Prestigiul Patriarhiei Ecumenice

Prestigiul Patriarhiei Ecumenice

O opinie privind recunoaşterea hirotoniilor anglicane în anii ‘1920

de părintele Chiril Johnson

Despre patriarhul Meletie Metaxakis

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)
Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh
Unul dintre cei mai mari reformatori ai Bisericii lasă în urma lui o situaţie dureroasă, instabilă şi alarmantă, ale cărei consecinţe se vor face simţite vreme de decenii, probabil chiar secole. În ciuda imaginii şi a acţiunilor sale, se ridică o întrebare: care a fost contribuţia sa personală la nenorocirile, preocupările şi provocările prezente şi viitoare cu care se confruntă Biserica Ortodoxă ?

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)
Mason – Inovator – Ecumenist
În 1929, Mitropolitul Irineu de Cassandreia a înaintat ,,Sfântului Sinod al ierarhilor Greciei, întrunit la data de 14 iunie 1929”, un Memorandum foarte important în care, printre multe alte probleme, aborda cazul lui Meletie Metaxakis în cuvinte uluitor de aspre. Ceea ce scrie vrednicul de pomenire mitropolit Irineu este de netăgăduit, deoarece este confirmat de o mulţime de alte mărturii

Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930
O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923)

Ortodocşii de stil vechi şi apariţia conservatorismului religios în Grecia
- Grecia şi Occidentul - Venizelos şi occidentalizarea Greciei - Naşterea chestiunii calendarului - Esenţa conflictului: ,,Erezia ecumenismului” - Meletie Metaxakis, simbol al trădării Ortodoxiei: ,,francmason, inovator şi ecumenist” - Schisma: Formarea Bisericii de stil vechi - Ortodocşii de stil vechi, victime ale Războiului Rece - Căderea comunismului şi renaşterea Ortodoxiei - Marea îngrijorare a occidentalizanţilor greci -

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
Patriarhul Constantinopolului Meletie IV
După ce citim acest articol, realizăm că tot ce ştim astăzi se ştia şi în acea vreme, ba chiar mai mult: amestecul politicului în alegerea patriarhului, interese naţionale care primează faţă de cele bisericeşti, ierarhi ortodocşi favorabil anglicanismului – deşi Meletie nu a fost nici primul, nici ultimul, dar s-a numărat printre cei mai îndrăzneţi în această privinţă; el a iniţiat recunoaşterea hirotoniilor anglicane –; Poarta Otomană care vroia să izgonească cu totul Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, vehiculându-se la acea vreme mai multe variante: să fie mutată la Thessalonic sau în Sfântul Munte etc.


Despre hirotoniile anglicane

Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912)
Episcopul Rafail Hawaweeny despre anglicani şi botezul ortodox

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX
Bătălia pentru Constantinopol
Relaţiile cu Biserica Anglicană

Recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către ortodocşi

CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
Biserica Ortodoxă Română şi recunoaşterea hirotoniilor anglicane în anii ‘1920
Extrase din procesele verbale ale şedinţelor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Sumarul şedinţei din ziua de 28 noiembrie 1924

Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, 8-18 iulie 1948
Rezoluţia în legătură cu problema: ,,Despre ierarhia anglicană”

Unul dintre numeroasele evenimente însemnate din anul 1922 a fost recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către patriarhul ecumenic Meletie Metaxakis. La mijlocul anilor ‘1940, părintele Chiril Johnson, care l-a cunoscut personal pe Meletie, a scris despre această ,,recunoaştere” şi domnia lui Meletie în general. Articolul original al părintelui Chiril era intitulat ,,Prestigiul Patriarhiei Ecumenice” şi a apărut în Americanul Ortodox (Orthodox American) în numărul din octombrie 1944 – februarie 1945. În ce-l priveşte pe Johnson – el era un preot convertit care şi-a petrecut întreaga viaţă în Arhiepiscopia Antiohiei. El era de asemenea un istoric, arheolog şi lingvist desăvârşit.

