Renovationism versus Ortodoxie (I)

Renovaţionism versus Ortodoxie (I)

 

,,Nu ne este teamă în mod deosebit de toţi aceşti socialişti, anarhişti, atei şi revoluţionari … Dar există câţiva oameni neobişnuiţi printre ei care cred în Dumnezeu şi sunt creştini, dar totodată sunt socialişti. Aceia sunt oamenii de care ne temem cel mai mult. Ei sunt teribili ! Socialistul care este creştin este mai de temut decât socialistul care este ateu”.

Feodor Dostoievski, Fraţii Karamazov

A se vedea
CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC
Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920
Renovaţionismul a constituit o schismă în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse între anii 1922-1946. În general, mişcarea renovaţionistă este cunoscută sub numele de Biserica Vie, cu toate că acesta a fost numele doar al unuia din grupurile care făceau parte din mişcarea renovaţionistă, mai largă ...

O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor
Îndată ce bolşevismul a pus mâinile pe frânele guvernării în fosta Rusie, sau – mai bine zis – pe nordul ei, atitudinea lui faţă de Biserică a devenit clară.
Mai întâi de toate au apărut o mulţime de afişe-caricaturi, fără să se ştie de unde provin, cu chipul ţarului, episcopului şi al bogătaşului. Afişele acestea aveau inscripţia: ţar, popă şi culac. Apoi au fost afişate alte caricaturi blasfemiatorii, îndreptate împotriva Maicii Domnului, cu inscripţiile hulitoare ale poetului Demian Bednâi. Totodată a început să circule cu perseverenţă zvonul că obiectele sfinte făcute din metal nobil, precum şi icoanele înfrumuseţate cu pietre preţioase, vor fi luate din biserici. Atunci clerul a început să ascundă lucrurile de preţ …

Lupta decisivă dintre Biserica oficială şi Biserica Vie s-a dat abia în timpul celui de-al doilea război mondial: Stalin a optat pentru Biserica oficială [a se vedea CĂTRE UN AL VIII-LEA SINOD ECUMENIC]. În 1943, mitropolitul Serghie Stragorodski a fost rechemat la Moscova şi repus de Stalin în fruntea Bisericii; Vvedenski, reţinut la Ulianovski sub un pretext tehnic, a aşteptat neputincios în timp ce majoritatea bisericilor renovaţioniste rămase au fost redate turmei patriarhale. ,,Renovaţionismul s-a prăbuşit”, a admis el. Până în 1944, practic nu mai existau biserici renovaţioniste în Rusia; recunoscând faptele, ierarhii renovaţionişti, cu excepţia lui Vvedenski şi a încă unul sau doi, şi-au declarat supunerea faţă de patriarh. Vvedenski a murit în iulie 1946. Ultima liturghie renovaţionistă a fost săvârşită pe 9 octombrie 1946.

Revoluţia din 1917 care a dat naştere Rusiei sovietice a avut un impact profund asupra vieţii religioase ruse. Atitudinile sociale şi politice faţă de religie în general, şi faţă de Biserica Ortodoxă Rusă în particular, au rămas tulburi timp de aproape 30 ani. În timpul acelor decenii de nesiguranţă religioasă, clericii ortodocşi cunoscuţi ca preoţii roşii s-au unit într-o mişcare organizată. În încercările neîncetate de a reconcilia creştinismul cu scopurile statului bolşevic, organizaţia lor a urmat o cale unică şi controversată. Îmbrăţişând socialismul radical al lui Lenin şi partidului său, preoţii roşii au dovedit fără să-şi dea seama că Feodor Dostoievski, marele romancier rus al secolului XIX, avea dreptate. Aproape oricine – incluzând pe cei mai mulţi credincioşi ortodocşi şi oficiali bolşevici – se temea de clericii care se proclamau creştini şi socialişti.

Credincioşii ortodocşi se temeau de teologia şi acţiunile preoţilor roşii. Cei mai mulţi credincioşi nu erau observatori pasivi ai naşterii societăţii sovietice. Ei căutau în mod constant căi pentru a-şi practica credinţa lor tradiţională, în timp ce se adaptau la schimbarea socială post-revoluţionară. Preoţii roşii se mişcau dincolo de limitele acceptate de toată lumea ajustând în mod activ credinţele şi instituţiile ortodoxe la noile realităţi sovietice. Ei declarau că ajustarea era singura cale pentru a preîntâmpina ca Biserica să moară[1]. Pentru a indica intenţia lor de a regenera o organizaţie care era cu un picior în groapă, ei au numit mişcarea lor ,,renovaţionism” şi au spus că ei erau ,,renovaţionişti” alcătuind o ,,Biserică Vie”. Oponenţii lor au utilizat un termen peiorativ pentru a-i desemna: preoţii roşii.

