Istoria – noi nr. 12

Apostazia are un nume: Athenagora al Constantinopolului

Clerici şi monahi ortodocşi renumiţi, precum Epifanie Theodoropoulos, Paisie Aghioritul, Teoclit Dionisiatul şi mulţi alţii au luat atitudine faţă de declaraţiile şi acţiunile Patriarhului Athenagora al Constantinopolului. Din nefericire, timpul a trecut şi ei au renunţat la a protesta, invocând iconomia, dragostea, răbdarea etc. Şi de la epoca lui Athenagora, marele ecumenist mason, şi până în zilele noastre s-au mai scurs 50 ani de apostaziere neîncetată …

Patriarhia Ecumenică
de monah Teoclit Dionisiatul

Scrisoare deschisă către patriarhul ecumenic
de arhimandrit Epifanie Theodoropoulos

Un apel disperat către patriarhul ecumenic
de arhimandrit Filotei Zervakos, stareţul Mânăstirii Longovarda, Paros

,,Marele Sinod” al patriarhului Athenagora: Răspunsul Ortodoxiei autentice

Zeloţii din Muntele Athos
Aluatul adevăratei Ortodoxii de astăzi

Ortodoxia în lumea contemporană
Cel mai recent pas către ,,unire”

Ortodoxie sau Moarte
Noi persecuţii ale monahilor zeloţi din Muntele Athos

PARTEA I

Patriarhia Ecumenică

de monah Teoclit Dionisiatul[1] 

Articol apărut în cotidianul religios grec Typos, Atena, iunie 1965

 

Istoria scaunului ecumenic a fost legată laolaltă cu cea a reginei oraşelor. De la ea şi-a tras ecumenicitatea, şi de la ea a primit măreţia sa vreme de 16 secole. A avut măreţie ca ,,Marea Biserică a lui Hristos” şi ,,ochiul ecumene-i”[2]. A fost centrul Ortodoxiei, în jurul căruia a gravitat şi de la care a primit lumină prea sfânta Biserică. A fost protectoarea adevărului în Răsărit. Autoritatea sa era universală şi întemeiată pe autoritatea unui Sinod Ecumenic ,,prin faptul că cetatea Constantinopolului are scaunul împărătesc şi senatul”.

Oraşul a căzut sub loviturile barbarilor asiatici. Imperiul Bizantin a fost nimicit. Dar Patriarhia Ecumenică, chiar fără sprijinul lumesc al ,,împărăţiei şi senatului” şi-a păstrat întreagă ecumenicitatea. Nimeni nu s-a gândit să se îndoiască de aceasta. De ce ? Fiindcă, chiar dacă această cinste specială ca şi titlul de Noua Romă i-au fost acordate din motive de măreţie lumească de către cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, ecumenicitatea sa izvora mai degrabă din istoria sa strălucită, din luptele sale pentru Ortodoxie, din recunoaşterea ei de către toate celelalte Biserici ca Biserică Mamă, păstrând dogma neatinsă şi tradiţia neîntinată. A fost mereu privită de Bisericile locale din alte părţi ca o garanţie pentru păstrarea propovăduirii apostolice şi dogmelor patristice nealterate.

Prestigiul Patriarhiei Constantinopolului a fost ştirbit o singură dată. Când ? Nu după subjugarea de către turci când a căzut în dezonoare, ci mai curând când era încă împodobită cu splendoarea lumească a Imperiului Bizantin. Fiica conservatoare a Marii Biserici a lui Hristos, Biserica Rusă, când a aflat de la Isidor al Kievului de falsa unire ruşinoasă de la Ferrara, numaidecât l-a întemniţat pe Isidor şi a declarat Patriarhia Ecumenică contaminată şi a rupt toate relaţiile cu ea. Din acea vreme s-a plăsmuit ideea Moscovei ca a Treia Romă.

Ce înseamnă toate acestea ? Înseamnă că ecumenicitatea Patriarhiei Constantinopolului şi prestigiul său nu sunt zguduite nici de pierderea teritoriilor părinteşti, nici de privarea de episcopii, nici de robie[3]. Atât prestigiul cât şi ecumenicitatea ei sunt zguduite doar de erezie. Şi acest fapt este o consecinţă logică a unei instituţii care, deşi militantă în lume, expune strălucit adevărurile veşnice care nu sunt nici întărite, nici slăbite de schimbările lucrurilor omeneşti.

Astăzi Patriarhia Ecumenică este ameninţată de Turcia cu strămutarea din regina oraşelor[4]. Şi noi ne-am tulburat atât ca Biserică, cât şi ca naţiune. Şi, pe drept, am protestat înaintea întregii lumi cu privire la acest nou proiect barbar al agarenilor. Nu ştim ce se va întâmpla până în sfârşit. În orice caz, trebuie să luptăm ca Patriarhia noastră să nu fie dezrădăcinată din Fanarul istoric din motive de sentiment naţional. Dar de asemenea trebuie să fim realişti. Căci este posibil ca, în ciuda oricărei opoziţii din partea noastră, ameninţările să se împlinească. Şi ceea ce neamul nostru vreme de secole nici măcar nu şi-a imaginat ar putea deveni acum o realitate. În această lume mereu în mişcare, se întâmplă lucrul cel mai neverosimil şi neaşteptat. S-au temut cumva bizantinii că vor fi vreodată fără ţară ? Am crezut noi oare că este cu putinţă distrugerea a tot ce este grecesc în Asia Mică ? În prezent, în Turcia, din 4 milioane de greci ortodocşi mai sunt acum doar câteva mii care sunt expatriaţi încontinuu. Şi într-un viitor nu prea îndepărtat, elenismul va fi doar o amintire nostalgică dacă Domnul nu va răsturna sfatul necredincioşilor şi va restabili în slava de demult poporul Său care pătimeşte din cauza păcatelor.

Aşadar, nu poate fi exclusă posibilitatea ca Patriarhia Ecumenică să necesite o bucată de pământ grecesc pentru a fi restabilită. Fireşte că îi vom da. Ca ospitalitate ? Nu. Ci ca pământul său grecesc natal. Deoarece Patriarhia Constantinopolului este greacă şi reflectă valorile greco-creştine ca nici o altă instituţie şi întrupează idealurile naţiunii ca nici un alt aşezământ.

Cu toate că suntem tulburaţi de ideea dezrădăcinării patriarhiei şi vorbim împotriva turcilor, nu ne-am gândit dacă motivul se află în patriarhia însăşi. Poate patriarhia este auto-persecutată – se persecută ea însăşi ! Fiindcă, la urma urmei, suntem creştini şi credem că nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu şi într-adevăr, când este vorba de Biserica lui Hristos, de ce să nu tâlcuim evenimentele prin credinţă de vreme ce suntem credincioşi ? De ce nu am bănui că Dumnezeu care a îngăduit distrugerea celor 7 Biserici din Apocalipsă îngăduie strămutarea patriarhiei ?

Citim în Revelaţia Sfântului Ioan: Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. Drept aceea adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi te pocăieşte, şi fă faptele cele dintâi; iar de nu, vin la tine curând, şi voiu mişca sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi … Cela ce are ureche, auză ce Duhul zice bisericilor (Apocalipsis 2, 4-5, 7).

Prin urmare, de ce să nu credem că sfeşnicul Patriarhiei Ecumenice este mişcat de Dumnezeu Însuşi ? Din ce motiv ? Pentru păcatele sale, poate, şi pentru hule împotriva Duhului.

Din 1920 încoace avem un val de hule – de la inovatorul Metaxakis şi origenistul Vasilie – care au atins apogeul în actualul patriarh Athenagora. Hule fără număr şi de toate felurile ! Din 1949 până astăzi ce nu am auzit din gura lui ?[5] În ce scop ar trebui să le repetăm ? În ce scop ar trebui să vorbim de ,,preaiubita lui patrie natală, Turcia” ? De linguşirile sale siropoase la adresa islamismului, deşi fără a fi necesare, precum ,,noi toţi credem într-un Dumnezeu” sau ,,când sunt dezorientat, îmi întorc privirea către portretul lui Ataturk[6] şi sunt luminat” ? De împreună-slujirile sale formulate de el cu armenii ? De parastasele făcute pentru turci morţi ? De fotografiile inadmisibile făcute împreună cu femei jalnice[7] ? De înlocuirea ideii ,,Dumnezeu este măsura adevărului” cu ,,omul este măsura” ? De tăcerea lui în faţa acuzaţiilor repetate că este francmason[8] ? Şi de afacerea scandaloasă a impunerii insistente a lui Iacov în America, care a ameninţat unitatea patriarhiei ?