 

* * *

 

Unul din miturile plăcute minţii ortodoxe neinformate este cel care presupune că felurite declaraţii şi hotărâri ale anumitor patriarhi ortodocşi individuali împreună cu sinoadele lor au putere obligatorie pe tărâmul credinţei şi moralei ortodoxe. Nimic nu poate fi mai departe de realitate.

Este adevărat că a existat o vreme în istoria ortodoxă când astfel de documente şi hotărâri, cu toate că locale şi etnice la origine, au avut o anumită greutate şi autoritate. Acea perioadă s-a sfârşit odată cu reconstituirea naţiunii greceşti şi subordonarea consecventă a credinţei şi instituţiilor ortodoxe idealului politic grec printre oamenii bisericeşti de sânge grec. Până şi cel mai neatent cercetător al istoriei Bisericii Ortodoxe este izbit de faptul că mult prea adesea oameni cu o poziţie bisericească înaltă în Ortodoxie, dacă ei sunt de sânge grec, au fost gata să-şi utilizeze poziţiile pentru a promova, nu Ortodoxia pură, ca atare, ci aspiraţiile politice şi etnice greceşti.

Fără îndoială, seria ideală de documente prin care această teză ar putea fi dovedită în mod adecvat este cea care a provenit de la diversele patriarhii greceşti în timpul crizelor din treburile Bisericii Ruse după Revoluţia din 1917.

Când patriarhul Tihon, de binecuvântată amintire, a fost depus de un rest de Sinod de episcopi, patriarhul Constantinopolului de atunci, Meletie, a condamnat acest act ca fiind necanonic. Succesorul său, Grigorie al VII-lea, a răsturnat această hotărâre, şi la rândul său Grigorie al VII-lea a fost răsturnat de propriul succesor, Vasilie al III-lea.

Grecii care au ocupat Patriarhia Ierusalimului vădesc un record la fel de neplăcut de a nu avea un cuget al lor, propriu, sau orice fel de cuget ortodox în realitate, emiţând document după document fiecare în conflict cu el însuşi şi cu cele care au fost anterior. În afară de Patriarhia rusă a Moscovei, doar patriarhul sirian al Antiohiei pare să fi avut capacitatea de a lua [propriile] hotărâri pentru el însuşi şi de a-şi menţine deciziile.

Dacă cineva compară această serie de hotărâri emise de oamenii bisericeşti greci cu evenimentele şi presiunile politice, care au fost paralele cu apariţia lor, descoperă curând o relaţie evidentă între interpretarea lor a credinţei şi legii canonice ortodoxe şi tensiunile politice la care ei au fost supuşi.

Tentaţi să cercetăm acest domeniu în ce priveşte chestiunea rusă, noi preferăm de această dată să ne îndreptăm atenţia asupra unui document politico-bisericesc grec de importanţă mai mică. Facem aceasta deoarece am adunat un corpus considerabil de informaţii de la prima mână şi deocamdată nepublicate cu privire la acest document mai puţin important. Ne referim la hotărârea din anul 1922 luată de Meletie, patriarh al Constantinopolului, cu privire la hirotoniile anglicane.

Faptele necesare pentru a înţelege interesele aflate în joc sunt destul de simple. Pe 28 iulie 1922, Meletie a emis două documente. Primul era sub forma unei scrisori personale, nu către conducătorul legal al religiei protestante stabilite de lege în Anglia, regele, ci către unul din oficialii săi politici, decanul celor doi arhiepiscopi protestanţi care funcţionează în Anglia. Celălalt document era un soi de cerere adresată ,,preşedinţilor Bisericilor Răsăritene Particulare”. Subiectul ambelor documente avea legătură cu mult-dezbătuta chestiune a posibilei validităţi a hirotoniilor protestante în religia de stat a Angliei.

