Scriptura VT nr. 22

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

la cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a IX-a (Iezechiil 40, 39-43)

1. Ce trebuie să spunem despre înţelesurile mistice ale Proorocului Iezechiil – noi care de-abia înţelegem cuvintele însele ale istoriei sale ? Căci iată că el spune:

,,Şi la pridvorul porţii două mese dincoace, ca să junghie pre ele arderea de tot cea pentru păcate, şi cea pentru neştiinţă. Şi dinapoia curgerii arderilor de tot, care caută spre miazănoapte, două mese către răsărituri din dosul celei a doua, şi la pridvorul porţii despre răsărit opt mese. Patru mese de o parte, şi patru mese de altă parte din dosul porţii, preste acelea junghiau jertfele, şi arderile de tot în preajma celor opt mese ale jertfelor (Iezechiil 40, 40-42 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie diferă în câteva puncte: Şi la foişorul porţii două mese dincoace şi două mese dincolo, ca să junghie pre ele arderea de tot (holocaustul) şi jertfa pentru păcat şi jertfa pentru neştiinţă. Şi în partea din afară care merge către intrarea porţii care urcă spre miazănoapte două mese: şi de cealaltă parte înaintea foişorului porţii două mese. Patru mese de o parte, şi patru mese de altă parte: la părţile porţii erau opt mese, pe care junghiau jertfele”).

Cu siguranţă din aceste cuvinte se naşte o mare pâclă de nelămurire, dacă ele sunt spuse despre orice poartă, sau despre două porţi, sau despre porţi separate. Dar când sunt înfăţişate patru mese pe părţi, şi mai târziu se spune în apogeul concluziei: ,,Erau opt mese, pe care junghiau jertfele”, este limpede că Duhul nu vorbeşte despre porţile separate pe care le-a descris mai sus, căci dacă cele şase porţi amintite mai sus ar fi avut patru mese pe părţile lor, totalul ar fi reieşit nu 8, ci 48. Din nou dacă se referă la una, înţelegerea noastră se împiedică de un obstacol major, deoarece după descrierea foişorului porţii unde sunt raportate două mese de o parte şi două de cealaltă, încă pe partea din afară care urcă spre miazănoapte sunt amintite două mese şi se adaugă: ,,Şi de cealaltă parte înaintea foişorului porţii două mese”.

 

Sfântul Prooroc Iezechiil

Mânăstirea Decani, Serbia

 

Deci dacă erau două mese pe fiecare parte înăuntrul foişorului porţii, când se adaugă: ,,Şi în partea din afară … două mese: şi de cealaltă parte înaintea foişorului porţii două mese”, între care se spune că este poarta care priveşte către miazănoapte, este cu siguranţă limpede că era o poartă înăuntru şi o poartă în afară, fiindcă aici sunt descrise întâi o poartă înăuntru şi apoi o poartă în afară spre miazănoapte. Căci atunci când a descris cele trei porţi mai sus, el a amintit de asemenea că existau alte trei porţi ale curţii dinlăuntru, dintre care cea mai din afară el a numit-o poarta de miazănoapte dar, precum s-a spus mai înainte, a curţii dinlăuntru.

Prin urmare, acum, când sunt descrise două mese pe o parte în foişorul porţii şi două mese pe cealaltă parte, enunţul are legătură însă cu aceeaşi poartă dinlăuntru, de vreme ce se adaugă numaidecât: ,,Şi în partea din afară care merge către intrarea porţii care urcă spre miazănoapte două mese: şi de cealaltă parte înaintea foişorului porţii două mese”. Aşadar, poarta dinlăuntru este descrisă ca având două mese pe fiecare parte în foişor, şi poarta din afară de asemenea două. Dar sunt patru mese pe o parte şi tot patru pe cealaltă când sunt descrise două pe fiecare parte în foişorul porţii dinlăuntru, şi două pe o parte şi două pe cealaltă în afară la poarta de miazănoapte, care toate fac 8, pe care sunt aduse jertfele. Apoi vorbind despre acestea din descrierea exterioară, discuţia se poate întoarce la semnificaţia duhovnicească care, prin darul lui Dumnezeu, trebuie să fie cu atât mai uşoară cu cât ne restrânge mai puţin neştiinţa noastră privind descrierea exterioară.

2. Cu toate acestea, este cu putinţă, aşa cum s-a spus mai sus, a înţelege pe sfinţii propovăduitori sub numele de porţi, astfel că foişorul porţii sunt credincioşii. Când ei primesc cuvintele propovăduirii cu minte smerită mese pentru jertfă sunt clădite în ei prin virtuţile lor. Din nou nu există nimic care să ne împiedice să tâlcuim poarta ca (fiind) acea înţelegere a Sfintei Scripturi care este deschisă către noi prin gurile propovăduitorilor, astfel încât foişorul aceleiaşi porţi este pentru noi cuvintele propovăduirii, pe care noi le primim întâi cu smerenie pentru ca după aceea să putem veni la cunoaşterea Scripturii.

Drept urmare, fie ca poarta dinlăuntru să fie pentru noi Noul Testament, însă poarta din afară Vechiul Testament, deoarece prima deschide înţelegerea duhovnicească şi cea din urmă păzea litera Sfintei Scripturi pentru minţile încă ignorante ale istoriei. Apoi poarta dinlăuntru are în mulţimea deja mare de credincioşi două părţi, şi anume dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Apoi sunt două mese pe o parte şi pe alta deoarece în dragostea de Dumnezeu, credinţa şi viaţa trebuie să fie ţinute în mod necesar, dar în dragostea de aproapele răbdarea şi bunătatea trebuie să fie păstrate cu râvnă.

Deoarece credinţa şi viaţa sunt necesare în dragostea de Dumnezeu fiindcă, desigur, este scris: ,,Fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6). Din nou este scris: ,,Credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 20, 26). Dar noi trebuie să păstrăm răbdarea şi bunăvoinţa în dragostea faţă de aproapele nostru pentru că este scris despre aceasta: ,,Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte” (I Corinteni 13, 4 – în citatul Sfântului Grigorie, ‘este binevoitoare’, în loc de ‘se milostiveşte’). Răbdătoare cu adevărat astfel încât să poarte cu seninătate relele pricinuite de semeni, dar binevoitoare astfel încât să cheltuiască cu înflăcărare bunurile sale pe semenii săi.

Mai mult, poarta din afară, adică Legea, are două părţi, Părinţii duhovniceşti şi poporul pământesc. Sunt două mese pentru fiecare din aceştia deoarece are învăţătura şi proorocia printre Părinţii duhovniceşti, şi tăierea împrejur şi jertfa printre credincioşii pământeşti. Prin urmare, jertfele sunt oferite dintre ei pe 8 mese întrucât orice credinţă crede, orice viaţă arată o pildă de fapte bune, orice răbdare poartă cu smerenie, orice bunătate acordă cu mărinimie, orice învăţătură învaţă în mod sănătos, orice proorocie vesteşte pentru posteritate, orice tăiere împrejur a legat de porunca din afară, orice jertfă a făcut din devotamentul celui care a dat, arată că aceasta este victima în ochii Atotputernicului Dumnezeu.

Fiindcă în Lege de asemenea, ce a oferit poporul prin jertfa trupească dacă nu devotamentul inimilor lor ? Cu adevărat trebuie remarcat că patru mese, pe care noi le luăm ca aparţinând în mod vădit foişorului porţii dinlăuntru, sunt menţionate ca fiind doar pentru arderea de tot, astfel că noi înţelegem cu privire la cele patru rămase că ele au fost clădite pentru jertfă, nu pentru arderea de tot.

