Apostazia are un nume: Athenagora al Constantinopolului (I)

Apostazia are un nume: Athenagora al Constantinopolului (I)

 

Clerici şi monahi ortodocşi renumiţi, precum Epifanie Theodoropoulos, Paisie Aghioritul, Teoclit Dionisiatul şi mulţi alţii au luat atitudine faţă de declaraţiile şi acţiunile Patriarhului Athenagora al Constantinopolului. Din nefericire, timpul a trecut şi ei au renunţat la a protesta, invocând iconomia, dragostea, răbdarea etc. Şi de la epoca lui Athenagora, marele ecumenist mason, şi până în zilele noastre s-au mai scurs 50 ani de apostaziere neîncetată …

 

Patriarhia Ecumenică

de monah Teoclit Dionisiatul[1]

Articol apărut în cotidianul religios grec Typos, Atena, iunie 1965

 

Istoria scaunului ecumenic a fost legată laolaltă cu cea a reginei oraşelor. De la ea şi-a tras ecumenicitatea, şi de la ea a primit măreţia sa vreme de 16 secole. A avut măreţie ca ,,Marea Biserică a lui Hristos” şi ,,ochiul ecumene-i”[2]. A fost centrul Ortodoxiei, în jurul căruia a gravitat şi de la care a primit lumină prea sfânta Biserică. A fost protectoarea adevărului în Răsărit. Autoritatea sa era universală şi întemeiată pe autoritatea unui Sinod Ecumenic ,,prin faptul că cetatea Constantinopolului are scaunul împărătesc şi senatul”.

Oraşul a căzut sub loviturile barbarilor asiatici. Imperiul Bizantin a fost nimicit. Dar Patriarhia Ecumenică, chiar fără sprijinul lumesc al ,,împărăţiei şi senatului” şi-a păstrat întreagă ecumenicitatea. Nimeni nu s-a gândit să se îndoiască de aceasta. De ce ? Fiindcă, chiar dacă această cinste specială ca şi titlul de Noua Romă i-au fost acordate din motive de măreţie lumească de către cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, ecumenicitatea sa izvora mai degrabă din istoria sa strălucită, din luptele sale pentru Ortodoxie, din recunoaşterea ei de către toate celelalte Biserici ca Biserică Mamă, păstrând dogma neatinsă şi tradiţia neîntinată. A fost mereu privită de Bisericile locale din alte părţi ca o garanţie pentru păstrarea propovăduirii apostolice şi dogmelor patristice nealterate.

Prestigiul Patriarhiei Constantinopolului a fost ştirbit o singură dată. Când ? Nu după subjugarea de către turci când a căzut în dezonoare, ci mai curând când era încă împodobită cu splendoarea lumească a Imperiului Bizantin. Fiica conservatoare a Marii Biserici a lui Hristos, Biserica Rusă, când a aflat de la Isidor al Kievului de falsa unire ruşinoasă de la Ferrara, numaidecât l-a întemniţat pe Isidor şi a declarat Patriarhia Ecumenică contaminată şi a rupt toate relaţiile cu ea. Din acea vreme s-a plăsmuit ideea Moscovei ca a Treia Romă.

Ce înseamnă toate acestea ? Înseamnă că ecumenicitatea Patriarhiei Constantinopolului şi prestigiul său nu sunt zguduite nici de pierderea teritoriilor părinteşti, nici de privarea de episcopii, nici de robie[3]. Atât prestigiul cât şi ecumenicitatea ei sunt zguduite doar de erezie. Şi acest fapt este o consecinţă logică a unei instituţii care, deşi militantă în lume, expune strălucit adevărurile veşnice care nu sunt nici întărite, nici slăbite de schimbările lucrurilor omeneşti.