La ce bun să ne reamintim de atât de binecunoscutele evenimente din ultimii ani în care Patriarhia Constantinopolului a consimţit întruna să devină o unealtă a unei puteri lumeşti mari pentru a dobândi o unire falsă a Bisericilor cu preţul credinţei ortodoxe ? Cine a vorbit vreodată într-un manieră atât de liberală şi anti-ortodoxă ca acest om ? Cine altcineva a spus vreodată că ,,nu există diferenţe între ortodocşi şi latini” ? Cine altul a rănit onoarea noastră naţională cu turcofilia lui bolnăvicioasă ? Cine a oferit ,,pământ şi apă” papei ? Cine a dezbinat Biserica Ortodoxă Greacă în unionişti şi anti-unionişti ? Cine a coborât vreodată prestigiul Patriarhiei Ecumenice la o poziţie atât de umilitoare printr-o politică latinizantă fără nici o nuanţă de Ortodoxie ? Deci, pentru ce să nu constituie toate acestea hule împotriva Sfântului Duh ? Şi relele pe care patriarhia şi poporul nostru din Turcia le-au suferit nu constituie ele ,,o dreaptă răsplătire” de la Dumnezeu, necruţând nici măcar dezrădăcinarea completă a patriarhiei din regina oraşelor în faţa unei asemenea situaţii ?

Bineînţeles, cei care judecă fără credinţă interpretează evenimentele diferit. Pentru noi nu este nici o diferenţă. Dacă ,,din dogma creaţiei decurge în mod necesar dogma proniei, şi cel care nu crede în pronie nu crede cu adevărat în Dumnezeu”, atunci devine limpede că nouă nu ni se îngăduie să socotim evoluţia chestiunilor omeneşti în nici un alt fel decât în Dumnezeu. Şi cu atât mai mult când este vorba despre Biserică.

Din 1949, adică din vremea când, graţie Americii şi Turciei, Athenagora a urcat pe scaunul ecumenic în detrimentul tragicului Maxim[9], noi am trăit numai persecuţii şi necazuri. După exact 6 ani, grecii din Constantinopol împreună cu patriarhia au suferit un al doilea jaf, nespus de tragic[10]. Unii pot spune că din cauza chestiunii Ciprului. Da, dar chestiunea Ciprului a fost doar un pretext. Ulterior a urmat expulzarea din Turcia a mii de greci. Acum ne confruntăm cu o ameninţare clară de desfiinţare a patriarhiei. Nenorocire după nenorocire în pofida întregii turcofilii a patriarhului ! Şi în ciuda ajutorului american. Şi toate acestea pentru ca noi să fim convinşi că atunci când Dumnezeu este mânios nimic nu folosesc fiii oamenilor. Şi pentru a se adeveri cuvântul Domnului care spune că atunci când sarea se strică întru nimic nu mai este de treabă, fără numai a se arunca afară şi a se călca de oameni (Matei 5, 13).

Deja, după umilinţele pe care le-a suferit (patriarhul târât în tribunale, patriarhia criticată de turci) şi pericolele pe care le îndură, după 16 ani de domnie a lui Athenagora, patriarhia noastră a devenit total de nerecunoscut, controversată, nesigură, încercată cu foc, şovăind între protestantism, Ortodoxie şi papism cu un prestigiu micşorat. Este practic fără turmă, atacată de duşmani, părăsită de ,,prieteni”, compătimită de Bisericile Ortodoxe şi jelită de noi. Dar i-am uitat pe latini. Şi ei protestează. Desigur, nu pentru că sunt îngrijoraţi pentru patriarhie. Istoria ne spune că ei nu au lăsat neexploatată nici o ocazie pentru a o şterge de pe faţa pământului. Latinii se tem să nu-l piardă pe patriarh, marele prieten, marele ,,unionist”, precum îl numesc ei, şi astfel să piardă multe promisiuni neaşteptate. Nici unui patriarh nu i-au făcut ei cinstea de a avea un portret mare în Vatican, aşa cum au făcut-o pentru ,,prea duhovnicescul” Athenagora, cum a fost numit, nu fără preţ, de faimosul cardinal Bea.

Cei care caută sfat în istorie, care este alcătuită de Dumnezeu şi oameni, văd o singură soluţie pentru fundătura tragică în care s-a rătăcit scaunul ecumenic: abandonarea atât de fatalului ecumenism şi îmbrăţişarea din nou a mult-trădatei Ortodoxii, prin care scaunul Apostolului Andrei a existat în toiul unor vremuri infinit mai rele, prin darul şi apărarea de nebiruit a lui Dumnezeu. Calculele omeneşti izvorâte din laşitate, slăbiciune şi necredinţă, care sacrifică inerent prea dumnezeiasca noastră Ortodoxie, s-au dovedit a fi în mod tragic amăgitoare şi înşelătoare. Dumnezeu nu se batjocoreşte (Galateni 6, 7). Dacă pe îngerii care au păcătuit nu i-a cruţat, atunci cum să nu îndepărteze sfeşnicul Constantinopolului, care este în pericol de a fi stins de curentele anti-ortodoxe ? Pentru că de ce folos viitor este lumânarea stinsă ? Din acest motiv noi, ca Biserică, trebuie să înfruntăm aceste evenimente, cu credinţă şi rugăciune, pentru a înţelege că înainte de toate noi suntem vinovaţi. Şi, părăsind nădejdile de izbăvire de la papişti şi protestanţi, trebuie să ne apropiem cu pocăinţă de Cel care până astăzi a păstrat întreagă Arca tradiţiilor noastre etno-religioase, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, căci Acela se grijeşte pentru voi (I Petru 5, 7).

Statuia Patriarhului Athenagora al Constantinopolului împreună cu Papa Paul al VI-lea, comemorând întâlnirea istorică dintre cei doi de la Ierusalim din 1965. Statuia se află în apropiere de Biserica Buna Vestire din Nazareth, Israel

Patriarhul Athenagora ar face un serviciu inestimabil Bisericii şi naţiunii dacă, având în vedere eşecurile sale tragice, ar hotărî, înainte de a fi mult prea târziu, să-şi schimbe politica şi să readucă corabia lui Iisus pe cursul mântuitor de navigaţie unde a găsit-o, de la patriarhii dinaintea lui. Sau, dacă nu poate (din cine ştie ce motive), să cedeze cârma altuia, care cugetă înlăuntrul hotarelor învăţăturii şi tradiţiei ortodoxe. Şi fie ca noi să nu mai avem debuturi ecumeniste pentru că lumina lor este atât de orbitoare încât nefericitul sfeşnic pe care l-a aprins Apostolul Andrei este în primejdie de a fi stins cu totul.

Este trist că nu s-a înţeles în cercurile din patriarhie cât de mult a scăzut prestigiul Ortodoxiei din cauza ecumenismului de neconceput din punct de vedere patristic al patriarhului, şi cât de mult a fost corupt cugetul ortodox al poporului nostru. Trei milioane de ortodocşi din emisfera vestică stau să cadă în orice clipă în braţele papiştilor şi protestanţilor, de vreme ce ei îl văd pe episcopul lor îmbrăţişat în diferite momente de eretici şi spunând entuziast: ,,Nu ne desparte nimic ! Trecutul este plin de neînţelegeri !” Şi din cauza acestor declaraţii tulburătoare despre Ortodoxie, noi suntem în pericol să ne pierdem pe deplin credinţa noastră. Şi deşi ereticii au înaintat inimaginabil cu poziţiile lor în Ortodoxia greacă, deşi oasele sfinte şi moaştele preţioase ale sfinţilor noştri părinţi protestează, deşi suntem la un pas de a ne dezbina categoric, deşi am fost abandonaţi de toţi şi există pericolul ca Însuşi Dumnezeu să ne lase la mila turcilor, noi afirmăm în mod stupid că Ortodoxia ,,este lansată pe scena lumii” la Ierusalim[11] şi de către agenţii ridicoli ai lui Athenagora în Europa şi America !