Apoi holocaustul, aşa cum am afirmat deja într-un fragment anterior, se spune că este ardere de tot. Şi Legea într-adevăr porunceşte ca Dumnezeu şi aproapele nostru să fie iubiţi, ca poruncile dumnezeieşti să fie respectate, şi dorinţa pentru bunurile altora să fie înfrânată; încă nu porunceşte ca totul să fie lepădat. Dar în Noul Testament, Adevărul ne cheamă la mărturisire, spunând: ,,Fiecare dintre voi, care nu se leapădă de toate avuţiile sale nu poate fi ucenic al meu” (Luca 14, 33). Şi din nou El spune: ,,Oricine va voi să vină după mine, să se lepede de sine” (Luca 9, 23).

Aşadar, mesele porţii dinlăuntru au arderea de tot, deoarece în virtuţile Noului Testament noi ardem totul, ca să spunem aşa, printr-un holocaust când lepădăm tot ceea ce este al acestei lumi. Dar mesele porţii din afară ţin jertfa, dar nu arderea de tot, deoarece preceptele Legii poruncesc ca zeciuielile să fie date, dar nu ca toate lucrurile să fie lepădate.

3. Apoi se spune despre cele patru mese ale foişorului dinlăuntru: ,,Ca să junghie pre ele arderea de tot (holocaustul) şi jertfa pentru păcat şi jertfa pentru neştiinţă”. Întrucât există această diferenţă între un păcat şi o neştiinţă, că un păcat înseamnă a face rău, dar o neştiinţă înseamnă a nu reuşi a face binele care trebuie să fie păstrat cu sârguinţă. Şi astfel păcatul constă în faptă, dar neştiinţa în gând. Prin urmare, holocaustul este junghiat pe drept pe cele patru mese ale porţii dinlăuntru, şi jertfa pentru păcat şi jertfa pentru neştiinţă; fiindcă cel care ar putea dispreţui cu totul acest veac de acum şi, lepădând toate, se dă pe sine ca o ardere de tot Domnului, cunoaşte deja cu desăvârşire cum să plângă păcatele faptei şi păcatele cugetului, fie că el a făcut rău sau nu a reuşit să facă binele pe care ar fi trebuit să-l facă. Apoi cel care se leapădă de toate percepe mai liber păcatele sale printre lacrimi. Şi când grija pământească nu încătuşează mintea sa, ce a dat el Atotputernicului Domn prin plângerea totodată atât pentru faptă, cât şi pentru gând dacă nu o ardere de tot ?

4. Nici nu pare bizar să cugetăm că proorocul, când a vorbit despre partea din afară şi a menţionat uşa porţii, a adăugat: ,,Care urcă spre miazănoapte”. Fiindcă Legea dată era păstrată în păzirea exterioară a literei. Cu siguranţă, uşa porţii este înţelegerea istorică efectivă a Legii care conduce către frica Domnului. Această poartă se spune că priveşte către miazănoapte întrucât aceeaşi Lege a constrâns inimile reci ale poporului iudeu sub frica ameninţărilor. Căci acel popor ar fi mers, ca să spunem aşa, prin căldură dacă el ar fi păstrat preceptele dumnezeieşti din dragoste. Dar pentru că ei au păstrat litera sa de frica morţii făgăduite, ei au rămas, ca să spunem aşa, în amorţeala răcelii.

De aici este spus către noile popoare care iubesc răsplăţile veşnice, dar nu se tem de chinurile vremelnice, şi sunt deja calde: ,,Pentru că nu aţi luat iarăşi duhul robiei spre temere, ci aţi luat Duhul punerii de fii, întru care strigăm: Avva, Părinte” (Romani 8, 15).

Apoi se poate spune: ,,Patru mese de o parte, şi patru mese de altă parte din dosul porţii” (Iezechiil 40, 42 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie spune ‘pe părţile porţii’). Deci în timp ce credinţa şi viaţa, învăţătura şi proorocia sunt păzite în minţile celor buni, poarta noastră, adică înţelegerea Sfintei Scripturi, are patru mese pe o parte. Şi când printre popoarele care merg înainte sunt păstrate răbdarea şi bunătatea prin sfânta propovăduire, care păzea înainte tăierea împrejur şi jertfa printre cei pământeşti, sunt arătate de asemenea patru mese, ca să spunem aşa, pe cealaltă parte.

Toate acestea împreună sunt 8 pentru jertfă, adică patru înăuntru pentru arderea de tot, dar patru în afară pentru jertfă, deoarece atât cei din Sfânta Biserică care păzesc credinţa, viaţa, răbdarea şi bunătatea sunt fără îndoială deja puternici în cele mai mari virtuţi, cât şi cei din sinagogă care cunosc învăţătura şi proorocia, tăierea împrejur şi jertfa, prin aducerea unor lucruri şi reţinerea altora pentru ei înşişi, au adus jertfa devotamentului lor Atotputernicului Dumnezeu.

Dar deoarece s-a spus mai sus că patru mese erau aşezate în foişorul dinlăuntru pentru jertfirea deasupra lor a arderii de tot, a jertfei pentru păcate şi a jertfei pentru neştiinţă, este dezvăluit mai jos din ce erau făcute mesele când se spune: ,,Şi patru mese ale arderilor de tot de piatră cioplită” (Iezechiil 40, 43).

5. Deci ce trebuie să înţelegem ca piatră cioplită în acest fragment dacă nu pe toţi sfinţii a căror viaţă ştia cum să stea cu curaj în prosperitate şi adversitate ? Căci o piatră cioplită stă în acelaşi fel pe oricare parte este întoarsă. Prin urmare, oricine nu este înălţat de prosperitate, nu este dărâmat de adversitate, nu este atras de rele prin persuasiune, nu este întors de la o faptă bună prin ocărâre, este o piatră cioplită. Şi cel care nu cade la orice schimbare are, ca să spunem aşa, verticalitate pe fiecare parte.

Cu siguranţă, când proorocul a înţeles că poporul iudeilor va fi pierdut pentru credinţă, şi a întrezărit că se vor ivi în Biserică sfinţii apostoli prin care mulţi din neamuri vor fi întăriţi în curajul credinţei şi vieţii, el a grăit cu mare mângâiere, spunând: ,,Cărămizile au căzut, ci veniţi să cioplim pietre” (Isaia 9, 10). Apoi văzându-i pe apostoli, mucenici, şi dascăli ridicându-se în Sfânta Biserică, el s-a întristat mai puţin pentru căderea cărămizilor, adică distrugerea poporului iudeu, deoarece el a înţeles că construcţia Atotputernicului Dumnezeu, adică Sfânta Biserică, este făcută din pietre cioplite.

Aşadar, cele patru mese sunt făcute din pietre cioplite deoarece credinţa şi viaţa, răbdarea şi bunătatea au fost date din vieţile sfinţilor ca exemplu oamenilor care urmează, astfel că foişorul are deja mese, adică oamenii posedă virtuţile vieţii pe care ei ard jertfa rugăciunii către Atotputernicul Dumnezeu pe altarul inimilor lor. Apoi orice faptă bună pe care popoarele credincioase ale Sfintei Biserici le-au făcut sau le fac, ei le-au primit ca pe un exemplu din vieţile propovăduitorilor lor. Căci de unde ar avea acest foişor mese dacă nu a găsit pietre cioplite ?

Deci, pe scurt pentru a zămisli una din pietrele cioplite, doriţi, preaiubiţi fraţi, să vedeţi credinţă ? ,,Că mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă” (Filippeni 1, 21). Doriţi să învăţaţi viaţa ? ,,Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” (Galateni 6, 14). Doriţi să aflaţi răbdare ? ,,Până în ceasul de acum şi flămânzim şi însetoşăm, şi suntem goi, şi pătimim, şi nu suntem aşezaţi; şi ostenim, lucrând cu mâinile noastre; ocărâţi fiind, grăim de bine; izgoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mângâiem” (I Corinteni 4, 11-13). Doriţi să recunoaşteţi bunătatea ? ,,Iar eu prea cu dulceaţă voiu cheltui şi mă voiu cheltui şi pre mine pentru sufletele voastre” (II Corinteni 12, 15).

