dumnezeu. Neascultarea de Dumnezeu ne-a făcut să ajungem bolnavi și nefericiți. Dar Dumnezeu dorește să ne tămăduiască și să ne facă iarăși fericiți. Mijlocul de depășire a neascultării este conștientizarea supunerii noastre faţă de voia lui Dumnezeu. Ea este pentru noi un medicament împotriva păcatului. Pentru bolnav medicamentele sunt neplăcute. Și pentru noi, cei bolnavi de păcat, este adeseori neplăcut când ni se prescriu felurite îngrădiri, lipsuri, interdicţii, abţineri. Însă aceste prescrieri sunt mântuitoare. Ele izbăvesc de păcate şi de veşnica pedeapsă pentru aceasta. Fără supunere faţă de voia lui Dumnezeu, nu există mântuire de muncile iadului.
Câtă dreptate are Sfântul Grigorie de Nyssa când scrie: „Împlinirea voii celei dumnezeieşti este sănătate a sufletului şi, dimpotrivă, lepădarea dumnezeieştii voi preabune este pentru suflet boală ce aduce moartea. Celor care au fost smulși din boală pentru căderea lor de la voia lui Dumnezeu adevăratul Doctor (Iisus Hristos) le propune vindecarea din boală prin unirea lor cu voia lui Dumnezeu. Cuvintele rugăciunii (facă-se voia Ta) sunt medicamente împotriva bolii ce a cuprins sufletul. Voia lui Dumnezeu este mântuire pentru oameni”.
Mai departe, amintind adevărul de obște vestit că mai uşor este să te îmbolnăvești decât să te faci sănătos și că îmbolnăvirea poate să apară dintr-odată, iar pentru refacerea sănătății este nevoie de mult timp, de multă osteneală şi de multe sforțări, de multe mijloace de lecuire, Sfântul Grigorie concluzionează în chip minunat duhovniceşte: „Când năzuinţa către rău lucrează în noi, ea nu are nevoie de conlucrare; viciul însuşi se săvârşeşte întru voia noastră. Însă dacă în noi se iveşte năzuinţa către ceva bun, atunci este nevoie ca Dumnezeu să ne ajute să punem dorinţa noastră în lucrare”. „Pentru aceasta ne rugăm, după Sfântul Grigorie de Nyssa, să se facă voia lui Dumnezeu, căci fără ajutorul lui Dumnezeu nimic bun nu putem zidi. Iar voia lui Dumnezeu cuprinde toate virtuţile şi desăvârşirile; ori, ca să o exprimăm cu cuvintele pomenitului mai sus sfânt, ,,voia lui Dumnezeu desemnează tot ceea ce se înțelege prin noţiunea de bine”.
Sfântul Chiprian al Cartaginei defineşte în scurte cuvinte care este voia lui Dumnezeu. Să amintim definiția lui: „Voia lui Dumnezeu este ceea ce Hristos a săvârşit şi ne-a învățat: smerirea, întărirea în credință, modestia în cuvinte, dreptatea în fapte, îndurarea, buna-cuviinţă; cât şi aceea – să nu fii pricină de obidă, să poți să înduri, să ai pace cu fratele tău, să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta şi nimic să nu socotești ca fiind înaintea lui Hristos, așa cum şi El nimic nu a socotit înaintea noastră, să năzuim pe de-a întregul către El; cu dragoste să stai sub crucea Lui plin de bărbăţie şi credință; când te nevoiești pentru numele şi cinstea Lui, să arăţi în cuvintele tale tărie, la cercetare să arăţi credincioșie, în moarte răbdare, ca astfel prin aceasta să ne încununăm. Aceasta înseamnă să împlinești voia Tatălui”.
Nimeni nu poate să împlinească voia lui Dumnezeu prin propriile puteri. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, cuvintele „facă-se voia Ta” ne învață să ne smerim, căci arată „că virtutea nu atârnă doar de râvna noastră, cât de harul ceresc”.
Trebuie să lămurim că la împlinirea voii dumnezeieşti, totuşi, voia noastră liberă joacă un rol însemnat, căci noi suntem cei care facem alegerea între voia lui Dumnezeu şi insuflările demonilor. Noi hotărâm să socotim ascultarea de Dumnezeu înainte de orice altceva. Noi înjugăm puterile sufletului nostru ca să ne înfrânăm de la rău şi să săvârşim cele poruncite nouă, cele ale binelui dumnezeiesc. De aici răspunderea noastră pentru propriile fapte și pentru părtăşia la mântuirea noastră. Fără cele de pe urmă nu se poate restabili în noi însuşirea pierdută de a ne bucura de părtășia lui Dumnezeu.
Ca făpturi, noi nu am fi avut voie liberă dacă nu ni s-ar fi dat de Sus. Dumnezeu ne-a dăruit posibilitatea de a alege între bine şi rău, căci a voit să ne ridice deasupra celor necuvântătoare, să ne facă vrednici de adevărata desfătare duhovnicească, să ne împodobească cu însuşirile asemănării Lui şi să ne dea posibilitatea de a avea și noi parte de răsplată.
Unii nu înţeleg toate acestea, cârtind şi punând întrebarea: „De ce ne-a dat Dumnezeu voie liberă ? Fără ea nu am fi căzut în păcat şi nu am fi fost izgoniți din rai”. Astfel de oameni uită că voia liberă este o condiție nu doar pentru păcătuire, ci şi pentru a ajunge la dreptate. Fără voia liberă nu ar fi fost cu adevărat păcat, dar nu ar fi fost nici virtute. Şi fără virtute, ca şi fără ascultare, nu există adevărată desfătare în Dumnezeu. Ce este în esență virtutea ? „Ea este permanentă părtăşie şi neplecată ascultare de dumnezeieştile porunci. Animalele nu au păcatele noastre, nici virtuţile noastre. Din pricină că le lipseşte voia liberă. Ele nu sunt vrednice să guste din desfătările cele înalte ale Duhului. Ele au mulțumiri josnice. Pot să încerce doar desfătări elementare, fizice. Dar nu să se ridice până la fericirea celor drepți, care supun voia lor lui Dumnezeu. Prin această supunere sfinții au devenit una cu Domnul (potrivit I Corinteni 6, 17). Şi prin ascultarea lor au gustat din dulceața de negrăit a dumnezeieştii iubiri. Animalele nu au viaţă duhovnicească, nici porniri duhovniceşti, nici virtuţi. Dintre făpturile pământeşti doar omul poate să se ridice până la sfințenie, care singură îi dă posibilitatea să-L vadă pe Domnul (potrivit Evrei 12, 14). Cu nevoințe, drepţii au ajuns până la îndumnezeire şi au devenit părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru 1, 4). Şi aceasta este cu adevărat raiul ! De aici este limpede că Dumnezeu din dragoste ne-a dăruit voie liberă, să ne facă vrednici de părtășia fericirii cu El în veşnicie”.