Aceste două documente au fost aclamate ca o minune făcută în 7 zile în întreaga lume protestantă. Noi suntem de acord în mod sincer cu această reacţie. Din nefericire, conţinutul lor era atât de abil exprimat în subtilităţile limbii greceşti, încât nici cititorul neatent, nici cel învăţat nu ar putea fi pe deplin sigur ce înţeles aveau intenţia de a-i da.

Nu este intenţia noastră de a adăuga încă un eseu la exegeza în mod inevitabil obtuză a acestor documente. În mod evident, ele urmează porunca paulină, atât de dragă inimii greceşti, de a fi toate pentru toţi oamenii[1].

Scopul nostru este de a lămuri din punct de vedere istoric contextul confuz, care a făcut posibile aceste documente, şi de a descoperi acţiunile sinuoase ale minţii greceşti când ocazia îi cere să spună ceva fără să spună nimic. Poate fi luat drept sigur, fără nici un risc, faptul că ştiinţa istorică este pe deplin îndreptăţită să judece orice document, nu numai în ce priveşte conţinutul său, ci şi în ce priveşte condiţiile şi oamenii care l-au produs.

În primul rând, haideţi să cercetăm omul sub a cărui semnătură au văzut lumina zilei aceste două documente. El era unicul Meletie. Prin naştere, el era cretan; şi dacă poruncile pauline înseamnă ceva prudenţa ar trebui de îndată să fie cu ochii în patru. Cariera sa ecleziastică a fost paralelă cu cea a concetăţeanului său cretan, Venizelos, pe tărâmul politicii greceşti. Când acest om de stat era la putere în lumea greacă, Meletie deţinea de asemenea o poziţie de putere. Când omul de stat cădea, precum a făcut-o de multe ori, cădea şi omul bisericesc. Haideţi să recunoaştem totodată că ambii erau oameni foarte capabili, extrem de devotaţi idealului politic grec.

După primul război mondial, Venizelos a căzut de la putere. Meletie, care era arhiepiscop al Atenei, a căzut odată cu el şi a venit în Statele Unite ale Americii ca în exil. Există suficiente dovezi istorice pentru a justifica afirmaţia că atât politicianul, cât şi omul bisericesc erau persoane a căror putere şi poziţie depindea de susţinerea şi politica externă britanice. Ca exilat în această ţară, Meletie a fost bine primit doar de o minoritate de greci-americani. El a primit mult sprijin de la o secţiune a Bisericii Episcopale[2] din această ţară.

În această perioadă de exil, scaunul Constantinopolului a devenit pe neaşteptate vacant, şi cu acelaşi caracter subit Meletie a fost ales la patriarhie. Cum a devenit vacant scaunul Constantinopolului, şi cum a fost ales Meletie, nu ne priveşte pe noi aici.

Grecii din această ţară au primit cu consternare această alegere. Unii au fost încântaţi; mulţi au refuzat s-o accepte ca fapt. Nu mai este nevoie să spunem că episcopalienii au primit ştirile cu multă bucurie. Cât de tensionată era situaţia în această ţară poate fi dedus dintr-un articol din New York Tribune din 8 ianuarie 1922. Titlul de pe prima pagină afirma că această alegere ,,zguduie temeliile Bisericii Greceşti”. Nu ascundea faptul că principalul sprijin al lui Meletie venea de la cercurile protestante.

În Grecia însăşi, Sfântul Sinod al acestei ţări a refuzat să accepte alegerea lui Meletie ca fiind canonică şi validă. Meletie a călătorit către scaunul său via Anglia, şi se relata în mod curent că el a intrat în Cornul de Aur pe un vas de război britanic.