Şi ca nu cumva din întâmplare noi să credem că el va fi datornicul celor pentru care el doreşte să fie cheltuit în dragoste, el adaugă numaidecât aceloraşi ucenici, spunând: ,,Măcar că mai mult iubindu-vă pre voi, mai puţin sunt iubit de voi”.

Drept urmare, când vieţile sfinţilor propovăduitori sunt recunoscute de poporul credincios pentru imitarea virtuţilor, mesele din foişor sunt cu siguranţă construite din piatră cioplită. Cu adevărat, Sinagoga de asemenea a avut Părinţi duhovniceşti în învăţătură şi proorocie de la care a dobândit un exemplu de viaţă în virtuţi. Dar poporul său ignorant, slujind mai degrabă de frică decât urmând prin dragoste, a refuzat să imite vieţile Părinţilor pe care le-a văzut şi de aceea poarta din afară care priveşte către miazănoapte nu are mese pentru jertfirea arderii de tot. Dar deoarece noi am grăit aceste cuvinte în mod alegoric rămâne încă pentru noi să cercetăm aceleaşi mese prin înţelegerea simbolică.

6. Fiindcă într-adevăr poarta noastră are patru mese în foişorul dinlăuntru deoarece Sfânta Biserică (a fost învăţată prin propovăduirea celor patru evanghelişti prin a căror învăţătură inima a învăţat să se înalţe la dragostea Atotputernicului Dumnezeu şi să-şi dea cugetele Lui ca jertfă. Despre două dintre ele se spune că sunt pe această parte şi două pe cealaltă parte deoarece doi evanghelişti au dat mărturie de asemenea de ceea ce ei au văzut cu privire la Domnul şi doi au relatat ceea ce au învăţat ascultând pe mai-marii lor. Sau cu siguranţă sunt patru mese în foişorul dinlăuntru, acesta pe care noi îl vedem cu limpezime, deoarece Sfânta Biserică a primit pentru instruirea popoarelor credincioase patru cinuri de conducători pe care Pavel îi enumeră prin darul Atotputernicului Dumnezeu, spunând: ,,Şi acela au dat pre unii apostoli iar pre alţii prooroci, iar pre alţii, evanghelişti; iar pre alţii, păstori şi dascăli” (Efeseni 4, 11). Fără îndoială el numeşte un singur cin al conducătorilor ca păstori şi dascăli deoarece cel care învaţă păstoreşte cu adevărat turma lui Dumnezeu.

Poarta din afară de asemenea avea patru mese deoarece Sinagoga păstra într-adevăr rânduiala supunerii exterioare prin marii preoţii şi bătrânii poporului, prin cărturari şi farisei, care farisei erau bineînţeles numiţi şi învăţătorii Legii. Deci atât poarta din afară, cât şi cea dinlăuntru au două mese pe o parte şi două pe cealaltă deoarece la începuturile ei Sfânta Biserică a avut apostolii şi proorocii. Încă noi numim prooroci nu pe cei care aparţineau poporului Vechiului Testament, ci pe cei care au răsărit în Sfânta Biserică după apostoli.

De asemenea, într-un timp ulterior, care este acum, ea îi are pe evanghelişti şi pe dascăli. Deoarece într-adevăr Evanghelia înseamnă ,,veşti bune”, noi îi numim neîndoios evanghelişti pe cei care dau veştile bune ale Împărăţiei Cereşti popoarelor necunoscătoare. Aceşti evanghelişti şi dascăli au trăit desigur în vremurile de odinioară dar, prin darul lui Dumnezeu, chiar până acum rămân deoarece încă astăzi noi cunoaştem că popoarele păgâne sunt aduse la credinţă şi toţi credincioşii sunt învăţaţi o purtare bună prin dascăli. Cu adevărat apostolii şi proorocii s-au perpetuat până în această epocă de acum şi din acest motiv noi spunem că aceste mese ale porţii noastre, adică Sfânta Biserică, erau, ca să spunem aşa, de cealaltă parte.

7. Şi poarta care priveşte către miazănoapte are două mese pe această parte şi două pe cealaltă, cei pe care i-am numit marii preoţi şi bătrânii poporului având autoritatea rangului mai mare, împreună cu cărturarii şi fariseii care îşi exercitau puterea asupra poporului neştiutor dintr-o poziţie mai joasă. Dar aceste mese sunt aproape de poarta care priveşte către miazănoapte deoarece atunci când aceste patru cinuri conduceau poporul, Sinagoga, dezlănţuindu-se în persecuţia Mântuitorului nostru, a căzut în amorţeala trădării. Însă aceste mese aveau jertfa pe care ele o păstrau doar potrivit literei; de unde ele au căzut de asemenea în amorţeala răcelii fiindcă ele nu erau aprinse cu flacăra Duhului.

Deci, mesele dinlăuntru ţin jertfa arderii de tot deoarece focul Duhului atât străluceşte cât şi arde, atât în inimile apostolilor şi proorocilor cât şi în minţile evangheliştilor şi dascălilor. În măsura în care aceasta arde orice cuget al lor în fapta bună, El (focul Duhului) arde totodată tot ceea ce găseşte cu flacăra dragostei de Dumnezeu ca o ardere de tot. Fiindcă cei care sunt învăpăiaţi lăuntric, fie că sunt într-o faptă bună, fie într-un cuget sfânt, aduc o ardere de tot.

8. Cu adevărat aceste mese sunt făcute din piatră cioplită deoarece atunci când ei reflectează zi de zi în inimile lor asupra cuvintelor Sfintei Scripturi, ei sunt modelaţi, ca din piatră cioplită, pentru a aduce Domnului jertfa arderii de tot a rugăciunii. Apoi cuvintele Sfintei Scripturi sunt pietre cioplite fiindcă ele stau pretutindeni, fiindcă pe nici o latură ele nu sunt găsite demne de mustrare. Căci în toate cele pe care ele le relatează ca trecut, în toate cele pe care le vestesc că vor veni, în toate cele pe care le propovăduiesc simbolic, în toate cele pe care le rostesc duhovniceşte, ele sunt, ca să spunem aşa, verticale pe diferitele lor laturi deoarece nu atrag asupra lor nici o critică.

Prin urmare, inimile sfinţilor sunt mesele lui Dumnezeu, lucrate din pietre cioplite pentru jertfa arderii de tot pentru că cei care cugetă întotdeauna la cuvintele lui Dumnezeu se jertfesc pe ei înşişi în cuget înaintea Domnului, departe de viaţa lumească. De aceea este scris: ,,Legea Dumnezeului lui în inima lui, şi nu se vor poticni paşii lui”(Psalmi 36, 31). Şi din nou este spus: ,,Întru inima mea am ascuns cuvintele tale, ca să nu greşesc ţie”(Psalmi 118, 11). Dar de vreme ce noi ştim din ce sunt lucrate aceste mese, haideţi să auzim de asemenea măsura lor.

Apoi urmează: ,,Lungimea de un cot şi jumătate, şi un cot de înalt” (Iezechiil 40, 43 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: Lungimea de un cot şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate, şi un cot de înalt”).

9. Un om anume a explicat acest fragment spunând: ,,Mesele sunt de un cot şi jumătate în lungime şi lăţime, adică pătrate, care în total fac trei coţi. Aceşti trei coţi au un cot în înălţime astfel încât taina Treimii păstrează măsura de un cot, adică a măreţiei dumnezeieşti”. Această explicaţie nu poate sta în picioare în mod evident deoarece nu există jumătate în acea preaînaltă Treime care a creat toate lucrurile şi cuprinde toate lucrurile, nici nu există cineva din două jumătăţi. Nici nu există deteriorare sau diminuare a acelei substanţe care, rămânând întotdeauna neschimbătoare, nu suferă nici pierdere, nici creştere.