Astăzi Patriarhia Ecumenică este ameninţată de Turcia cu strămutarea din regina oraşelor[4]. Şi noi ne-am tulburat atât ca Biserică, cât şi ca naţiune. Şi, pe drept, am protestat înaintea întregii lumi cu privire la acest nou proiect barbar al agarenilor. Nu ştim ce se va întâmpla până în sfârşit. În orice caz, trebuie să luptăm ca Patriarhia noastră să nu fie dezrădăcinată din Fanarul istoric din motive de sentiment naţional. Dar de asemenea trebuie să fim realişti. Căci este posibil ca, în ciuda oricărei opoziţii din partea noastră, ameninţările să se împlinească. Şi ceea ce neamul nostru vreme de secole nici măcar nu şi-a imaginat ar putea deveni acum o realitate. În această lume mereu în mişcare, se întâmplă lucrul cel mai neverosimil şi neaşteptat. S-au temut cumva bizantinii că vor fi vreodată fără ţară ? Am crezut noi oare că este cu putinţă distrugerea a tot ce este grecesc în Asia Mică ? În prezent, în Turcia, din 4 milioane de greci ortodocşi mai sunt acum doar câteva mii care sunt expatriaţi încontinuu. Şi într-un viitor nu prea îndepărtat, elenismul va fi doar o amintire nostalgică dacă Domnul nu va răsturna sfatul necredincioşilor şi va restabili în slava de demult poporul Său care pătimeşte din cauza păcatelor.

Aşadar, nu poate fi exclusă posibilitatea ca Patriarhia Ecumenică să necesite o bucată de pământ grecesc pentru a fi restabilită. Fireşte că îi vom da. Ca ospitalitate ? Nu. Ci ca pământul său grecesc natal. Deoarece Patriarhia Constantinopolului este greacă şi reflectă valorile greco-creştine ca nici o altă instituţie şi întrupează idealurile naţiunii ca nici un alt aşezământ.

Cu toate că suntem tulburaţi de ideea dezrădăcinării patriarhiei şi vorbim împotriva turcilor, nu ne-am gândit dacă motivul se află în patriarhia însăşi. Poate patriarhia este auto-persecutată – se persecută ea însăşi ! Fiindcă, la urma urmei, suntem creştini şi credem că nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu şi într-adevăr, când este vorba de Biserica lui Hristos, de ce să nu tâlcuim evenimentele prin credinţă de vreme ce suntem credincioşi ? De ce nu am bănui că Dumnezeu care a îngăduit distrugerea celor 7 Biserici din Apocalipsă îngăduie strămutarea patriarhiei ?

Citim în Revelaţia Sfântului Ioan: Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. Drept aceea adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi te pocăieşte, şi fă faptele cele dintâi; iar de nu, vin la tine curând, şi voiu mişca sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi … Cela ce are ureche, auză ce Duhul zice bisericilor (Apocalipsis 2, 4-5, 7).

Prin urmare, de ce să nu credem că sfeşnicul Patriarhiei Ecumenice este mişcat de Dumnezeu Însuşi ? Din ce motiv ? Pentru păcatele sale, poate, şi pentru hule împotriva Duhului.

Din 1920 încoace avem un val de hule – de la inovatorul Metaxakis şi origenistul Vasilie – care au atins apogeul în actualul patriarh Athenagora. Hule fără număr şi de toate felurile ! Din 1949 până astăzi ce nu am auzit din gura lui ?[5] În ce scop ar trebui să le repetăm ? În ce scop ar trebui să vorbim de ,,preaiubita lui patrie natală, Turcia” ? De linguşirile sale siropoase la adresa islamismului, deşi fără a fi necesare, precum ,,noi toţi credem într-un Dumnezeu” sau ,,când sunt dezorientat, îmi întorc privirea către portretul lui Ataturk[6] şi sunt luminat” ? De împreună-slujirile sale formulate de el cu armenii ? De parastasele făcute pentru turci morţi ? De fotografiile inadmisibile făcute împreună cu femei jalnice[7] ? De înlocuirea ideii ,,Dumnezeu este măsura adevărului” cu ,,omul este măsura” ? De tăcerea lui în faţa acuzaţiilor repetate că este francmason[8] ? Şi de afacerea scandaloasă a impunerii insistente a lui Iacov în America, care a ameninţat unitatea patriarhiei ?