Între timp, Bisericile Ortodoxe slave au dat de două ori o lecţie măreaţă de gândire ortodoxă Bisericii Mamă a lui Hristos. O dată în anul 1930, în Sfântul Munte Athos de către prea înţeleptul şi sfântul Nicolae de Ohrid, şi o dată la cea de-a treia întrunire din Rhodos[12]. Şi noi încă nu am priceput dincotro sunt periclitate ecumenicitatea şi prestigiul Noii Rome !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 140/mai-iunie 2022

 

 

PARTEA A II-A

Scrisoare deschisă către patriarhul ecumenic

de arhimandrit Epifanie Theodoropoulos[13]

Articol apărut în periodicul religios grec Cei Trei Ierarhi, decembrie 1965, nr. 1228

 

Înalt prea sfinţia voastră,

De câţiva ani, trupul Bisericii Ortodoxe, trupul religios conştient, asistă ca un spectator îngrijorat la acrobaţiile care periclitează credinţa ale celui dintâi episcop al Ortodoxiei. Pe scurt, ca noi să putem evita alt fel de acrobaţii, comportamentul înalt prea sfinţiei voastre şi al câtorva dintre reprezentanţii înalt prea sfinţiei voastre faţă de papă şi papism îi aruncă pe adevăraţii fii ortodocşi ai Bisericii nu numai într-o mâhnire cumplită, ci şi într-o încercare duhovnicească teribilă.

Corespondaţi cu papa în orice chestiune bisericească ca şi cum am trăi în secolul al V-lea după Hristos. Vă supuneţi extenuării unor călătorii lungi pentru a vă întâlni cu el. Schimbaţi cu el îmbrăţişări calde şi sărutări frăţeşti. Îl numiţi ,,cel dintâi episcop al creştinătăţii”, şi pe înalt prea sfinţia voastră al doilea. Proclamaţi urbi et orbi că „nici o diferenţă nu desparte cele două Biserici”. Vă rugaţi împreună cu reprezentanţii lui şi vă purtaţi faţă de ei aproape cum o faceţi cu episcopii ortodocşi. Ridicaţi dintre noi excomunicări vechi de secole care, chiar dacă ele au fost puse sub imperiul impresiilor evenimentelor trecătoare de o asprime fără precedent ca o reacţie la astfel de evenimente, nu exprimă nimic altceva decât cugetul sobornicesc al Ortodoxiei celei fără de prihană şi purtătoare de Dumnezeu, şi ele nu au constituit decât o punere în practică limpede, într-adevăr cu multă întârziere, a hotărârilor dreptului canonic al Bisericii care impun izgonirea din Ţarcul clădit de Dumnezeu a oilor „a căror boală este de nevindecat şi spre moarte” – adică, a ereticilor şi stricătorilor credinţei.

 

Înalt prea sfinţia voastră,

Care dintre aceste două lucruri s-a întâmplat: s-a întors papa la Ortodoxie, sau înalt prea sfinţia voastră la papism ? Dacă este cel dintâi, proclamaţi-l astfel încât noi să putem sărbători cu bucurie cu toţii şi să dănţuim unul cu altul. Dacă este cel de-al doilea, grăiţi cu sinceritate şi direct ca să ne putem încredinţa că, împreună cu Roma cea veche, Roma cea nouă este distrusă şi s-a cufundat în erezie. Dacă nu s-a întâmplat nici una din acestea, ci atât înalt prea sfinţia voastră cât şi papa rămâneţi fiecare în hotarele sale, atunci cum se explică acţiunile înalt prea sfinţiei voastre ? Cum este cu putinţă ca papa cel eretic să fie cel dintâi episcop al creştinătăţii şi înalt prea sfinţia voastră cel de-al doilea ? Când i-a numărat vreodată Biserica noastră pe episcopii ereticilor alături de episcopii ortodocşi ? Folosiţi limba rigurozităţii dogmatice şi canonice, sau a făţărniciei diplomatice ? Sunteţi episcop sau diplomat ? Şi în plus, cum este cu putinţă să fie ridicate pedepsele canonice ale Bisericii când obiectul lor (erezia) nu numai că continuă să existe, ci sporeşte în mod prosper şi se lăţeşte şi triumfă în sine ? Chiar dacă nu ar fi existat excomunicări împotriva papiştilor pentru schimbările lor nesăbuite în credinţă, acestea ar fi trebuit să fie pronunţate astăzi prin consimţământul tuturor Bisericilor Ortodoxe, potrivit cu poruncilor făţişe şi limpezi ale sfintelor canoane. Aşadar, de vreme ce ele există, cum şi de ce sunt ridicate ?

 

Înalt prea sfinţia voastră,

Se spune că acţionaţi precum o faceţi ca împrietenindu-vă cu lumescul, puternicul Vatican să vă puteţi împotrivi ameninţărilor turceşti cu splendoarea şi puterea dobândite din alianţa cu el şi astfel să puteţi întări scaunul ameninţat şi zguduit cu violenţă al oraşului împărătesc de odinioară. Dacă acesta este adevărul, vă înşelaţi şi totodată vă osteniţi în zadar. Noi avem aliat pe Dumnezeu, înalt prea sfinţia voastră, da sau nu ? Dacă da, atunci va goni unul o mie şi doi vor muta zece mii (A Doua Lege 32, 30); atunci chiar dacă se vor ridica talazuri, sau mări sau mânia sălbaticilor turci, ele vor fi pentru noi mai puţin decât pânza unui păianjen; atunci vor înflori şi se vor bucura pustiile Iordanului (Isaia 35, 2) şi va sări şchiopul ca cerbul, şi limpede va fi limba gângavilor (Isaia 35, 6); atunci cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi (Isaia 8, 9). De nu, atunci cu ce scop ne-am nădăjduit spre boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu este mântuire (Psalmi l45, 2) ? Atunci, înalt prea sfinţite, cuvintele proorocului ni se potrivesc nouă: Vai celor ce se pogoară în Eghipet pentru ajutor ! Celor ce nădăjduiesc în cai şi în care, pentru că sunt multe, şi de călăreţi mulţime multă, şi nu au nădăjduit întru sfântul lui Israil, nici au căutat pre Dumnezeu. Iar el înţelepţeşte au adus asupra lor rele, şi cuvântul lui nu va fi în deşert, şi se va scula asupra caselor oamenilor răi, şi asupra nădejdii lor celei deşarte. Spre eghiptean om şi nu Dumnezeu, spre trupuri de cai, şi nu este ajutor, iar Domnul va pune mâna sa preste ei, şi vor osteni cei ce ajută, şi toţi împreună vor pieri de sabie (Isaia 31, 1-3).