Însă noi am spus adeseori că lungimea aparţine îndelung-răbdării nădejdii, dar lăţimea lărgimii dragostei. În consecinţă, mesele care sunt făcute pentru jertfa arderii de tot măsoară un cot şi jumătate în lungime deoarece Sfinţii Părinţi şi dascălii care se întind cu răbdare către tainele nădejdii lăuntrice, fiindcă ei trăiesc în virtuţi, sunt într-adevăr desăvârşiţi după standardele omeneşti dar atâta vreme cât rămân în acest trup muritor nu sunt desăvârşiţi cu privire la acele taine dumnezeieşti care nu pot fi înţelese pe deplin de om. De aceea, ei au deja un cot în ei înşişi, dar nu au încă un cot în Dumnezeu, căci ei sunt cu adevărat deja mult avansaţi în virtuţi dar încă în parte învaţă ceva de la Dumnezeu.

Iată din nou Pavel apare ca mărturie în măsurarea mesei. Haideţi să vedem dacă viaţa sa măsoară un cot întreg. El spune: ,,Câţi desăvârşit suntem, aceasta să gândim” (Filippeni 3, 15). Haideţi să vedem dacă în aceste adevăruri pe care el le percepe despre Dumnezeu el a atins deja înţelegerea desăvârşită a tainelor: ,,Eu încă nu mă socotesc să fiu ajuns” (Filippeni 3, 13). El spune din nou: ,,Pentru că din parte cunoaştem, şi din parte proorocim. Iar când va veni cea desăvârşit, atunci cea din parte se va strica” (I Corinteni 13, 9-10). Încă o dată spune: ,,Acum cunosc din parte; iar atunci voiu cunoaşte precum şi cunoscut sunt” (I Corinteni 13, 12). Aşadar dacă el este desăvârşit şi cunoaşte în parte, el are un cot în ce-l priveşte dar o jumătate deasupra lui.

Deci inimile sfinţilor se vor întinde cu un cot în îndelung-răbdarea nădejdii în desăvârşirea pe care o au. Dar, deoarece ei nu pot vedea încă pe deplin acolo unde ei trimit ochiul nădejdii, ceea ce ei au peste un cot va fi tăiat la jumătate de cot, fiindcă ei se văd întotdeauna pe ei înşişi în această viaţă ca nedesăvârşiţi şi cu sete se grăbesc către desăvârşire.

10. Mesele au de asemenea o lăţime de un cot şi jumătate pentru că inimile sfinţilor, răspândite în lărgimea dragostei pentru aproapele pe care îl iubesc şi îl cunosc, au un cot. Apoi ei pot să iubească cu desăvârşire pe cei pe care reuşesc cu desăvârşire să cunoască într-o oarecare măsură. Cu adevărat, ei Îl iubesc înlăuntrul lor pe Atotputernicul Dumnezeu, ei Îl urmează înlăuntrul lor pe El, dar ei nu pot iubi pe cât de mult ar trebui deoarece ei nu reuşesc încă să înţeleagă pe cine iubesc şi dimensiunea iubirii este mai mică acolo unde dimensiunea cunoaşterii încă este mai mică.

Deci ei au o jumătate peste un cot fiindcă aceasta care este mult mai mică este deja întreagă pentru ei în dragoste, în milostenie faţă de aproapele; şi aceea în ei care este mult mai mare, în dragostea pentru Dumnezeu pe care ei nu-L cunosc, nu este încă întreagă. Despre această dragoste care începe aici să fie desăvârşită înaintea Domnului în Împărăţia Veşnică, Isaia spune pe drept: ,,Acestea zice Domnul: fericit este cel ce are în Sion sămânţă, şi casnici în Ierusalim” (Isaia 31, 9 – însă Sfântul Grigorie are alt citat: ,,Viu este Domnul, al căruia foc este în Sion şi cuptorul lui în Ierusalim”).

În orice caz, este mai mare a fi un cuptor decât un foc întrucât un foc poate fi de asemenea mic, dar o flacără mare este aprinsă într-un cuptor. Cu adevărat se spune despre Sion că este reflecţie, dar Ierusalimul este vederea păcii. Într-adevăr uneori noi zărim pacea noastră aici pentru ca acolo mai târziu să o vedem pe deplin. Prin urmare, prin dragostea Domnului focul este în Sion şi cuptorul Lui în Ierusalim deoarece aici noi ardem într-o oarecare măsură cu flăcările dragostei Sale când noi Îl zărim, dar acolo noi vom arde cu totul când Îl vom vedea pe deplin pe Cel pe care-L iubim.

11. Cu adevărat înălţimea meselor este de un cot. Apoi ce este înălţimea sfinţilor dacă nu credinţa în cele nevăzute ? Fiindcă prin credinţă ceea ce nu este văzut este crezut, şi prin aceasta minţile celor drepţi sunt conduse către înălţimi astfel încât ei dispreţuiesc toate lucrurile văzute de pe pământ şi urmează pe cele nevăzute în cer de care ei află.

Dar înălţimea meselor este de un cot pentru că există o unitate de credinţă în inimile tuturor sfinţilor. Atât Părinţii Vechiului Testament, cât şi propovăduitorii Noului Testament mărturisesc că există un Dumnezeu, Treimea. Prin urmare, înălţimea meselor nu este nici mai mult, nici mai puţin de un cot, deoarece credinţa tuturor Părinţilor este în acord cu ea însăşi în mare unitate. Dar cei care, deja înaintând în cele mai mari virtuţi către îndelung-răbdarea nădejdii, au un cot şi jumătate, măsoară un cot şi jumătate în lăţimea dragostei şi cu adevărat se ridică la un cot în înălţimea credinţei, sunt mari şi trebuie cinstiţi cu cea mai profundă admiraţie.

Aşadar, ei trebuie să primească sufletele celor mici în sânul conversaţiei lor şi să-i înfăţişeze înaintea Domnului ca pe o ardere de tot şi jertfă. Astfel urmează deschis: ,,Preste ele vor pune uneltele cu care junghiau acolo arderile de tot şi jertfele” (Iezechiil 40, 44 – însă în citatul folosit de Sfântul Grigorie nu este vorba de unelte, ci de vasele în care se pun jertfele: ,,Pre care să puie vasele întru care se jertfeşte arderea de tot şi junghierea” (varianta Vulgata)).

12. Deci ce sunt sufletele credincioşilor dacă nu sfintele vase care reţin cuvintele evlaviei astfel încât arderea de tot a vieţii şi rugăciunii să poată fi jertfită din cugetele lor ? De aici Pavel, când el era încă un începător în chemarea credinţei, deoarece primise deja cuvintele Domnului şi era plin de har ceresc, este numit vas când se spune: ,,Vas ales îmi este mie acesta” (Faptele Apostolilor 9, 15). De aceea proorocul povăţuieşte pe păstori şi învăţători zicând: ,,De necurat să nu vă atingeţi, … osebiţi-vă cei ce purtaţi vasele Domnului” (Isaia 52, 11).

Şi deci aceştia, asemenea meselor, poartă vasele Domnului care susţin vieţile credincioşilor învăţând, astfel că uneori ei îi conduc către arderea de tot şi jertfa adusă Domnului. Dar aici nu trebuie cugetat fără băgare de seamă că se spune că arderea de tot şi jertfa sunt junghiate în aceleaşi vase. Fiindcă, precum am spus de asemenea mai sus, arderea de tot este o jertfă, dar o jertfă nu este întotdeauna o ardere de tot, căci atunci când ceva este dat în parte este într-adevăr o jertfă, dar nu o ardere de tot.

Cu adevărat există în marea mulţime a credincioşilor unii care se leapădă de toate cele care aparţin lumii, ei împart tot ceea ce posedă, nu păstrează nimic, se străduiesc înlăuntrul lor către Împărăţia Veşnică şi se dăruiesc pe ei înşişi în lacrimi cu toată inima lor. Aceştia sunt în mod evident vasele de pe masă în care este junghiată arderea de tot. Şi există alţii care au grijă de gospodăriile lor, se gândesc la fiii lor şi păstrează moştenirea lor pentru ei, care însă, atenţi la Judecata Veşnică, dau milostenii săracilor şi dăruiesc haine şi mâncare lor potrivit părţii pe care au hotărât-o (pentru aceasta). Cu siguranţă aceştia sunt vasele de pe masă în care se junghie jertfa, dar nu arderea de tot.