La ce bun să ne reamintim de atât de binecunoscutele evenimente din ultimii ani în care Patriarhia Constantinopolului a consimţit întruna să devină o unealtă a unei puteri lumeşti mari pentru a dobândi o unire falsă a Bisericilor cu preţul credinţei ortodoxe ? Cine a vorbit vreodată într-un manieră atât de liberală şi anti-ortodoxă ca acest om ? Cine altcineva a spus vreodată că ,,nu există diferenţe între ortodocşi şi latini” ? Cine altul a rănit onoarea noastră naţională cu turcofilia lui bolnăvicioasă ? Cine a oferit ,,pământ şi apă” papei ? Cine a dezbinat Biserica Ortodoxă Greacă în unionişti şi anti-unionişti ? Cine a coborât vreodată prestigiul Patriarhiei Ecumenice la o poziţie atât de umilitoare printr-o politică latinizantă fără nici o nuanţă de Ortodoxie ? Deci, pentru ce să nu constituie toate acestea hule împotriva Sfântului Duh ? Şi relele pe care patriarhia şi poporul nostru din Turcia le-au suferit nu constituie ele ,,o dreaptă răsplătire” de la Dumnezeu, necruţând nici măcar dezrădăcinarea completă a patriarhiei din regina oraşelor în faţa unei asemenea situaţii ?

Bineînţeles, cei care judecă fără credinţă interpretează evenimentele diferit. Pentru noi nu este nici o diferenţă. Dacă ,,din dogma creaţiei decurge în mod necesar dogma proniei, şi cel care nu crede în pronie nu crede cu adevărat în Dumnezeu”, atunci devine limpede că nouă nu ni se îngăduie să socotim evoluţia chestiunilor omeneşti în nici un alt fel decât în Dumnezeu. Şi cu atât mai mult când este vorba despre Biserică.

Din 1949, adică din vremea când, graţie Americii şi Turciei, Athenagora a urcat pe scaunul ecumenic în detrimentul tragicului Maxim[9], noi am trăit numai persecuţii şi necazuri. După exact 6 ani, grecii din Constantinopol împreună cu patriarhia au suferit un al doilea jaf, nespus de tragic[10]. Unii pot spune că din cauza chestiunii Ciprului. Da, dar chestiunea Ciprului a fost doar un pretext. Ulterior a urmat expulzarea din Turcia a mii de greci. Acum ne confruntăm cu o ameninţare clară de desfiinţare a patriarhiei. Nenorocire după nenorocire în pofida întregii turcofilii a patriarhului ! Şi în ciuda ajutorului american. Şi toate acestea pentru ca noi să fim convinşi că atunci când Dumnezeu este mânios nimic nu folosesc fiii oamenilor. Şi pentru a se adeveri cuvântul Domnului care spune că atunci când sarea se strică întru nimic nu mai este de treabă, fără numai a se arunca afară şi a se călca de oameni (Matei 5, 13).

Deja, după umilinţele pe care le-a suferit (patriarhul târât în tribunale, patriarhia criticată de turci) şi pericolele pe care le îndură, după 16 ani de domnie a lui Athenagora, patriarhia noastră a devenit total de nerecunoscut, controversată, nesigură, încercată cu foc, şovăind între protestantism, Ortodoxie şi papism cu un prestigiu micşorat. Este practic fără turmă, atacată de duşmani, părăsită de ,,prieteni”, compătimită de Bisericile Ortodoxe şi jelită de noi. Dar i-am uitat pe latini. Şi ei protestează. Desigur, nu pentru că sunt îngrijoraţi pentru patriarhie. Istoria ne spune că ei nu au lăsat neexploatată nici o ocazie pentru a o şterge de pe faţa pământului. Latinii se tem să nu-l piardă pe patriarh, marele prieten, marele ,,unionist”, precum îl numesc ei, şi astfel să piardă multe promisiuni neaşteptate. Nici unui patriarh nu i-au făcut ei cinstea de a avea un portret mare în Vatican, aşa cum au făcut-o pentru ,,prea duhovnicescul” Athenagora, cum a fost numit, nu fără preţ, de faimosul cardinal Bea.