 

Înalt prea sfinţia voastră,

Este de preferat de zece mii de ori ca scaunul istoric al Constantinopolului să fie dezrădăcinat şi sădit din nou pe o insulă pustie a mării sau chiar să fie cufundat în adâncurile Bosforului, decât să se abată câtuşi de puţin de la calea de aur a Părinţilor care strigă cu un singur glas: „Nu există concesie în materie de credinţă”[14]. Cele şapte sfeşnice ale Apocalipsei s-au stins de mult timp din pricina păcatelor noastre. Cele şapte Biserici Apostoleşti, Biserici care au avut cea mai înaltă cinste de a primi, acestea în mod deosebit, epistole din cer prin Văzătorul din Patmos insuflat de Dumnezeu, au dispărut de pe faţa pământului[15]. Şi acolo unde odinioară se săvârşeau tainele înfricoşătoare şi se cânta imnul întreit sfânt, astăzi probabil cântă corbul de noapte (Psalmi 101, 7) sau dănţuiesc onochentauri (Isaia 13, 22). Cu toate acestea, Mireasa Domnului nu a murit. Biserica lui Hristos nu a dispărut. Ea îşi continuă călătoria prin veacuri, rănită şi însângerată asemenea Întemeietorului ei, dar pururi vie şi nebiruită, luminând, revărsând căldură şi viaţă, şi mântuind suflete. Aşadar, ea nu va muri niciodată, chiar dacă scaunul ecumenic va trebui mutat sau distrus. Nici un ortodox nu se roagă pentru mutarea sau distrugerea scaunului ecumenic. Să nu fie ! Dar încă o dată nici unul nu va sacrifica de dragul lui o iotă sau o cirtă din credinţa ortodoxă. Luptaţi-vă pentru el cu toată puterea înalt prea sfinţiei voastre. Nu numai că aveţi dreptul, ci vi se cere să întăriţi scaunul înalt prea sfinţiei voastre. Sacrificaţi orice de dragul lui: bani, proprietăţi, cinste, slavă, comori de preţ, diaconi, preoţi, episcopi, şi chiar pe patriarhul Athenagora ! Doar un lucru să păstraţi, un lucru să păziţi, un lucru să puneţi deoparte, un lucru să nu sacrificaţi: Credinţa Ortodoxă. Scaunul ecumenic are preţ şi folos doar atunci când el revarsă pretutindeni peste tot pământul lumina dulce şi curată a Ortodoxiei. Farurile sunt folositoare dacă şi atâta vreme cât ele luminează calea pentru cei care călătoresc pe mare pentru a evita stâncile. Când lumina lor se stinge, atunci ele nu numai că nu sunt folositoare, ci primejdioase, fiindcă se transformă ele însele într-un pericol.

 

Înalt prea sfinţia voastră,

Deja aţi înaintat foarte mult. Picioarele înalt prea sfinţiei voastre s-au cufundat în apele Rubiconului[16]. Răbdarea a mii de suflete evlavioase, clerici şi laici, se epuizează treptat. Pentru dragostea Domnului, întoarceţi-vă ! Nu doriţi să creaţi schisme şi dezbinări în Biserică. Încercaţi să uniţi cele despărţite, şi singurul lucru pe care îl veţi realiza va fi să dezbinaţi pe cei uniţi şi să creaţi fisuri în terenul până astăzi tare şi trainic. Veniţi-vă în fire şi treziţi-vă ! Dar vai, aţi călătorit departe. Deja către seară este şi s-a plecat ziua (Luca 24, 29). Cum veţi vedea prăpăstiile căscate către care duce calea pe care mergeţi ? Fie, oh, fie ca Cel ce odinioară a făcut să stea soarele spre Gavaon şi luna despre Valea Aialonului (Isus Navi 10, 12) să repete minunea şi încă o dată să lungească ziua, să întărească încă mai mult lumina ei şi să vă deschidă ochii ca să puteţi vedea, înţelege şi întoarce.

Cu cel mai adânc respect,

Cei Trei Ierarhi

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 141/iulie-august 2022

 

 

PARTEA A III-A

Un apel disperat către patriarhul ecumenic

de arhimandrit Filotei Zervakos[17]

Stareţul Mânăstirii Longovarda, Paros

Articol apărut în The Orthodox Word, ianuarie-februarie 1968

 

De câtăva vreme mi-am propus să vă scriu din cauza atitudinii pripite şi fără rezerve a înalt prea sfinţiei voastre faţă de o unire a Bisericii Ortodoxe de Răsărit cu papalitatea cu învăţătură rea.

Nu v-am scris, deoarece ierarhi renumiţi, clerici aleşi, cei mai evlavioşi profesori şi teologi, monahi virtuoşi, laici învăţaţi, informaţi au scris în mod limpede împotriva acestei false uniri urmărită într-o manieră atât de pripită şi servilă[18].

Am nădăjduit că pătimirile care au venit din păcatele noastre ale tuturor grecilor – atât clerici, cât şi laici, bărbaţi şi femei, mici şi mari – vă vor aduce în simţiri, şi că înalt prea sfinţia voastră veţi schimba direcţia hotărârii îndrăzneţe şi (pentru Biserica Ortodoxă) extrem de vătămătoare de suflet într-un efort de a uni părţile dezbinate ale Bisericii Ortodoxe din Grecia. Ar fi fost de aşteptat ca întâistătătorul Ortodoxiei greceşti să fi propovăduit mai întâi pocăinţa întregii Biserici Ortodoxe şi poporului grec păcătos; ca el să fi dat semnalul pentru o întoarcere la Atot-Cârmuitorul; şi ca el să fi chemat la unire şi prietenie cu preaiubitorul – dar şi preadreptul – Tată Ceresc, de care, fiind dispreţuitori neascultători şi nerecunoscători ai poruncilor şi învăţăturilor Lui dumnezeieşti, ne-am depărtat şi am devenit, în loc de prietenii Săi, duşmanii Săi. În acelaşi fel, ar fi fost de aşteptat ca înalt prea sfinţia voastră să vă fi îngrijit să restabiliţi unitatea Bisericii noastre din dezbinarea şi schisma pricinuite de acea inovaţie nechibzuită, lipsită de sens, inoportună şi diabolică – introducerea calendarului gregorian (papal) de către predecesorul mason al înalt prea sfinţiei voastre, Meletie Metaxakis, care l-a înşelat pe arhiepiscopul Atenei de atunci, Hrisostom Papadopoulos.

Însă, din nefericire, nu. Nu numai că nu aţi avut nici o hotărâre şi nici o preocupare pentru necesităţile primordiale mai sus amintite şi chestiuni sfinte urgente similare care ar fi trebuit să aibă prioritate înaintea oricărei alte străduinţe, ci mai degrabă, spre întărirea şi extinderea schismei din sânul Bisericii Greciei, v-aţi grăbit cu pas iute şi minte slugarnică spre împlinirea primei decizii dubioase a înalt prea sfinţiei voastre – anume, spre falsa unire cu pontiful fals-infailibil care v-a chemat, ca pe cineva în eroare, să vă întoarceţi în turma papală.

Tocmai fiindcă văd că unirea mai presus de orice altă unire – anume, unirea şi prietenia esenţială cu Dumnezeu Cel în Treime – nu vă preocupă (nici restabilirea unităţii dezbinatei şi mult-pătimitoarei Biserici Ortodoxe Greceşti), mă văd nevoit să vă scriu, temându-mă ca nu cumva să păcătuiesc dacă păstrez tăcerea şi nu mărturisesc adevărul.

Priviţi, înalt prea sfinţia voastră, cum prin intermediul vrajbei lupul înhaţă şi risipeşte oile propriei turme pe care Domnul v-a încredinţat-o şi pentru care El Şi-a vărsat sângele. Şi nu aveţi nici o grijă pentru oi. Sunteţi preocupat doar să dobândiţi cu orice preţ unirea şi prietenia cu – şi propria supunere şi supunerea turmei înalt prea sfinţiei voastre – cu papa.

Dar aveţi grijă, înalt prea sfinţia voastră, fiindcă oile bune şi cugetătoare ale turmei lui Hristos nu vă vor urma, potrivit cuvântului Evangheliei: Iar după cel străin nu merg, ci fug de la dânsul (Ioan 10, 5). Aceia care vă vor urma vor fi cei care sunt în afara turmei lui Hristos, care sunt din ţarcurile oilor papale şi luterano-calviniste, aceia ale căror minţi sunt heterodoxe.

Cei dintâi care au vorbit deja erau prea cinstiţii Părinţi din Sfântul Munte, care au dat cuvântul de ordine, exemplul bun şi vrednic de respect, imitând pe Sfinţii lor Părinţi ortodocşi care nu au luat seama la alt glas ca al înalt prea sfinţiei voastre – adică, la glasul latinizatorului străin, patriarhul Ioan Vekkos[19]. Acei Părinţi au preferat moartea falsei uniri. Şi nu numai că părinţii athoniţi actuali nu vă urmează, [ci] ei au încetat chiar să vă pomenească la slujbele dumnezeieşti. Trebuie să ştiţi, înalt prea sfinţia voastră, că nu sunt numai Părinţii din Sfântul Munte, ci şi nenumăraţi alţi clerici şi mireni greci, ortodocşi autentici, dintre care unii v-au condamnat şi alţii care sunt gata să vă condamne în măsura în care stăruiţi în unirea necinstită şi în mod deliberat falsă.