Apoi deoarece răbdarea şi învăţătura sfinţilor prin povaţă şi sprijin, prin convingere şi constrângere, educă inimile unora până în punctul în care ei leapădă toate lucrurile şi sunt cu totul învăpăiaţi de dragoste pentru Domnul, dar îi instruiesc pe alţii într-atât încât de vreme ce nu reuşesc să lepede toate lucrurile cel puţin devin milostivi, în măsura în care ei pot, şi împart grija trupului cu grija sufletului; mesele Domnului, făcute din pietre cioplite, poartă vasele în care sunt junghiate arderea de tot şi jertfa fiindcă atât cei desăvârşiţi, precum a fost spus, când leapădă toate lucrurile, aprind întreaga lor inimă de dragoste pentru Domnul, cât şi cei nedesăvârşiţi dau jertfa pe care ei au făgăduit-o în parte.

Apoi urmează: ,,Şi de o palmă vor avea streaşină (margine) cioplită pre dinlăuntru împrejur” (Iezechiil 40, 45).

13. De ce marginile mesei măsoară o palmă decât că mâna este extinsă în palmă şi Sfinţii Părinţi şi învăţătorii propovăduiesc acele lucruri în care lucrările ascultătorilor sunt extinse. Apoi noi întindem mâna, ca să spunem aşa, când răspândim faptele noastre. Prin urmare, fie ca fiecare învăţător să grăiască, fie ca el să exerseze inima ascultătorului, fie ca el să zguduie amorţeala celui trândav. Când i-a îndreptat pe ei către faptele bune, el arată că are o palmă în buzele sale. El trebuie de asemenea să socotească că degetul mare şi degetul mic sunt întinse în deschiderea mâinii. Într-adevăr, ce se înţelege prin degetul mare şi degetul mic dacă nu faptă mare şi extremă ?

Aşadar, mesele au o palmă în marginile lor astfel că ascultătorul va fi atent la propovăduirea învăţătorilor săi şi astfel face fapte mari la sfatul lor ca el (ascultătorul) să nu eşueze de asemenea să săvârşească nici cele mai mici sarcini. Fie ca el să fie atât de absorbit de fleacuri încât să nu poată fi leneş în a săvârşi lucrările mari. De aici Adevărul spune prin Evanghelie: ,,Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că zeciuiţi izma şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale legii: judecata şi mila şi credinţa; acestea se cădea să le faceţi, şi acelea să nu le lăsaţi” (Matei 23, 23).

Cu siguranţă, degetul cel mare al faptei este indicat de judecată, milă şi credinţă. Degetul cel mic este fără îndoială semnificat prin izmă şi mărar şi chimen. Deci ni se cuvine nouă să facem acestea şi să nu le lăsăm pe acelea, căci dacă noi vrem ca faptele noastre să măsoare o palmă este necesar a întinde degetul mic ca degetul cel mare să nu fie micşorat.

14. Dar este bine ca, atunci când sunt măsurate marginile mesei, şi este menţionată măsurătoarea unei palme, cuvântul ,,unul” să fie adăugat astfel ca exact aşa cum unitatea în credinţă este menţinută prin propovăduirea învăţătorilor, tot aşa unitatea cugetului să fie păstrată în fapte, ca nu cumva, prin fapta bună pe care o face unul, altul să izbucnească în răul discordiei. Deci noi trebuie să săvârşim fapte bune astfel ca noi prin aceasta să păstrăm şi unanimitatea cu cei cu care noi trăim în măsura în care noi putem cum se cuvine, adică nu părăsind ceea ce facem ci preîntâmpinând prin convingere dreaptă răul discordiei de care noi ne temem.

Astfel Pavel, păzind în lucrările sale unitatea palmei, a preîntâmpinat generarea discordiei când a văzut că corintenii erau deja dispuşi să primească pe un oarecare apostat izgonit de Biserică, spunând: ,,Iar căruia dăruiţi ceva, dăruiesc şi eu: că şi eu de am dăruit ceva, căruia am dăruit, pentru voi, în faţa lui Hristos. Ca să nu fim cuprinşi de satana” (II Corinteni 2, 10-11 – Sfântul Grigorie are, în loc de dăruiţi, dăruiesc, iertaţi, iert). Satan este desigur obişnuit să zămislească răul din bine şi să abată către discordie ceea ce este făcut cu dragoste. De aceea Pavel adaugă numaidecât despre el, spunând: ,,Că nu este să nu ştim amăgiturile lui” (II Corinteni 2, 11). Deci învăţătorul care întruchipează lucrarea dreaptă printre ascultătorii săi prin binele pe care-l propovăduieşte, dacă nu uneşte minţile celor activi în unanimitate el are palma în buzele sale, dar nu unitatea din aceasta care este menţionată.

15. Dar noi trebuie să cercetăm cu râvnă observaţia că marginile meselor sunt curbate înlăuntru. Fiindcă marginile meselor sunt curbate înlăuntru când învăţătorii în cugetul tăcut aduc aminte conştiinţei ceea ce spun, când ei se examinează îndeaproape, dacă ei practică ceea ce propovăduiesc. Când, însă, se spune că marginile meselor sunt curbate înlăuntru se adaugă pe drept de asemenea ,,împrejur”, astfel că ei nu se cercetează pe ei înşişi într-o parte şi neglijează să cumpănească alte (părţi) învecinate, ci îşi îndreaptă examinarea lor minuţioasă pretutindeni şi, în măsura în care pot, se străduiesc să împlinească în faptă orice propovăduiesc, ca nu cumva, dacă învăţătorii neglijează să facă binele, pustiitorii lor proprii să fie cultivatorii străinilor.

O, învăţătorule, iată, tu eşti deja o masă, tu porţi deja vasele, tu porţi deja greutatea arderii de tot şi jertfei în vasele credincioşilor, dar curbează-ţi înlăuntru buza ta, adică aminteşte cuvântul tău inimii tale. Ascultă ce spui şi practică ceea ce propovăduieşti. Căci dacă neglijezi să practici ceea ce propovăduieşti însămânţezi o recoltă pentru alţii şi tu însuţi te înfrânezi de la a te împărtăşi de grâne. De aici este scris: ,,Că cele ce au adunat ei, drepţii le vor mânca” (Iov 5, 5 – Sfântul Grigorie foloseşte alt citat, care se regăseşte doar în versiunea Vulgata: ,,A căruia seceriş cel flămând îl va mânca”).

Cu siguranţă, cel flămând mănâncă secerişul învăţătorului care grăieşte cuvinte bune, dar nu le face, deoarece cel care flămânzeşte de pâinea dreptăţii împlineşte poruncile pe care le aude şi cel care a trudit la însămânţare nu are rodul. De aceea Solomon spune: ,,Cel ce ascunde mâinile sale în sân cu nedreptate, nici la gura sa nu le va duce pre ele” (Pildele lui Solomon 19, 24 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este puţin diferit: ,,Cel leneş ascunde mâna sa la subsuoara sa, şi nu o va duce nici măcar la gura sa”). Nimeni nu este atât de leneş încât să socotească muncă a duce mâna sa la gura sa chiar pentru a mânca. Dar nici leneşul care nu este dispus să facă ceea ce spune nici măcar nu duce mâna sa la gura sa. De aici din nou este spus despre cei care învaţă binele şi fac răul: ,,Fiii lui Efraim încordând şi săgetând cu arcele, întorsu-s-au în ziua de război” (Psalmi 77, 12).