Alegerea culorii era semnificativă. Din punct de vedere istoric, Ortodoxia rusă a descris diferenţele dintre clerici utilizând doar două categorii, pe baza culorii veşmintelor liturgice. Preoţii căsătoriţi care slujeau în parohii erau numiţi clerul alb, pe când cei care intrau în monahism erau cunoscuţi ca clerul negru. Cu toate că renovaţioniştii păstrau veşmintele tradiţionale – alb sau negru, depinzând de rangul lor clerical – ei au pierdut sprijinul credincioşilor de rând devenind identificaţi prea mult cu conducerea bolşevică (roşie) a ţării. A numi pe cineva preot roşu însemna a-l considera un trădător al Ortodoxiei, un străin de tradiţia ortodoxă, şi o persoană care îşi compromisese credinţa pentru a fi pe placul ateilor.

În mod ironic, bolşevicii se temeau că renovaţionismul ar putea compromite ideologia de partid. Lenin şi aliaţii lui din partid aveau o perspectivă strict materialistă asupra lumii care nega existenţa oricăror forţe spirituale[2]. O alianţă autentică cu preoţii roşii ameninţa să submineze pretenţiile bolşevice la adevărul absolut deoarece presupunea că, printre membrii de partid, creştinismul era la fel de acceptabil ca ateismul. În consecinţă, liderii bolşevici tratau noţiunea de preoţi roşii ca o contradicţie politică în Rusia sovietică. Societatea sovietică timpurie se dovedea însă mai complicată decât imagina teoria politică. Credincioşii şi necredincioşii erau nevoiţi să trăiască împreună într-o societate plină de contradicţii. Mulţi preoţi, unii credincioşi laici educaţi, şi chiar puţini episcopi au îmbrăţişat iniţial ideile renovaţioniste în dorinţa lor de a integra Ortodoxia în ordinea socială sovietică.

Oficialii guvernamentali locali nu dădeau atenţie, înţelegeau greşit, sau pur şi simplu rămâneau ignoranţi ai teoriei bolşevice. Ei ştiau că Biserica Ortodoxă nu va dispărea pur şi simplu la comandă şi îi protejau făţiş pe preoţii roşii dintr-o dorinţă practică de a avea aliaţi în fruntea parohiilor ortodoxe. Aceste tipare de sprijin s-au schimbat de-a lungul timpului, în funcţie de cum au reacţionat credincioşii, oficialii guvernamentali şi funcţionarii de partid la dezvoltarea societăţii sovietice.

 

Revoluţie în Biserică ?

Preoţii roşii au apărut din acelaşi tumult social care a produs alte grupuri revoluţionare în Rusia imperială târzie. După înfrângerea dezastruoasă a Rusiei în războiul din Crimeea (1853-1856), noul împărat, Alexandru al II-lea (1855-1881) a decis să introducă schimbări sociale semnificative cunoscute ca Marile Reforme. Elitele sociale de la ambele capete ale spectrului politic au susţinut această decizie, cel puţin iniţial, şi Marile Reforme au început în 1861 cu un decret care a eliberat şerbii. Alte reforme au urmat în decursul anilor ’1860 şi ’1870. Zemstva – un nou organism al guvernământului local, a dat mai multă putere oficialilor locali rurali. Schimbări asemănătoare au fost introduse în autorităţile orăşeneşti. Şcolile elementare pentru foştii şerbi au luat fiinţă o dată cu alte schimbări în sistemul educaţional. Armata a fost reconstruită şi reorganizată, ca şi sistemul judiciar. Cenzura a fost diminuată, deschizând calea către discuţii publice mai largi ale problemelor sociale.

 

Alexandru al II-lea (1818-1881, împărat al Rusiei, rege al Poloniei şi mare duce al Finlandei între anii 1855-1881)

 

Marile Reforme au adus consecinţe neprevăzute, multe dintre ele negative. Încercările guvernului de a implementa schimbarea încet a însemnat că societatea ca un întreg a fost tulburată, dar nu reconstruită. Nobili, birocraţi, negustori, specialişti, soldaţi şi ţărani deopotrivă au găsit multe care să le displacă în legislaţia reformei. Ei îşi vedeau privilegiile erodate fără nici o compensaţie. În rândurile intelighenţiei ruse s-au format grupuri revoluţionare de tineri radicali; ei credeau că ar putea construi un nou tip de stat în Rusia şi, când ideile lor erau ignorate, s-au întors tot mai mult către violenţă şi terorism pentru a înfăptui revoluţia socială.