Haideţi să ne întoarcem acum să analizăm condiţiile care existau în timpul scurtei administraţii a lui Meletie în Constantinopol. Un control militar inter-aliat era în oraş[3]. Era alcătuit din reprezentanţi ai Angliei, Franţei, Italiei şi Statelor Unite ale Americii. Oraşul însuşi fusese făgăduit prin tratat secret Rusiei la începutul războiului. Toate naţiunile reprezentate în oraş cu excepţia Statelor Unite ale Americii jucau jocul vechi de secole al puterii politice. Aşa cum era firesc, chestiunile religioase ale veacurilor se contopeau cu cele politice. Franţa şi Italia, reprezentând ambiţiile romano-catolice, se mişcau nu cu prea multă precauţie către a institui o pretenţie asupra bisericii Ortodoxiei, Hagia Sophia. Dacă mai era necesar ceva pentru a-l arunca pe Meletie încă mai mult în mâinile britanicilor, aceasta era mai mult decât suficient.

 

Un contingent de trupe britanice din armata de ocupaţie a

Constantinopolului aşteptându-l pe generalul Allenby, ianuarie 1919

 

Generalul francez d’Esprey debarcând în Istanbul,

însoţit de generalul britanic (probabil Harrington), 8 februarie 1919

 

Vase de război britanice în strâmtoarea Bosfor:

vasele HMS Ajax şi HMS Ramillies şi 3 distrugătoare

 

În acelaşi timp, tragedia Asiei Mici creştine[4] se amplifica. O înţelegere reciprocă şi secretă între Franţa şi Italia pe de o parte pentru a susţine aspiraţiile turcilor, şi Anglia pe de altă parte pentru a susţine aspiraţiile grecilor, cu scopul ca o coliziune fatală a acestor două puteri minore să poată asigura folosul reciproc al marilor puteri, a pecetluit soarta străvechilor biserici creştine din Asia Mică.

Este foarte probabil ca, la acea vreme, Meletie să fi ştiut doar împrejurările exterioare ale acestei situaţii. Era chinuitor pentru el să stea pe tronul său incomod din Fanar şi să urmărească tensiunea crescândă dintre diferiţii membri ai controlului militar aliat şi să audă în fiecare zi despre noi dezastre greceşti în Asia Mică.

Implicaţiile situaţiei erau evidente pentru Meletie. În fiecare zi stirpea greacă diminuată era decimată în toată Asia Mică; marea idee a unui Imperiu Bizantin reconstituit dispărea în colb şi cenuşă înaintea ochilor lui. Meletie, naţionalistul grec, a devenit un om disperat. El nu mai avea decât o ultimă nestemată de jertfit pentru a cuceri imperialismul britanic pentru a opri decimarea concetăţenilor săi din Asia Mică. Nestemata era credinţa sa ortodoxă. El va jertfi această nestemată preţioasă politicii internaţionale într-un ultim gest disperat. Din agonia etnică a lui Meletie s-a născut hotărârea sa privind hirotoniile anglicane.

La câţiva ani după ce a fost emisă această hotărâre, am petrecut o după amiază foarte plăcută cu Meletie în Cairo, Egipt. (Influenţa britanică îl adusese pe scaunul Alexandriei.) În timpul discuţiei noastre foarte lungi despre treburile ortodoxe, am adus în discuţie subiectul acestor două documente. Fără nici o ezitare, Meletie a discutat despre ele cât se poate de sincer. El a admis că ele fuseseră emise împotriva discernământului său ortodox superior. El a subliniat de asemenea unele fapte pertinente, care ar trebui să facă parte din consemnare[a istorică] dacă aceste documente trebuie evaluate în perspectiva lor adecvată.

Din notiţele noastre cu privire la această conversaţie, noi schiţăm acele lucruri care par să aibă ceva însemnătate istorică. El şi-a început comentariile prin a spune că, fiind grec, el nu ar fi putut sta liniştit şi să nu utilizeze orice [aflat] în puterea sa într-un efort de a preîntâmpina dezastrul din Asia Mică. El a spus cât se poate de limpede că realiza pe deplin că, dacă turcii câştigau, el pierdea scaunul Constantinopolului. Nu a încercat să justifice neconcordanţele din documente. Singura sa dezamăgire era că se înşelase asupra opiniei britanice (ceva ce grecii sunt întotdeauna înclinaţi să facă).