Ei încordează arcul şi trag săgeţile care înfăţişează zicerile Sfintei Scripturi şi lovesc patimile ascultătorilor cu cuvinte drepte, dar ei se întorc în ziua de război deoarece ei se răsucesc în ispitirea patimilor, şi refuză să-şi ofere piepturile lor fiindcă nu rezistă în lupta cu ispitirile. De aici din nou este spus: ,,Întors-ai ajutorul sabiei lui, şi nu l-ai apărat pre el în război” (Psalmi 88, 42). Cu siguranţă, sabia învăţătorului este cuvântul lui Dumnezeu. De aceea este spus prin Pavel: ,,Şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 17).

Prin urmare, Atotputernicul Dumnezeu, când El înţelege că învăţătorul nu este dornic să practice ceea ce propovăduieşte, întoarce ajutorul sabiei Sale în ziua războiului deoarece în lupta cu ispitirile El nu îngăduie cuvintelor învăţăturii pe care El a dat-o să-i fie de ajutor lui. Deci el are o sabie, dar ea nu-l ajută în bătălie deoarece atunci când izbucneşte potrivnicia ispitei el uită cuvântul pe care l-a propovăduit.

Iată, probabil cuvântul învăţătorului are legătură cu răbdarea şi el este silit de indicaţiile propriei învăţături să spună cum trebuie păstrată răbdarea în faţa nedreptăţilor pricinuite şi insultelor auzite. Dar când el însuşi este provocat fie de nedreptate, fie de insultă, uitând ceea ce a propovăduit, el merge mai departe insultând pe aproapele său sau întorcând insulta mai grav.

Între timp, aşadar, fie ca el să creadă că este o masă a lui Dumnezeu, fie ca el să-şi curbeze buzele înlăuntru, fie ca el să păzească ceea ce propovăduieşte. Într-adevăr este scris: ,,Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Şi din nou este scris: ,,Învăţătura omului prin răbdare se cunoaşte” (Pildele lui Solomon 19, 11 – doar în versiunea Vulgata). Căci dacă răbdarea este dovada învăţăturii, fiecare se arată pe sine pe atât de învăţat pe cât este de răbdător. Astfel ucenicul bun care a văzut pe învăţătorul său dus la ceruri, prin căldura marii iubiri, a strigat zicând: ,,Părinte ! Părinte ! Carul lui Israil şi călăraşul lui” (IV Împăraţi 2, 12).

De ce, preaiubiţi fraţi, este spus despre Ilie a fi carul şi călăraşul lui Israil decât că, într-adevăr, călăraşul conduce şi carul poartă ? Prin urmare, despre învăţătorul care atât susţine conduita credincioşilor prin răbdare, cât şi îi învaţă din cuvintele Sfintei Scripturi se spune a fi atât carul, cât şi călăraşul. Carul fiindcă prin îngăduinţă el poartă, călăraşul fiindcă prin propovăduire el conduce; carul fiindcă el poartă relele, călăraşul fiindcă el disciplinează poporul cu poveţe bune.

16. Dar probabil cuvântul învăţătorului este împotriva trufiei, însă chiar atunci când în chip minunat sfătuind cum trebuie fugit de ea, cu exact aceleaşi cuvinte cu care el propovăduieşte împotriva ei, el caută trufia. Dacă el caută să dobândească ceea ce interzice, masa nu are marginea sa curbată înlăuntru. Dar atunci masa Domnului, făcută din piatră cioplită, ar avea marginea sa curbată înlăuntru dacă el ar fi fost râvnitor a asculta ceea ce spune. Este scris în mod categoric: ,,Nimic făcând cu prigonire sau cu mărire deşartă” (Filippeni 2, 3). Şi învăţătorul ales spune din nou asemenea: ,,Nici căutând de la oameni slavă, nici de la voi, nici de la alţii” (I Tesaloniceni 2, 6). Căci a căuta slava vremelnică pentru truda propovăduirii, ce este aceasta decât a vinde o mare comoară pentru un preţ mic ?

Dar există o primejdie gravă în cuvintele învăţăturii deoarece aplauzele ascultătorilor adeseori urmează cuvântului învăţătorilor, şi când învăţătorii, devenind binecunoscuţi, nu sunt dornici să pară mai mici în zicerile lor, ei mai târziu cultivă, pentru a dobândi laude, cuvântul învăţăturii pe care ei l-au început din dragostea pentru Atotputernicul Dumnezeu pentru a câştiga sufletele ascultătorilor lor. Şi cei care înainte căutau răsplăţile duhovniceşti în cuvintele lui Dumnezeu, mai târziu urmăresc aplauzele vremelnice. De aceea se întâmplă că atât faptele drepte, cât şi cuvintele sfintei învăţături sunt pierdute la judecata Atotputernicului Dumnezeu când cineva prin aceasta se străduieşte pentru favoruri trecătoare.

De aceea Iudeei i se spune prin proorocul ceea ce mintea nepăsătoare află înlăuntrul ei dacă îşi cercetează cu atenţie cugetele sale, cel puţin după păcat: ,,Măslin cu bună umbră, frumos la chip au numit Domnul numele tău, la glasul tăierii lui, s-a aprins foc preste el, mare este necazul preste tine, stricatu-s-au ramurile lui” (Ieremia 11, 16 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este puţin diferit: ,,Măslin îmbelşugat, atrăgător, roditor, şi frumos au numit Domnul numele tău: la vuietul unui cuvânt, s-a aprins foc mare în el şi ramurile sunt arse”). Deci Domnul numeşte măslin îmbelşugat şi atrăgător, roditor şi frumos pe cel a cărui virtute în faptă şi sfintele cercetări în cuvintele cunoaşterii El le încuviinţează.

Dar la vuietul unui cuvânt se aprinde foc mare în el deoarece atunci când cineva a început să fie lăudat el este probabil ruşinat să pară mai mic decât s-a spus că este şi se străduieşte să fie ceea ce este numit. Apoi vuietul unui mare cuvânt sunt aplauzele linguşitorilor. De aceea este scris: ,,Cel ce binecuvântează pre prieten dimineaţa cu glas mare, nimic nu se vede a se osebi de cel ce blestemă” (Pildele lui Solomon 27, 14). Aşadar, la vuietul unui mare cuvânt se aprinde un foc în el deoarece în mărirea linguşirii se aprinde un foc în inima sa din dragoste de laudă.

Însă toate ramurile măslinului sunt arse, deoarece în ochii Atotputernicului Dumnezeu atât ceea ce este bine făcut, cât şi ceea ce este grăit cu înţelepciune pier când ele se întâmplă nu din dragoste pentru Domnul, ci spre sporirea laudei vremelnice. Fiindcă adeseori cugetul trădător este adăugat la bine astfel că duhul însuşi care zămisleşte aceste cugete cu greu îl cunoaşte. De aceea propovăduitorul ales, când el a grăit simplu, zicând: ,,Viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului”, a adăugat de îndată: ,,şi a încheieturilor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi intenţiilor inimii” (Evrei 4, 12).

17. Deci cuvântul lui Dumnezeu desparte încheieturile şi măduva deoarece El judecă cugetele şi intenţiile inimii. Cu adevărat oasele sunt legate la oase prin încheieturi. Şi adeseori în timp ce noi facem ceva cu cuget drept pe neaşteptate ne întoarcem către dragostea de laudă şi facem pentru laudă ceea ce începusem înainte să facem pentru adevăr, deoarece cugetele sunt legate de cugete ca şi cum există anumite încheieturi în duh, dar oasele care sunt legate la încheietură au de asemenea măduvă. Sfântul propovăduitor a arătat cu limpezime aceasta de vreme ce el adaugă: ,,Este judecător cugetelor şi intenţiilor inimii”.