Biserica Ortodoxă atât ca organizaţie, cât şi ca nişte comunităţi ale credincioşilor a fost prinsă în acest vârtej al schimbării politice şi economice. Reforma a atins Biserica instituţională cu introducerea consiliilor parohiale şi modernizarea şcolilor ecleziastice. Aceste schimbări au condus la o reducere a numărului de poziţii clericale şi a permis totodată fiilor de clerici o oportunitate de a părăsi slujirea bisericească pentru profesii seculare. Mulţi oameni educaţi care au rămas în preoţie au găsit atrăgătoare ideile intelighenţiei revoluţionare, mai ales când societatea ca un întreg a început să ceară o modificare radicală în puterea politică la începutul secolului XX.

 

Presiuni pentru schimbare în sânul Bisericii anterioare anului 1905

Rădăcinile renovaţionismului se află într-o preocupare foarte veche a Bisericii privind gradul în care era creştinat poporul rus. De la începutul secolului al XVIII-lea, ruşii educaţi au ajuns la concluzia că credincioşii de rând ţineau o ,,credinţă dublă” care cuprindea tot atâtea elemente păgâne pe câte creştine. Colaborând cu oficialii guvernamentali, conducătorii Bisericii încercau, utilizând metode variate, să schimbe religia populară. În timpul primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, episcopatul ortodox s-a bazat pe constrângere şi pedepsire pentru a lupta cu superstiţia printre mase. Când acest lucru a eşuat, ierarhia a schimbat direcţia către o abordare mai pozitivă, ţintind către luminarea poporului prin diferite forme de instruire religioasă.

Acest accent pe creştinismul conştient dintre anii 1750-1850 a necesitat participarea activă a clerului parohial, de la care episcopii aşteptau să-şi educe turmele în decursul săvârşirii altor ritualuri religioase. Cerinţele provocatoare pentru preoţii de parohie, educaţia inadecvată a clerului parohial inferior (diaconi şi paracliseri), şi o breşă culturală lărgită între preoţii educaţi şi credincioşii simpli au împiedicat această abordare spre recreştinare[3]. De la mijlocul secolului XIX până în 1917, Biserica Ortodoxă a urmat o nouă strategie pentru a lupta cu ignoranţa religioasă dintre oameni. Ea a extins instruirea religioasă în afara bisericii prin întemeierea unei prese religioase populare şi a unui sistem de educaţie publică. În acelaşi timp, conducătorii bisericeşti au explorat căi pentru a reforma Ortodoxia pe plan intern interzicând variaţii liturgice despre care se spunea că promovează necredinţa.

În timp ce experimentau aceste programe pentru a schimba religia populară, Biserica Ortodoxă instituţională trebuia să facă faţă transformării organizaţionale. Înainte de domnia lui Petru cel Mare (1682-1725), Biserica era o organizaţie structurată liber, cârmuită de monahi şi conectată cu statul, care diriguia viaţa cotidiană a fiecărui rus. Regulamentul Ecleziastic al lui Petru cel Mare din 1721 a restricţionat funcţiile Bisericii în societate la educaţie spirituală şi supraveghere a conduitei morale în întreg imperiul. El a înlocuit de asemenea patriarhatul Moscovei cu un Sfânt Sinod şi a ordonat stabilirea unui sistem educaţional pentru cler[4]. Reformele petrine au limitat în primul rând puterea Bisericii prin separarea ei de stat.

Ineficienţa metodelor folosite de Biserică pentru a stopa valul crescând de sentiment antireligios popular i-a determinat pe unii clerici ruşi, la începutul secolului XX, să privească cu alţi ochi reforma ecleziastică a lui Petru cel Mare. Ei credeau că reforma în mod intenţionat şi cu succes a subminat temeliile spiritualităţii ruse dezbrăcând Biserica de toată puterea şi transformând-o într-un simplu minister guvernamental pentru afaceri religioase[5]. Cu alte cuvinte, aceşti gânditori ortodocşi au pus semnul egal între pierderea suveranităţii ecleziastice şi decăderea spirituală pe care ei o percepeau în naţiunea lor. Ei susţineau că restaurarea suveranităţii Bisericii – adică, a da conducătorilor bisericesţi autoritatea legală finală asupra unei instituţii complet independente – era indispensabilă pentru revitalizarea spirituală a Rusiei.