Cei care caută sfat în istorie, care este alcătuită de Dumnezeu şi oameni, văd o singură soluţie pentru fundătura tragică în care s-a rătăcit scaunul ecumenic: abandonarea atât de fatalului ecumenism şi îmbrăţişarea din nou a mult-trădatei Ortodoxii, prin care scaunul Apostolului Andrei a existat în toiul unor vremuri infinit mai rele, prin darul şi apărarea de nebiruit a lui Dumnezeu. Calculele omeneşti izvorâte din laşitate, slăbiciune şi necredinţă, care sacrifică inerent prea dumnezeiasca noastră Ortodoxie, s-au dovedit a fi în mod tragic amăgitoare şi înşelătoare. Dumnezeu nu se batjocoreşte (Galateni 6, 7). Dacă pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, atunci cum să nu îndepărteze sfeşnicul Constantinopolului, care este în pericol de a fi stins de curentele anti-ortodoxe ? Pentru că de ce folos viitor este lumânarea stinsă ? Din acest motiv noi, ca Biserică, trebuie să înfruntăm aceste evenimente, cu credinţă şi rugăciune, pentru a înţelege că înainte de toate noi suntem vinovaţi. Şi, părăsind nădejdile de izbăvire de la papişti şi protestanţi, trebuie să ne apropiem cu pocăinţă de Cel care până astăzi a păstrat întreagă Arca tradiţiilor noastre etno-religioase, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, căci Acela se grijeşte pentru voi (I Petru 5, 7).

 

Statuia Patriarhului Athenagora al Constantinopolului împreună cu Papa Paul al VI-lea, comemorând întâlnirea istorică dintre cei doi de la Ierusalim din 1965. Statuia se află în apropiere de Biserica Buna Vestire din Nazareth, Israel

 

Patriarhul Athenagora ar face un serviciu inestimabil Bisericii şi naţiunii dacă, având în vedere eşecurile sale tragice, ar hotărî, înainte de a fi mult prea târziu, să-şi schimbe politica şi să readucă corabia lui Iisus pe cursul mântuitor de navigaţie unde a găsit-o, de la patriarhii dinaintea lui. Sau, dacă nu poate (din cine ştie ce motive), să cedeze cârma altuia, care cugetă înlăuntrul hotarelor învăţăturii şi tradiţiei ortodoxe. Şi fie ca noi să nu mai avem debuturi ecumeniste pentru că lumina lor este atât de orbitoare încât nefericitul sfeşnic pe care l-a aprins Apostolul Andrei este în primejdie de a fi stins cu totul.

Este trist că nu s-a înţeles în cercurile din patriarhie cât de mult a scăzut prestigiul Ortodoxiei din cauza ecumenismului de neconceput din punct de vedere patristic al patriarhului, şi cât de mult a fost corupt cugetul ortodox al poporului nostru. Trei milioane de ortodocşi din emisfera vestică stau să cadă în orice clipă în braţele papiştilor şi protestanţilor, de vreme ce ei îl văd pe episcopul lor îmbrăţişat în diferite momente de eretici şi spunând entuziast: ,,Nu ne desparte nimic ! Trecutul este plin de neînţelegeri !” Şi din cauza acestor declaraţii tulburătoare despre Ortodoxie, noi suntem în pericol să ne pierdem pe deplin credinţa noastră. Şi deşi ereticii au înaintat inimaginabil cu poziţiile lor în Ortodoxia greacă, deşi oasele sfinte şi moaştele preţioase ale sfinţilor noştri părinţi protestează, deşi suntem la un pas de a ne dezbina categoric, deşi am fost abandonaţi de toţi şi există pericolul ca Însuşi Dumnezeu să ne lase la mila turcilor, noi afirmăm în mod stupid că Ortodoxia ,,este lansată pe scena lumii” la Ierusalim[11] şi de către agenţii ridicoli ai lui Athenagora în Europa şi America !