Deci cugetele noastre sunt încheieturile, dar intenţiile noastre sunt măduva. Şi adeseori noi gândim un cuget, dar intenţia din acesta este alta. Căci dacă cineva, oferindu-se o răsplată financiară, apără cauza unui orfan sau a unei văduve şi probabil intrând în biserică spune în rugăciunile sale către Dumnezeu: Tu ai văzut că eu apăr cauza unui orfan şi a unei văduve: el cunoaşte fără îndoială ce gândeşte, dar este neştiutor încotro va merge cugetul său. Cu siguranţă, el crede un lucru şi intenţionează altul. Căci el caută nu apărarea orfanului sau a văduvei, ci răsplata financiară. Înlătură câştigul vremelnic şi el nu va mai apăra orfanul şi văduva.

Prin urmare, cuvântul lui Dumnezeu este judecător cugetelor şi intenţiilor inimii deoarece El nu caută la ceea ce gândeşti în sineţi, ci prin măduva încheieturii, adică, prin intenţia cugetului tău la ceea ce cauţi să primeşti. Astfel rămâne ca învăţătorul când el grăieşte să-şi curbeze întotdeauna buza sa înlăuntru precum mesele lui Dumnezeu, ca nu cumva el fie să înceapă să vorbească cu intenţie rea, sau când a început bine, ademenit de linguşire, să se întoarcă către altă poftă.

18. Dar probabil cuvântul învăţătorului are legătură cu păstrarea disciplinei. Şi adeseori se întâmplă că el nu ştie cum să păstreze regula disciplinei pe care el ştie s-o definească deoarece, fie mişcat de exces de zel, el se înfrânează mai puţin prin compasiune, fie liniştit prin prea multă compasiune, el este mai puţin înflăcărat împotriva patimilor de imboldul râvnei.

Apoi noi ar trebui să cugetăm cu multă atenţie ceea ce este scris, că pe vasele templului, printre cununi şi împletituri erau săpaţi boi şi lei şi heruvim, şi dedesubtul boilor şi leilor chingi care atârnau. Cu adevărat cununile sunt un simbol al biruinţei, dar împletiturile denotă unanimitatea armoniei, în timp ce heruvimii cu siguranţă sunt numiţi plinătatea cunoaşterii. Apoi preoţii şi învăţătorii – între cununi şi împletituri, adică, între tăria faptelor bune, prin care ei merg către biruinţă şi acordul dragostei, prin care ei nu se contrazic între ei – sunt desemnaţi ca boi, lei şi heruvimi deoarece, în plinătatea cunoaşterii pe care o posedă, ei trebuie să păstreze blândeţea boilor şi răgetul leilor, astfel încât în disciplina pe care o propovăduiesc ei să fie atât aprinşi cu sfânta râvnă, cât şi liniştiţi prin dulceaţa părintească.

Aceştia au chingi care atârnă sub ei astfel încât ei să poată prinde în mod minuţios celor mai mici ca ei căpestrele disciplinei lor cu care ei înşişi sunt legaţi. Apoi a atârna chingile sub ei înseamnă a ţine lanţurile protecţiei pentru cei mai mici ca ei. Apoi aceştia sunt apăraţi aşa cum se cuvine când nici blândeţea boilor nu este pierdută în răgetul râvnei, nici teroarea leilor nu s-a abătut în blândeţe.

Cu adevărat, discernământul lor trebuie să fie atât de mare încât nici disciplina să nu fie excesivă, nici milostivirea indulgentă, ca nu cumva dacă vina este iertată în mod neregulat cel care este vinovat să fie legat mai sever în fărădelegea sa. Şi din nou dacă mustrarea este menţinută fără măsură, cel care este îndreptat să poată deveni cu atât mai rău deoarece el crede că nimic nu este făcut pentru el prin darul bunăvoinţei. Prin urmare, severitatea evidentă, dar dragostea în cuget, trebuie să fie arătate celor păcătoşi astfel încât înfăţişarea hotărâtă să-l constrângă pe cel vinovat şi păstrarea dragostei să nu piardă răsplata blândeţii.

19. Iată, în timp ce vorbesc, Iosif tulbură duhul meu, că el însuşi poate da mărturie pentru a dovedi ceea ce spun. Cu siguranţă, spunând fraţilor săi visul propăşirii sale pe care l-a văzut, prin ceea ce a relatat cu nevinovăţie el a stârnit înţepăturile răutăţii împotriva sa. Vândut de aceiaşi fraţi ismailtenilor, şi luat în Egipt, prin hotărârea minunată a Atotputernicului Domn el a fost făcut guvernator peste Egipt. Şi când foamea s-a ivit în pământul Hanaanului fraţii săi au venit în Egipt, l-au găsit pe Iosif guvernator al Egiptului şi l-au implorat cu feţele plecate la pământ. Şi deoarece ei nu au reuşit să schimbe hotărârea lui Dumnezeu, lui, celui pe care ei l-au vândut ca nu cumva ei să se închine lui, i s-au închinat fiindcă ei l-au vândut.

Atunci omul lui Dumnezeu însuşi, plin de duhul discernământului, i-a recunoscut pe fraţii săi cu toate că (el era) necunoscut de ei. Dar atent la vina şi la iertarea răutăţii, el nu a căutat nici să pedepsească păcatele fraţilor săi, nici să-i aline fără ispăşire. Fiindcă el a spus direct cu glas neîncrezător: ,,Iscoade sunteţi, aţi venit să cercaţi căile ţării ? … Într-aceasta vă veţi arăta, pre sănătatea lui Faraon, nu veţi ieşi de aici” (Facerea 42, 9, 15). Oh, ce săgeată în inimă ! Ei au venit ca străini, au fugit de pericolul foametei, nu au primit grâul pe care-l căutau, şi mai mult s-au văzut pe sineşi izbiţi de reproş pentru o fărădelege.

 

Istoria patriarhului Iosif

Frescă din biserica Mânăstirii Sopocani, Serbia

 

Între timp ei sunt duşi la închisoare şi aduşi înainte(a lui) după 3 zile ei sunt încă înspăimântaţi cu aceeaşi asprime. Acum amintirea vinei se întoarce în inimile lor, acum le tulbură duhurile şi ei îşi spun unul altuia: ,,În păcat suntem noi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă de necazul sufletului lui, când ne ruga pre noi, şi nu l-am ascultat pre dânsul, pentru aceasta a venit preste noi nevoia aceasta” (Facerea 42, 21). Dar inima lui Iosif este copleşită de dragoste pentru ei, el cere plecarea lor, el plăteşte în lacrimi ceea ce datora în evlavie. El se întoarce tot aşa de sever faţă de fraţii săi astfel încât duhurile lor, după chin, pot fi lăsate libere de vină.

După aceasta, unul este din nou legat în lanţuri, ceilalţi sunt trimişi cu grâu astfel ca un frate să poată veni, despre care ei au spus că era cel mai tânăr dintre ei. Fratele vine. Evlavia a cucerit mintea sa când fratele nevinovat a fost văzut, dar asprimea aparentă a rămas astfel ca vina fraţilor să poată fi curăţită. Grâul este dat, paharul este ascuns în sacul fratelui celui mai tânăr, şi cercetarea hoţului este pusă în mişcare după ei. Este trimis un sol pentru a-i aduce înapoi şi se hotărăşte ca cel în a cărui posesie va fi găsit paharul să fie condamnat la sclavie. Este găsit în sacul fratelui celui mai tânăr.

Atunci Veniamin este adus înapoi, şi toţi fraţii îl urmează, deznădăjduiţi. Oh, chinurile milostivirii ! Chinuieşte şi iubeşte. Apoi întorcându-se înapoi, ei se prosternează până la pământ cu lacrimi, ei cer iertare. Dar atenţi la ceea ce au făgăduit tatălui lor cu privire la Veniamin ei sufereau cu mâhnire de nesuportat. Atunci nemaiputând să se înfrâneze, evlavia întemniţată a izbucnit deschis şi a vărsat lacrimi de dragoste din chipul severităţii. Mânia care era aparentă, dar nu reală este îndepărtată şi milostivirea care era reală şi nu aparentă este arătată.