El nu a încercat deloc să nege că documentele sale nu au obţinut nimic pentru cauza Greciei. Nu prea putea să înţeleagă acest lucru. Ca atât de mulţi alţi oameni bisericeşti greci, el fusese pus în contact doar cu minoritatea Bisericii Înalte, şi nu avea noţiuni clare despre protestantismul cumpătat şi respectabil al majorităţii Bisericii Engleze. El era chiar convins că majoritatea clericilor şi membrilor instituţiei simţeau din plin înţepătura hotărârii lui Leon al XIII-lea, care a declarat hirotoniile engleze nule şi neavenite în formă şi intenţie, şi ar răsplăti cu generozitate orice declaraţie în sens contrar.

În acest punct, Meletie a suspinat şi a spus: ,,Dar aceşti englezi, ei pur şi simplu nu au nici un simţ al istoriei”. Mâhnit de această afirmaţie, am trecut mai departe, şi Meletie a răspuns pe deplin cu privire la intenţia sa, şi următoarele sunt un rezumat al convingerilor sale ca teolog ortodox.

În primul rând, a subliniat el, ca patriarh al Constantinopolului, el nu avea nici un drept istoric sau canonic de a se amesteca în problemele ecleziastice ale Apusului creştin. El susţinea că bazele controversei vechi de secole dintre scaunul Constantinopolului şi scaunul Romei se întemeiau pe teza că scaunul Romei nu avea jurisdicţie canonică în Răsăritul creştin. În plus, el trebuia să admită că scaunul Constantinopolului nu avea drept canonic de a se amesteca în chestiunile interne ale scaunului Romei; şi cu siguranţă chestiunea hirotoniilor anglicane, provenind din Roma, era în mod esenţial o problemă care ţinea de jurisdicţia acelei patriarhii.

În mod evident, spunea el, Anglia nu ar putea fi considerată, prin nici o perversiune a logicii, ca aflându-se în jurisdicţia vreunei patriarhii răsăritene; şi a-ţi permite să rezolvi orice problemă ecleziastică care se iveşte între popoarele ne-ortodoxe din acea zonă ar distruge odată pentru totdeauna temelia pe care au fost ridicate toate controversele dintre Patriarhia Răsăriteană şi Roma[5].

În scrierea documentelor sale, Meletie afirma că el făcuse greaca sa suficient de vagă şi subtilă pentru a nu pune Ortodoxia într-o poziţie care nu poate fi apărată. Când mi-am exprimat îndoielile sincere, el a subliniat în plus că maximum ce ar putea obţine cineva ca o confirmare din documentele sale era o simplă opinie; şi chiar dacă [era] o opinie provenind de la patriarhul şi Sinodul Constantinopolului, ea rămânea o opinie şi nimic mai mult, şi opiniile niciodată nu au avut şi probabil nicicând nu vor avea putere obligatorie pe tărâmul dogmei sau în conştiinţa ortodoxă.

Fiindcă nu eram încă încredinţat, el a repetat că dacă eu aş reexamina documentele cu grijă aş descoperi că Biserica Constantinopolului doar revăzuse raportul unei comisii, pur şi simplu luând notă de lucrurile conţinute în el. Apoi el a făcut o distincţie între enciclica sa către Bisericile Ortodoxe şi scrisoarea sa particulară către arhiepiscopul de Canterbury. Cel dintâi era un document asupra căruia Ortodoxia ar putea pronunţa o sentinţă; cea din urmă era o chestiune personală. O analiză a celor două documente va dezvălui de ce Meletie a făcut această distincţie. În această ordine de idei, este interesant de notat că toate copiile şi traducerile acestei [din urmă] scrisori, puse în circulaţie în Anglia, poartă doar semnătura lui Meletie, nu rangul şi titlul său. În conversaţia noastră, Meletie a dorit ca eu să nu uit că în enciclica sa era limpede că atât el cât şi Sinodul său, acceptând raportul comisiei, l-a acceptat ca pe o opinie şi a cerut o opinie suplimentară de la alte patriarhii ortodoxe[6]. Dacă englezul ar fi avut orice simţ al istoriei, a continuat Meletie, englezul ar fi trebuit să ştie că Biserica Ortodoxă poate vorbi doar ca un întreg.