Între timp, Bisericile Ortodoxe slave au dat de două ori o lecţie măreaţă de gândire ortodoxă Bisericii Mamă a lui Hristos. O dată în anul 1930, în Sfântul Munte Athos de către prea înţeleptul şi sfântul Nicolae de Ohrid, şi o dată la cea de-a treia întrunire din Rhodos[12]. Şi noi încă nu am priceput dincotro sunt periclitate ecumenicitatea şi prestigiul Noii Rome !

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] N.r.: Monahul Teoclit Dionisiatul (1916-2006) este autor a numeroase cărţi, sute de articole, tâlcuiri şi lămuriri la diferitele probleme contemporane, fiind socotit cea mai remarcabilă figură literară din Sfântul Munte.

Mai interesantă este însă activitatea pe care a desfăşurat-o în Sfântul Munte ca reprezentant al Mânăstirii Dionisiou în Sfânta Chinotită, şi apoi ca administrator al Muntelui Athos, funcţie în care a fost ales de 4 ori. El a făcut parte din conducerea Sfântului Munte într-o perioadă în ,,Athos-ul a fost populat treptat cu oameni tineri, ambiţioşi, agreaţi de către autorităţile guvernamentale, aşa-numiţii noi atoniţi”, şi a avut loc practic ‘schimbarea de gardă’ şi distrugerea tradiţiei monahale în sânul celei mai însemnate comunităţi monahale din lume (a se vedea Ianuarie 2008. Muntele Athos, grădina Maicii Domnului, va fi transformat în ’muzeu al monahismului răsăritean’ sau staţiune turistică ? şi Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului, de părintele Patric Ranson).

El este doar un alt Epifanie Theodoropoulos, care şi-a ridicat vocea atât împotriva apostaziilor Patriarhului Athenagora al Constantinopolului, cât şi împotriva zeloţilor din Sfântul Munte. Scrierile sale sunt pline de sofisme, care se prăbuşesc la cea mai mică confruntare cu realitatea.

[2] N.r.: Adică, ochiul sobornicităţii.

[3] N.r.: Se poate spune, şi istoria o confirmă, că pierderea teritoriilor pământeşti, ca şi a importanţei politice, practic a mers mână în mână cu pierderea caracterului ecumenic al Patriarhiei Constantinopolului. A se vedea, de exemplu, scurtul raport prezentat de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici celui de-al doilea Sobor al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, ţinut în Iugoslavia în 1938.

[4] N.r.: Acest articol este scris la foarte scurt timp după măsurile represive din anii 1964-1965 luate de guvernul turc împotriva comunităţii greceşti din Istanbul.

[5] N.r.: A se vedea PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[6] N.r.: Mustafa Kemal Ataturk (1881-1938), întemeietorul şi primul preşedinte al Republicii Turcia (1923-1938), cel care a secularizat statul turc.

[7] Fotografii făcute cu regine ale frumuseţii.

[8] N.r.: A se vedea PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, de preot Srboliub Miletich.

[9] N.r.: A se vedea serialul Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi relaţiile sale cu Lumea Nouă.

[10] N.r.: A se vedea Pogromul Turciei din 6-7 septembrie 1955.

[11] N.r.: Pe 5-6 ianuarie 1964, patriarhul Athenagora se întâlnea la Ierusalim cu Papa Paul al VI-lea – prima întâlnire din istorie dintre un patriarh ecumenic şi papă după schisma de la 1054.

[12] Nicolae de Ohrid a luptat cu succes la Sinodul ţinut în Muntele Athos în 1930 împotriva inovaţiilor moderniste ale patriarhului Meletie Metaxakis. În Rhodos, potrivit participanţilor, Bisericile slave s-au unit pentru a-l critica pe patriarhul ecumenic pentru încercarea de a uzurpa puteri papale, respingând astfel pretenţia sa de a vorbi în numele întregii Ortodoxii. Încă o lecţie splendidă de gândire ortodoxă a fost dată în 1923 la Congresul Pan-Ortodox de la Constantinopol de către regretatul mitropolit Anastasie, care cu curaj şi hotărâre s-a opus inovaţiilor gândite a răsturna sfintele canoane de către patriarhul ecumenic Meletie al IV-lea.

Din aceeasi categorie...