Astfel bărbatul sfânt atât a despovărat, cât şi a răzbunat ticăloşia fraţilor săi. În acest fel el a păstrat îndurarea în putere astfel încât el să nu pară fraţilor săi păcătoşi nici evlavios fără răzbunare, nici sever fără evlavie.

20. Iată, aceasta este îndatorirea disciplinei, ca ea să ştie atât cu câtă grijă să pedepsească păcatele, cât şi cu câtă evlavie să le ierte. Aceia, însă, care nu posedă duhul discernământului fie iartă păcatele astfel încât ei nu le îndreaptă, fie lovesc pretinzând că le îndreaptă astfel încât ei nu le iartă. Prin urmare, fie ca propovăduitorul care trebuie să vorbească despre controlul disciplinei să ştie că el este o masă a lui Dumnezeu, şi fie ca el să-şi curbeze buza înlăuntru astfel încât ceea ce spune propovăduind să poată practica cu prudenţă sub duhul discernământului. Dar dacă el crede că îi lipsesc anumite însuşiri el nu trebuie să înceteze să propovăduiască despre ele. Deoarece poziţia sa cere ca el să grăiască.

În consecinţă, fie ca el să se conformeze propriilor cuvinte, şi dacă el nu spune deoarece nu face, fie ca el să facă căci este constrâns să spună. Aşadar, când el vede că împlineşte în practică ceea ce propovăduieşte, atunci fie ca el să-i îndemne pe ascultătorii săi şi să le învăpăieze duhurile către râvna pentru fapta bună.

Însă când el înţelege că nu a împlinit încă ceea ce spune, fie ca el să se învăpăieze deopotrivă către faptele bune pe care le porunceşte ascultătorilor săi, astfel încât să înveţe totodată în fapt ceea ce Adevărul grăieşte prin el în propovăduire. Fiindcă adeseori ceea ce nu cunoaştem din trăire, siliţi de discursul învăţăturii, noi învăţăm prin grăire, şi când vina pentru indolenţa noastră se naşte din reflectare, mustrare de conştiinţă, ivindu-se pe neaşteptate, preia comanda şi mintea care înainte era amorţită şi mută în inerţia sa, deşteptată de propriul glas este trează în fapte.

Dar iată când marginea mesei se lărgeşte cât o palmă, adică, atunci când există luptă împotriva păcatelor prin gura învăţătorului şi inima ascultătorului este aprinsă către faptele bune, mulţi din cei ce aud cuvintele sale realizează cât de mari sau ce fel de păcate au comis ei, vin mărturisindu-le la el şi îl roagă cu lacrimi să fie mijlocitorul pentru păcatele lor, astfel încât el prin rugăciune şterge păcatele pe care le aduce la lumină prin propovăduirea sa. De aceea este de asemenea adăugat: ,,Iar pe mese cărnurile aducerii înainte” (Iezechiil 40, 45 – doar în versiunea Vulgata).

21. Deci când sfântul propovăduitor varsă rugăciuni către Atotputernicul Dumnezeu pentru păcătoşii ce se pocăiesc, ce mărturisesc, fiindcă ei cer iertare pentru viaţa lor trupească, mesele Domnului poartă cărnurile aducerii înainte. Prin urmare, ca să-i poată sluji pe cei convertiţi şi înlăcrimaţi pentru care a mijlocit, el trebuie mai întâi să le propovăduiască lor în mijlocul păcatelor lor, şi când ei au început deja să se lepede de păcatele lor şi să se grăbească către nevinovăţie, atunci sporirea propovăduirii către ei trebuie să se înalţe în gura învăţătorului şi el trebuie să-i îndemne pe unii cu atât mai puternic cu cuvântul învăţăturii sale cu cât mai adânc crede el că ei au căzut, cunoscând desigur că el însuşi va primi o mare răsplată deoarece el îi ridică pe alţii din adâncurile păcatului.

22. Este plăcut între timp a face cunoscute cuvintele Sfintei Evanghelii, istoria sfântă, care, spunând minunea care a avut loc, mărturiseşte lucrurile minunate care sunt lucrate zi de zi. Căci atunci când poporul obosit şi flămând venise la Domnul, Domnul a spus ucenicilor: ,,Milă îmi este de norod, că iată trei zile sunt de când aşteaptă lângă mine şi nu au ce mânca. Şi de îi voiu slobozi pre dânşii flămânzi la casele lor, vor slăbi pre cale, că unii dintr-înşii au venit de departe” (Marcu 8, 2-3).

Mulţimea este cu Domnul de trei zile când turma credincioşilor, fugind prin pocăinţă de păcatele pe care le-au comis, se întorc către Dumnezeu în faptă, în cuvânt, şi în cuget. Pe aceştia Domnul nu doreşte să-i trimită flămânzi la casele lor ca nu cumva să slăbească pe cale, fără îndoială deoarece păcătoşii convertiţi slăbesc pe calea acestei vieţi de acum dacă în conştiinţa lor ei sunt lăsaţi să plece fără hrana sfintei învăţături. Prin urmare, ca nu cumva ei să slăbească pe calea acestui pelerinaj (prin viaţă) ei trebuie hrăniţi cu sfânta povaţă.

Este necesar a cumpăni profund sfântul cuvânt care a fost grăit de Adevăr: ,,Că unii dintr-înşii au venit de departe”. Căci există cel care, neştiutor de fraudă şi depravare trupească, s-a grăbit către slujirea Atotputernicului Dumnezeu. El nu a venit de departe deoarece prin nevinovăţie şi necorupere el era un vecin. Altul, nepângărit de indecenţă sau ruşine, şi cunoscând o singură căsătorie, s-a convertit la slujirea duhovnicească. Nici el nu a venit de departe deoarece bucurându-se de o unire îngăduită el nu a greşit prin fapte nelegiuite.

Dar alţii după ocara trupului, alţii după mărturie falsă, alţii după hoţii comise, alţii după pricinuirea violenţei, alţii după săvârşirea uciderii, se întorc la pocăinţă şi sunt convertiţi la slujirea Atotputernicului Dumnezeu: aceştia cu siguranţă vin la Dumnezeu de departe. Apoi cu cât fiecare a apucat pe căi greşite în fapte rele, cu atât (mai mult) el s-a îndepărtat de Atotputernicul Dumnezeu. Mai mult fiul risipitor care l-a părăsit pe tatăl său a plecat într-o ţară îndepărtată unde el îngrijea porcii fiindcă el iubea păcatele.

Deci fie ca mâncarea să fie dată şi celor care vin de departe deoarece hrana sfintei învăţături trebuie oferită păcătoşilor convertiţi astfel încât ei să poată reînnoi (în ei) pentru Dumnezeu puterea pe care au pierdut-o în fapte ruşinoase. Cu cât sunt mai istoviţi de marile păcate când vin, cu atât este mai necesar ca ei să fie mulţumiţi de propovăduitori cu hrana îmbelşugată a învăţăturii. Şi când ei au început deja să mărturisească relele pe care le-au comis, şi prin mărturisire s-au lepădat de ele şi se pedepsesc cu lacrimi, este necesar ca sfinţii propovăduitori să se roage cu râvnă pentru păcatele lor astfel ca mesele Domnului să poarte cărnurile aducerii înainte.

Ori de câte ori fac aceasta, fiindcă mijlocesc pentru păcatele altora, ei le curăţesc pe cele proprii cu atât mai mult înaintea ochilor lui Dumnezeu, deoarece ei se îndreptează prin chiar această dragoste, prin care cu evlavie minunată ei se dau pe ei înşişi spre tânguire pentru păcatele altora. Nici nu ar trebui să fie obositor pentru învăţători să verse lacrimi pentru păcătoşii convertiţi când chiar Cel care a creat toate S-a făcut om şi Şi-a vărsat sângele pe cruce pentru fărădelegile noastre, care viază şi împărăţeşte cu Tatăl într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.