,,Opiniile – a spus Meletie cu o licărire în ochi – sunt, la urma urmei, doar opinii, şi grecii, ca popor, au o reputaţie considerabilă de a fi capabili să şi le schimbe foarte repede. Adu-ţi aminte, fiul meu, că există un univers întreg între opinii şi concluzii”.

Aşadar, acesta este un rezumat al propriei estimări a lui Meletie a documentelor sale.

Există încă un aspect al acestei chestiuni complicate a cadrului istoric al acestor documente, căruia se merită să-i dăm atenţie. Are de-a face cu întrebarea din cine a fost constituită această comisie şi ce a spus exact raportul său complet. Când aveam reşedinţa în Constantinopol, nu am putut localiza acest raport, aşa cum nu a putut nimeni altcineva. Era doar socotit printre documentele dispărute. Deşi noi nu suntem în poziţia de a spune în mod categoric că un astfel de raport nu a existat niciodată, până când nu este produs, noi vom rămâne la opinia că el nu a existat niciodată. Aceasta nu înseamnă că el nu va fi niciodată produs. Cunoscând capacitatea Fanarului de a produce documente când şi unde a fost nevoie, noi credem că este cu totul posibil ca, dacă s-ar face presiuni, raportul să fie creat numaidecât.

Cel puţin două concluzii sunt confirmate de orice istoric al acestor documente particulare. Prima este că, de la reconstituirea naţiunii greceşti până la o existenţă precară, oamenii bisericeşti greci sunt foarte înclinaţi către a se considera mai întâi greci în înţelesul politic şi după aceea reprezentanţi ai credinţei ortodoxe. A doua, dragostea noastră creştină ne cere ca noi să nu judecăm prea aspru faptele ierarhilor greci, când ca oameni şi membri ai unei naţii odinioară măreţe ei utilizează orice instrument aflat în puterea lor pentru a stăvili curentul distrugerii poporului grec de către puterile creştine din Apus. Ca documente, aceste hotărâri, pe care noi le-am analizat, nu sunt nimic altceva decât curiosa[7] ecleziastice interesante, reflectând tensiunile şi constrângerile politice ale grecilor ca fiinţe politice. Ca declaraţii ale învăţăturii şi dogmei ortodoxe, ele sunt cu totul lipsite de semnificaţie şi nu merită hârtia pe care au fost scrise.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] N.tr.: Tuturor toate m-am făcut (I Corinteni 9, 22).

[2] N.tr.: Biserica Episcopală este denumirea Bisericii Anglicane de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.

[3] N.tr.: A se vedea Ultima liturghie în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol a avut loc în 1919.

[4] N.tr.: A se vedea NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna şi Ambasador la Constantinopol. Martor ocular al genocidului armenilor.

[5] N.tr.: Pare puţin forţată afirmaţia patriarhului Meletie. Că un patriarh nu ar trebui să se amestece în treburile altei Biserici este una, că ar putea emite însă o opinie, şi nu numai, este alta; astfel de lucruri se dezbat în lumea creştină. La urma urmei, orice heterodox se poate întoarce la Ortodoxie, şi pentru aceasta nu trebuie să ceară voie Romei !

[6] N.tr.: Este o scuză inacceptabilă pentru un act bisericesc. Să notăm că patriarhiile au recunoscut şi ele hirotoniile anglicane; le scuzăm şi pe ele ca pe Meletie, iniţiatorul ? Este adevărat că aceste acte nu au condus la nimic concret, dar aceasta s-a întâmplat din cauza împotrivirii neînduplecate a Bisericii ca întreg, nu că ierarhii nu ar fi dorit aşa ceva.

[7] N.tr.: Termen latin care indică texte curioase, rare.

Din aceeasi categorie...