Pătimirea monahilor din Sfântul Munte în vremea patriarhului Ioan Vekkos

Prin strădania nechibzuită şi nerăbdătoare a înalt prea sfinţiei voastre aţi scandalizat nenumărate suflete ale creştinilor ortodocşi aleşi. Dacă mai de folos i-ar fi lui [care va sminti pre unul dintr-aceşti mici] ca să-şi spânzure o piatră de moară la grumazul lui şi să se înece întru adâncul mării (Matei 18, 6), atunci care va fi, înalt prea sfinţia voastră, pedeapsa pentru păcatul înalt prea sfinţiei voastre ? Fiindcă aţi scandalizat nu numai pe unul din cei mai mici, ci nenumăraţi din cei mari – episcopi, preoţi, ieromonahi, monahi, teologi, atât bărbaţi cât şi femei.

Înţelegeţi acest adevăr pe care alţii de asemenea vi l-au arătat. Înainte de orice altceva, este treaba înalt prea sfinţiei voastre să aduceţi pace şi unitate în Biserica Ortodoxă, care a fost literalmente zguduită de inovaţia [calendarul gregorian] care – într-o manieră care a fost anarhică şi fără acordul tuturor Bisericilor Ortodoxe – a fost introdusă în Biserica Greciei în anul 1924; o inovaţie care a răsturnat rânduiala bisericească şi Tradiţia statornicită din veacurile trecute, care a pricinuit neînţelegeri şi dezbinări, care a distrus unitatea slujirii şi a creat o schismă religioasă printre ortodocşi pretutindeni. Mai întâi îndepărtaţi această schismă, şi apoi întoarceţi-vă către Apus. Apoi, şi doar apoi, deschideţi porţile Bisericii Ortodoxe, şi cu dragoste curată şi neprefăcută spuneţi papei şi ereticilor: ,,Voi doriţi unirea ? Noi de asemenea o dorim şi tânjim după ea fierbinte. Iată, noi vă primim cu bucurie o dată ce voi aţi lepădat mai înainte erorile şi dogmele voastre rele şi aţi scăpat de tot ceea ce este împotriva sfintelor canoane şi Tradiţiilor patristice ale celor 7 Sfinte Sinoade Ecumenice”.

Dar, înalt prea sfinţia voastră, noi nu avem nici o indicaţie nicăieri că Biserica Romei şi-a clarificat poziţia cu privire la apropierea de Biserica Ortodoxă şi de celelalte confesiuni creştine. Dimpotrivă, mai curând, noi avem ocazia şi suntem determinaţi să credem cu fermitate că papiştii stăruie cu încăpăţânare şi invariabil în dogmele lor rele şi în samavolnicie. Chiar astăzi ei declară în mod categoric şi propovăduiesc cu neruşinare că ,,unirea creştinătăţii nu înseamnă nimic altceva decât supunerea faţă de Roma, faţă de singurul Vicar al lui Hristos pe pământ”, şi că ,,primatul şi infailibilitatea nu sunt hotărâri ecleziologice pe care Biserica le poate invalida, ci dogme pe care nimeni nu le poate clinti” (Catholike, ziarul romano-catolic de Atena, 16 octombrie 1963); şi mai mult că ,,Biserica Catolică nu are de gând să sacrifice nici unul din adevărurile ei” – spune mai degrabă, erorile ei. Prin urmare, ce scop are această sârguinţă ostentativă din partea ortodocşilor ?

,,Unirea urmărită de ambele părţi nu poate fi o unire adevărată, nici una care să fie permanentă sau stabilă, de vreme ce nu este bazată pe unitatea dogmei. Este cât se poate de limpede că de vreme ce unirea internă nu este cu putinţă, unirea externă este de asemenea imposibilă – adică, orice apropiere a celor două Biserici fără unitate dogmatică într-un asemenea mod încât credincioşii uneia să se poată împărtăşi cu sfintele taine de la preoţii celeilalte fără ezitare. Această unire externă, care este bazată pe indiferenţă religioasă, va avea drept rezultat nu adevărata unire, ci confuzia Bisericilor. Biserica Răsăriteană nu a permis niciodată, nici nu va putea vreodată să permită ca membrii ei să primească pseudo-tainele şi harul (presupus) al Sfântului Duh de la clericii unei Biserici heterodoxe. Acela care crede altfel nu este cu siguranţă creştin ortodox”[20].

Dar întregul subiect a fost lămurit în chip minunat şi superb, nelăsând nici un fel de îndoială, de Sfântul Nectarie de Pentapole[21] în cartea sa inspirată de Dumnezeu, Un studiu istoric privind cauzele schismei … Privind imposibilitatea sau posibilitatea unirii. Va fi deosebit de benefic şi spre luminarea credincioşilor ca noi să cităm textul cuvânt cu cuvânt. La pagina 9, sfântul spune:

,,Termenii unirii sunt de aşa natură încât ei fac imposibilă unirea căutată, deoarece ei nu au nici un punct de contact. Fiecare cere de la celălalt nici mai mult nici mai puţin decât negarea proprie şi a principiilor de bază pe care este întemeiată întreaga structură a Bisericii. Fiindcă pe de o parte, Biserica papală este întemeiată pe primatul papei potrivit înţelegerii lor a acestui punct; şi pe de alta, Biserica Răsăriteană este întemeiată pe Sinoadele Ecumenice. Din acest motiv, termenii unirii prezentaţi de fiecare parte sunt cu neputinţă de acceptat deoarece ei răstoarnă Bisericile din însele temeliile lor. De aici ineficacitatea oricăror concesii pe care le poate face fiecare parte. Primatul de cinste care este dat papei de Biserica Răsăriteană este o concesie fără nici o valoare deoarece îi lipseşte puterea de a susţine edificiul Bisericii Apusene laolaltă. Concesiile făcute de papă Bisericii Răsăritene – anume, rămânerea ei în propriile dogme, obiceiuri şi rânduieli – nu sunt câtuşi de puţin considerate ,,concesii” de către ea, ci ca legitime prin ele însele, pentru că ele sunt întemeiate pe canoanele Bisericii, motiv exclusiv pentru care ea rămâne în ele. Dar ea cere de asemenea ca papa însuşi cu toată Biserica Apuseană să se întoarcă în sânul ei, lepădând viaţa lor de mai înainte, şi să vină în pocăinţă la ea.

În consecinţă, concesiile aparente nu au nici o însemnătate, de vreme ce ele nu sunt în realitate concesii. Ca unirea să aibă loc, este necesar ca concesiile să îndepărteze cauzele principale ale separării. Vor fi cu adevărat concesii atunci când papa renunţă la propriile căi, şi nu când el doar tolerează acele lucruri care au fost bine statornicite în Biserică. Întrucât cauzele principale ale separării rămân ca atare, Bisericile stăruie în propriile căi, şi unirea este imposibilă. Ca unirea să fie instituită, ea trebuie să fie făcută trainică pe acelaşi principiu. Altminteri orice străduinţă este zadarnică”.

Să fie unire, înalt prea sfinţia voastră, dar în felul în care o doreşte Hristos: departe de orice scop lumesc şi orice compromis. Dorinţa înalt prea sfinţiei voastre cu privire la Biserica papală cu învăţătură rea ar trebui să fie o dorinţă apostolică, o dorinţă sfântă şi purtătoare de Dumnezeu. Deoarece, aşa cum proclamă sfintele canoane: ,,Lucrurile care au fost transmise în Ortodoxie nu sunt ‘Da şi Nu’, ci ele sunt ‘Da’ în adevăr; şi ele rămân neştirbite şi neclintite în veşnicie”. Cât despre calea de mijloc a compromisului, Sfântul Marcu Evghenikos a spus că nici măcar concepţia ei nu ar trebui să înşele pe cineva, deoarece între două învăţături opuse nu poate exista o adevărată cale de mijloc a compromisului. ,,Din aceste motive, cei care proclamă calea de mijloc a compromisului şi învaţă că nu există nimic stabil sau precis şi categoric, ci asemenea făţarnicilor prin intermediul concesiilor se adaptează şi oscilează între opiniile unora şi altora, trebuie să fie evitaţi”.