Impactul acestei gândiri asupra renovaţionismului poate fi văzut în scrierile lui Boris V. Titlinov, un istoric care a participat la mişcarea de reformă. În viziunea sa, Biserica îşi pierduse treptat atât independenţa, cât şi egalitatea legală când guvernul ţarist a adoptat modelul bizantin al cezaropapismului. Odată cu inovaţia petrină a procuratorului şef sinodal[6], clericii deveneau ,,birocraţi în dulame”, parohiile îşi pierdeau autonomia, şi Biserica a fost transformată într-o birocraţie de stat. La începutul secolului XX, Biserica era ,,deja o instituţie pe deplin depersonalizată” cu puţină autoritate morală. Credincioşii erau înnămoliţi în ritualism, şi societatea seculară privea Biserica cu ,,dispreţ şi condescendenţă”[7].

Aceste acuzaţii extrem de critice ale lui Titlinov reflectau un sentiment de dezamăgire împărtăşit de unii clerici ortodocşi ruşi contemporani lui. Ei suferiseră foarte mult din cauza reformelor ecleziastice eşuate ale secolului XIX, în timpul cărora preoţii au pierdut mult din influenţa lor în societatea ne-ţărănească. Administraţia eparhială era arbitrară, haotică, birocrată şi coruptă; şcolile bisericeşti erau de calitate slabă şi nu mai erau la curent cu dezvoltările din cultura seculară rusă; nivelul de pregătire intelectuală a clerului era în declin; oamenii educaţi din şcolile bisericeşti refuzau adeseori să slujească ca preoţi de mir din cauza statutului prost al preotului. Lăsând locul gol, ei permiteau celor cu educaţie puţină sau deloc să umple rândurile preoţilor de mir. În general, clerului îi lipsea un simţ al misiunii sale, al scopului şi locului în societatea rusă în schimbare.

 

 

[1] Aceasta a fost ideea principală pe care s-a bazat nu numai renovaţionismul, ci şi serghianismul. De fapt, ele sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. A se vedea Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit (I). Precum am remarcat, aceeaşi idee se regăseşte în apostolatul social al patriarhului roşu Justinian Marina.

[2] A se vedea Diavolii revoluţionari ai Rusiei, partea a VI-a, Rusia şi obiectivele Internaţionalei Comuniste, IV. Religia, şi partea a VII-a şi următoarele unde se discută de asemenea contextul istoric al apariţiei renovaţionismului. A se vedea şi Creştinism şi socialism, de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929).

[3] Gregory L. Freeze, ,,Recreştinarea Rusiei: Biserica şi religia populară 1750-1850”, Studia Slavica Finlandensia 7, 1990, p. 101-136.

[4] Despre reformele introduse de Petru cel Mare, a se vedea Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev, partea a IV-a şi următoarele, şi Scrisori despre Apus (I), de arhiepiscop Ilarion Troiţki.

[5] A se vedea B.V. Titlinov, Pravitel’stvo imperatritsy Anny Ioannovny v ego otnosheniiakh k delam pravoslavnoi tserkvi, Vilna: Tip Russkii pochin, 1905; P.N. Miliukov, Ocherki po istorii russkoi kul’tury, 4 volume, Sankt Petersburg: Tip. I.N. Skorokhodova, 1904-1909.

[6] Pe 25 ianuarie 1721, Petru cel Mare a înfiinţat Colegiul Ecleziastic care să conducă şi să reformeze Biserica Ortodoxă Rusă. La prima sa sesiune din februarie, acest nou organism a fost redenumit Sfântul Sinod Ocârmuitor şi a luat locul fostei funcţii de patriarh. Crearea Sinodului, după modelul sinoadelor controlate de stat ale Bisericii Luterane, era parte integrantă a unui program mai larg al lui Petru de reformă a administraţiei seculare a Rusiei. Sinodului i-a fost încredinţată administrarea tuturor treburilor bisericeşti şi a fost alcătuit un statut, potrivit căruia Sinodul trebuia să aibă 12 membri numiţi de ţar, cu toate că în practică erau întotdeauna mai puţini.

În pofida puterilor oferite de statut, autoritatea ecleziastică a fost redusă efectiv în 1722, când Petru a înfiinţat funcţia de procurator şef [oberprocuror; over-procurator] pentru a supraveghea Sinodul. Procuratorul şef trebuia să fie un funcţionar laic a cărui îndatorire principală era să fie ,,ochiul” suveranului, pentru ,,a asigura că Sinodul îşi face datoria”. Teoretic, Sinodul era menit a fi egalul copiei sale seculare, Senatul, dar practic conducerea bisericească avea foarte puţină autonomie şi era subordonată ferm ţarului.

Procuratorul şef va deveni tot mai influent cu trecerea timpului; începând din 1824, el va exercita autoritate efectivă asupra tuturor aspectelor administraţiei bisericeşti şi va deţine rang ministerial.

[7] B.V. Titlinov, Tserkov’ vo vremia revoliutsii, Petrograd: Byloe, 1923, p. 3-7.

Din aceeasi categorie...