Nici să nu spuneţi, înalt prea sfinţia voastră, că noi urmărim doar o apropiere şi unitate externă pentru formarea unui front unit al dragostei împotriva foamei, împotriva calamităţilor, împotriva ateismului, împotriva comunismului, împotriva războiului etc, deoarece unirea trebuie să fie mai întâi un triumf al adevărului, şi apoi o biruinţă a dragostei care izvorăşte din unitatea credinţei. Şi încă o dată, nici sub masca dobândirii păcii nu ar trebui să vă străduiţi precum o faceţi, de vreme ce acel mare apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu Evghenikos, spune din nou: ,,Este cu neputinţă a restabili pacea dacă nu este mai întâi îndepărtată pricina schismei, şi papa, care este declarat a fi egal cu Dumnezeu, nu ajunge la conştientizare de sine”.

Părintele Filotei Zervakos

Înalt prea sfinţia voastră, întreaga istorie a eforturilor pentru unire, din 867 (şi mai ales din 1054) încoace, ne încredinţează că Apusul a oferit întotdeauna Răsăritului mult-dorita unire a Bisericilor cu scopul de a urmările planurile papale nemărturisite de supunere a Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Mai mult de atât, noi suntem făcuţi încă mai şovăielnici de faptul regretabil că în mijlocul nostru există – aşa cum nu s-ar cuveni să fie – uniaţii, care, potrivit vrednicului de pomenire Hrisostom Papadopoulos, ,,caută cu şiretenie să ducă poporul în papism şi treptat şi pe nesimţite să-l latinizeze”. Deoarece tocmai din cauza situaţiei lor înşelătoare uniaţii otrăvesc relaţiile dintre cele două Biserici, înalt prea sfinţia voastră ar trebui să depuneţi, ca o condiţie principală pentru unire, desfiinţarea imediată a uniatismului.

Desigur, nici un creştin ortodox adevărat, cleric sau laic, nu rămâne nepăsător la binecuvântarea unirii dorită de Hristos atâta vreme cât înşelarea şi înrobirea ruşinoasă nu sunt ascunse în spatele preadulcelui său nume. Dar o cercetare mai serioasă a situaţiei, aşa cum a prins contur în timpul celor 10 veacuri de schismă şi separare totală, dovedeşte că lucrurile nu sunt atât de simple încât cu un simplu dialog pe coridoarele Palatului Lateran noi vom putea dobândi mult-aşteptata unire. Şi un dialog în termeni egali, în acest moment fiind dezminţit de fapte, se dovedeşte a fi o fantezie utopică. Biserica Apuseană nu trebuie să facă doar paşi, ci salturi gigantice, pentru a ajunge în locul în care stătea cândva ca soră a Bisericii Răsăritene. Altminteri, dacă Biserica Romei continuă să stăruie în principiile papismului şi caută prin felurite mijloace să-şi extindă dominaţia asupra întregii ecumene, înghiţind şi asimilând totul, ar fi o nebunie totală ca noi ortodocşii să deschidem discuţii cu oameni care nu au nici o intenţie de a-şi schimba poziţiile – nici măcar în cea mai mică măsură – ci dimpotrivă, arată tendinţe de a înghiţi toate celelalte Biserici. Conştiinţa sănătoasă şi integră a ortodocşilor respinge astfel de discuţii lipsite de sens şi zadarnice.

Luaţi aminte, înalt prea sfinţia voastră, ca nu cumva cu strădaniile inoportune ale înalt prea sfinţiei voastre să rupeţi Biserica şi să-i dezbinaţi pe ortodocşi încă mai mult decât sunt ei dezbinaţi. Vă luaţi responsabilitatea pentru ruperea unităţii poporului grec şi zdruncinarea legăturilor lor duhovniceşti cu ceilalţi ortodocşi ? De ce ar trebui să-i siliţi pe părinţii din Sfântul Munte, sau pe cei 5 până la 10 mitropoliţi ai Greciei, să rupă Biserica mâine pentru a o feri de o ,,unire” inoportună ? Ce credeţi că aţi obţinut cu întâlnirea înalt prea sfinţiei voastre ,,unică”, dar cu totul necanonică şi fără precedent cu episcopul Romei ? Foarte simplu, aţi întărit poziţia latină asupra schismei. Şi ce au dobândit salutul melodramatic, exagerat al înalt prea sfinţiei voastre, îmbrăţişările devotate şi schimbul necanonic de daruri ? Doar au sporit pericolul – pericolul că acum va fi ştirbită conştientizarea de către credincioşi a faptului că papiştii sunt eretici. Dialogul, rugăciunile în comun, primirea de daruri, şi inovaţiile ,,liberalizatoare” sunt de neiertat potrivit rânduielii ortodoxe, deoarece ele denaturează şi schimbă ceea ce a fost transmis prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, şi Sinoadele Ecumenice şi Locale. Înalt prea sfinţia voastră aţi încălcat acele lucruri ,,în care nu este permis a adăuga, nici a scădea”. Şi cum de conţinutul paginii 929 al celui de-al doilea volum al Tomului Unirii scapă atenţiei înalt prea sfinţiei voastre şi nu vă înspăimântă ? – anume: ,,Celor care dispreţuiesc sfintele şi dumnezeieştile canoane ale Sfinţilor noştri Părinţi care au vegheat Sfânta Biserică, care împodobesc întregul mod de viaţă creştin şi călăuzesc pe toţi către evlavia dumnezeiască: ANATEMA”.

Toate strădaniile înalt prea sfinţiei voastre (şi mai ales acele ,,întâlniri” inadmisibile, care nu suferă a fi privite, cu conducătorii duhovniceşti ai ,,Bisericilor”), aduc doar confuzie şi tulburare. Nu, înalt prea sfinţia voastră; nu ,,ne duceţi pe noi într-o robie rea, şi nu năzuiţi să ne târâţi în Babilonul obiceiurilor şi dogmelor apusene”[22]. Nu faceţi asta; deoarece veţi întâmpina rezistenţă. Slavă lui Dumnezeu, există în acest pământ al muceniciei o dragoste de Ortodoxie şi un spirit de rezistenţă. Ca valul unui ocean, cugetarea ortodoxă va înghiţi şi va scufunda luntrea înalt prea sfinţiei voastre în cursul ei către o unire (supunere) servilă, anti-hristică cu super-erezia papismului. Florenţa nu va exista încă o dată nicicând sub nici o formă. Nu vom tolera nici un fel de trădare. Poporul grec, un popor care a dat naştere odinioară multora asemenea Sfântului Fotie, patriarhului Mihail Cerularie şi Sfântului Marcu Evghenikos, nu va tolera trădarea. Dumnezeu îi va înlătura pe trădători.

Mânăstirea Longovarda din Paros, al cărei stareţ a fost părintele Filotei între anii 1930-1980

Rămâneţi credincios hotărârilor apostolice şi tradiţiilor patristice. Fugiţi de inovaţii ca şi cum ar fi dictate de diavol. Rămâneţi în sfintele canoane. ,,Dacă rămâneţi în ele veţi fi mântuit şi veţi avea pace, dar dacă nu ascultaţi, veţi suferi chinuri şi voi [episcopii] veţi avea război veşnic unul cu altul, primind ca răsplată o judecată potrivită pentru neatenţie” (Sfinţii Apostoli, Epilog la sfintele canoane). Fie ca înalt prea sfinţia voastră să reacţionaţi într-o asemenea manieră şi să vestiţi tuturor marginilor [lumii], atât prin cuvânt cât şi prin faptă, ca şi noi să ne putem bucura şi să prindem curaj: ,,Bucurându-ne de ele, ca cum ar afla cineva dobânzi multe (Psalmi 118, 162), cu îmbrăţişare primind dumnezeieştile canoane, şi întreg aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-a aşezat de către trâmbiţele Duhului prealăudaţii Apostoli, şi de către sfintele ecumenice sinoade, şi de către cele ce s-au adunat pe alocuri, … şi de către Sfinţii Părinţii noştri … şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iar pe cei ce îi caterisesc, şi noi îi caterisim, iar pe cei ce îi aforisesc, şi noi îi aforisim; iar pe cei ce îi dau certării, şi noi aşijderea îi supunem” (Canonul 1 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic).

Înalt prea sfinţia voastră, ,,Lucifer al Romei devenind foarte îngâmfat şi punându-şi scaunul deasupra stelelor”, fiţi râvnitor şi strigaţi: ,,Haideţi să stăm drept, haideţi să stăm în preacinstitele tradiţii ale Părinţilor”[23].

Haideţi să nu ne pripim să ajungem la concluzii generale şi entuziaste din cauza câtorva demonstraţii. Şi mai ales, haideţi să nu ne amăgim pe noi înşine. Încă departe – cu adevărat foarte departe, din nefericire – este unirea către care toţi ne îndreptăm nădejdile.

Toate lucrurile, înalt prea sfinţia voastră, vestesc primejdiile pe care noi le suferim prin dialoguri cu ereticii îndărătnici. Şi toate lucrurile ne silesc să stăm de veghe. Rămânând înrădăcinaţi şi nemişcaţi în Ortodoxia noastră noi dăm de asemenea o şansă oricărui eretic să se trezească şi să fie integrat în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, astfel încât ei să-şi poată găsi mântuirea.

Să nu-i flataţi, deoarece făcând aceasta le faceţi rău. [Fie ca] aceasta să fie preocuparea noastră primordială şi esenţială: cum Îl vom îmblânzi pe Domnul care deja este mânios din cauza păcatelor noastre; şi cum, cu o pocăinţă curată, Îl vom face pe El bun şi înţelegător. Pentru că, potrivit opiniei generale, mă tem că în ce priveşte nefericita Patriarhie Ecumenică (şi de asemenea în alte cazuri) cuvântul Scripturii este reînnoit: Preoţii au nesocotit legea mea şi au pângărit altarul meu. Între sacru şi profan ei nu au discernut. Este teribil pentru mine chiar s-o spun, dar văd cu ochii duhovniceşti ai sufletului meu şi aud cu urechile inimii mele îngerul Apocalipsei spunând conducătorului Ortodoxiei greceşti: Adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi te pocăieşte, şi fă faptele cele dintâi; iar de nu, vin la tine curând, şi voiu mişca sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi (Apocalipsis 2, 5). Ce cădere ! Ce catastrofă !

Înalt prea sfinţia voastră, ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat. ,,A cădea este omeneşte; a stărui este satanic”. Îndreptaţi greşeala. Aveţi milă de credincioşii creştini răniţi. Staţi neclintit şi uniţi poporul ortodox, care este tulburat şi dezbinat cu fiecare ocazie – pe de o parte de strădaniile şi faptele anti-canonice grosolane cutărui patriarh sau arhiepiscop care încalcă calendarul (şi odată cu el, rânduiala şi armonia ecleziastică), distrugând astfel unitatea credincioşilor în materie de închinare exterioară; şi pe de altă parte de graba şi întâlnirile inadmisibile cu ereticii, şi căutarea unei uniri inoportune şi nesăbuite cu ei în scopul satisfacerii dorinţelor egoiste şi preocupărilor obscure care nu se îngrijesc de binele Bisericii lui Dumnezeu. Noi vă rugăm stăruitor: puneţi capăt scandalului, ,,deoarece calea pe care aţi ales-o, dacă vă va duce mai departe către o unire cu romano-catolicii, va atrage după sine o dezbinare în lumea ortodoxă; fiindcă fără îndoială mulţi dintre propriii fii duhovniceşti, ai înalt prea sfinţiei voastre, de asemenea vor prefera credincioşia faţă de Ortodoxie mai presus de ideea ecumenică a unei uniri de compromis cu neortodocşii fără deplinul lor acord în adevăr”[24].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 142/septembrie-octombrie 2022

 

 

PARTEA A IV-A

,,Marele Sinod” al patriarhului Athenagora:

Răspunsul Ortodoxiei autentice

Articol apărut în The Orthodox Word, Naşterea Domnului 1968

 

1. Epistola mitropolitului Filaret către patriarhul ecumenic

În enciclica de Sfintele Paşti (1968) a patriarhului Athenagora a fost făcută o menţiune de ,,o bucurie suplimentară” (pe lângă bucuria pascală): anunţul că ,,Sfânta noastră Biserică Ortodoxă de Răsărit purcede la convocarea unui Mare Sinod, cu scopul reînnoirii Bisericii şi statornicirii unităţii tuturor Bisericilor creştine”. În acest scop, o comisie pan-ortodoxă pregătitoare s-a întrunit în iunie la Geneva.

Nu este nimic nou în toate acestea, desigur. Conferinţele pan-ortodoxe din Rhodos au fost paşi pe aceeaşi cale. De fapt, aceste conferinţe nu au avut mare succes. Reprenzentanţii din cele mai multe Biserici Ortodoxe (cu excepţia notabilă a Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, oprită la cererea Patriarhiei Moscovei) s-au întrunit cum se cuvine, dar s-a arătat puţin entuziasm pentru Sinodul visat al patriarhului, şi a existat puţin acord între participanţi; şi întotdeauna reprezentanţii Patriarhiei Moscovei au fost prezenţi pentru a vorbi linia partidului comunist, pentru a agita împotriva ruşilor din afara jurisdicţiei lor, şi pentru a preîntâmpina discutarea oricărei chestiuni care ar ofensa pe conducătorii lor atei.

Mitropolitul Filaret, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora între anii 1964-1985

În orice caz, există un scop în spatele tuturor acestor pregătiri: ,,reînnoirea” (adică, modernizarea) Bisericii. Şi acesta este motivul care a atras după sine scrisoarea de protest a mitropolitului Filaret faţă de enciclica pascală a patriarhului – prima scrisoare deschisă a mitropolitului către patriarh de la protestul său nemaipomenit împotriva ridicării anatemelor din 1965.

Răspunsul mitropolitului este unul de sobrietate şi avertizare ortodoxă. Punctele sale principale pot fi rezumate şi citate aici. ,,Nu orice convocare a unui Sinod aduce bucurie, şi nu orice Mare Sinod, cu oricât de mulţi reprezentanţi ai Bisericilor autocefale ar putea participa la el, a fost cinstit cu recunoaşterea Bisericii … Pentru că fiecare nou Sinod trebuie să fie în deplin acord cu toate Sinoadele Ecumenice anterioare”. ,,Sinodul tâlhăresc” fals de la Efes este un exemplu de Sinod cu participare mare care nu a fost recunoscut de Biserică.

Un Sinod Ecumenic este convocat ,,pentru a condamna şi a elimina, în acord cu tradiţia străveche, inovaţia în forma învăţăturii arbitrare, care este rodul mândriei umane, al înţelegerii cu puternicii acestei lumi, sau al adaptării Bisericii la o eroare larg răspândită”. În orice caz, patriarhul ecumenic nu a arătat nici o preocupare de a proclama adevărul ortodox în faţa erorilor nou-apărute, ci dimpotrivă introduce o noutate numită ,,reînnoirea Bisericii” şi se îngrijeşte de unirea Ortodoxiei cu heterodoxia, a adevărului cu eroarea – o unire cunoscută acum ca ,,ecumenism” care a devenit moda zilei pentru cei care urmează ,,calea largă” a ,,acestei lumi”.

Noi avem deja înaintea noastră exemplul Conciliului Vatican II al Bisericii Latine care, având în mare aceleaşi scopuri cu cele pe care patriarhul le-a făcut cunoscute pentru Marele Sinod al său, a aspirat nu să se întoarcă la Ortodoxie ci mai degrabă a dorit ,,reînnoirea”, adaptarea la societatea contemporană, şi a sfârşit prin a introduce ademeniri moderne în viaţa ei însăşi cu anarhia spirituală ce decurge din aceasta, pe care ea o arată acum lumii.

Biserica Rusă a cunoscut de asemenea vătămarea ,,renovaţionismului” în forma ,,Bisericii Vii”, care după Revoluţie a încercat să adapteze Ortodoxia la comunism; el [renovaţionismul] a fost respins de credincioşii ruşi şi este de sperat că va sluji drept exemplu pentru alte Biserici Ortodoxe de cale pe care să nu meargă.

Şi există altă chestiune care invalidează deja Sinodul propus: ,,Oricât de numeroşi ar fi participanţii la Marele Sinod pe care l-aţi convocat, el nu poate deţine o autoritate ortodoxă ecumenică, fiindcă la el nu va fi auzită vocea autentică a Bisericii celei mai mari în număr de credincioşi, Biserica Ortodoxă Rusă mucenicească”. Acei ierarhi ai Patriarhiei Moscovei care pretind că reprezintă Biserica Rusă nu au nici dreptul, nici autoritatea de a o face, fiind slujitorii şi colaboratorii duşmanilor Bisericii. Despre acest fapt a existat o mărturie mai mult decât îndestulătoare, adiţională, în anii recenţi în scrisoarea deschisă a doi preoţi moscoviţi, în câteva epistole ale fostului arhiepiscop de Kaluga Ghermoghen, şi alte documente. ,,Glasul lor la Sinod nu va fi glasul liber al Bisericii, ci în multe privinţe glasul duşmanilor ei care ocârmuiesc peste credincioşi. Cu toate că în spatele acelui glas va sta prestigiul extern al Bisericii Ruse pentru cei care nu cunosc sau nu vor să cunoască adevărata ei situaţie – noi cei care suntem conştienţi de adevărata stare a lucrurilor nu putem acorda nici semnificaţie canonică, nici morală oricăror decizii luate cu participarea ierarhiei înrobite de cei atei”.

Încă o dată, cu această epistolă, conducătorul Bisericii Ruse din Diaspora exprimă clar şi răsunător glasul conştiinţei ortodoxe neechivoce în aceste vremuri tulburi.

 

2. În privinţa unui eventual Sinod Ecumenic

Următorul articol, de părintele Vasilie M. Sakkas, preotul grec al parohiei ortodoxe elveţiene din Geneva, a apărut în buletinul său, La Foi Transmise, pe luna august 1968, şi exprimă conştiinţa ortodoxă cu aceeaşi sinceritate şi limpezime.

Cu excepţia Sinodului Apostolic din Ierusalim, Biserica lui Hristos s-a adunat laolaltă de 7 ori în Sinoade Ecumenice şi în felurite alte Sinoade locale. Sinoadele Ecumenice erau convocate doar pentru un motiv important. Ele nu erau convocate pentru a face dogme sau pentru a decide dacă Dumnezeu este treimic sau nu; mai curând, Biserica, fiind primejduită de confuzia ereziei, se aduna laolaltă în sinod pentru a mărturisi cum a primit ea, de la bun început, învăţătura dumnezeieştii revelaţii, pentru a indica linia de demarcaţie dintre adevăr şi eroare.

De la stânga la dreapta: arhipreotul Gheorghe Samkov, Arhiepiscopul Antonie de Geneva şi Europa de Vest, şi preotul Vasilie Sakkas, autorul articolului

Dar aici apare o întrebare: care este astăzi noua erezie care ameninţă Biserica şi împotriva căreia ea nu a luat deja poziţie, astfel încât să fie necesară convocarea unui nou Sinod ? Aproape toată lumea ne spune că un nou Sinod ar trebui să fie convocat, dar ei nu ne spun de ce. Avem nevoie noi de Sinoade astăzi, când situaţia a aproape tuturor Bisericilor Ortodoxe este atât de delicată, când Biserica şi statul sunt atât de influenţate de politică şi diplomaţie ? În timp ce noi nu suntem capabili să aplicăm în viaţa noastră învăţătura primelor 7 Sinoade, vom cere un al optulea ? Sau este pentru a fi la modă, având un complex faţă de Roma ?

Unii spun că sfintele noastre canoane au nevoie de revizuire (aggiornamento) deoarece ele sunt medievale ! Cu adevărat, acest lucru nu va trece odată cu noi. Cu canoanele sale, Biserica a trăit aproape 2.000 ani, şi ea va trăi până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Cu canoanele sale, Biserica a dezvăluit o mulţime de sfinţi, mucenici, pustnici, mărturisitori, doctori, şi atât de mulţi alţi oameni ai lui Dumnezeu; ea a văzut robie, persecuţie, moarte; ea a vărsat râuri de sânge, în timp ce ne aşteaptă pe noi, noi … cei luminaţi ai secolului XX, cu snobismul nostru, să revizuim canoanele ei ? Astăzi este părul lung care ne stânjeneşte; mâine vor fi bărbile. Se va face oficial calendarul papal, se va schimba canonul privind Sfintele Paşti, ne vom ruga şi vom simpatiza cu ereticii, se vor căsători episcopii, se vor scurta slujbele şi posturile, pentru a ne arăta oameni cultivaţi cu un spirit progresist !

Vreţi un Sinod ? Faceţi unul, atunci. Poporul Domnului îl va pune în arhive alături de cel al Florenţei.

Haideţi să nu uităm niciodată că Ortodoxia are o conştiinţă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 143/noiembrie-decembrie 2022

 

 

PARTEA A V-A

Zeloţii din Muntele Athos

Aluatul adevăratei Ortodoxii de astăzi

Articol apărut în The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1972

Foc am venit să arunc pre pământ,

şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ?

Luca 12, 49

Ce este acest foc pe care Domnul nostru a venit să-l răspândească pe pământ ? În învăţătura marelui Părinte ortodox al secolului al XIX-lea, Episcopul Teofan Zăvorâtul, acesta este zelul unui creştin ortodox, care este insuflat de Sfântul Duh. El scrie: ,,Acesta este acel foc pe care Domnul a venit să-l aducă pe pământ şi care, căzând pe pământul firii noastre, mistuie de acolo tot ceea ce este neesenţial, dar tot ceea ce este folositor retopeşte şi curăţeşte. Pe acesta îl avea în minte apostolul când scria tesalonicenilor: Duhul să nu-l stingeţi (I Tesaloniceni 5, 19). Căci deşi acest Duh este Duhul dătător de har, prezenţa Sa în noi este mărturisită de fierbinţeala râvnei duhovniceşti; şi el este stins când această râvnă este înăbuşită. Tot la el se referea când îi învăţa pe romani: Cu osârdia nelenevoşi, cu duhul arzând, Domnului slujind (Romani 12, 11).

Osârdia şi lipsa lenevirii sunt râvna în sine; fierbinţeala duhului este mărturia prezenţei şi dinamismului său; Domnului slujind este direcţia şi duhul acestei râvne. Călăuzind această râvnă, acelaşi apostol porunceşte filipenilor: Câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt iubite, câte sunt de bună laudă; orice faptă bună şi orice laudă, acestea să gândiţi. … Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi (Filipeni 4, 8-9). Iată pentru ce este râvnitor sufletul care a venit la viaţă, sufletul care este unit cu Dumnezeu şi ca urmare a unui astfel de zel păstrează această unire. Pentru aceasta Dumnezeul păcii va rămâne cu el – un bun mai mare decât acesta nu există”[25].

Sfinţii pe care Biserica lui Hristos îi pune înaintea noastră ca pilde în calendarul ei sunt, în această înţelegere, tocmai zeloţii lui Dumnezeu. În toate timpurile, Biserica a ales pentru instruirea şi inspirarea credincioşilor pe cei mai fierbinţi şi necompromişi dintre zeloţii ei: părinţii şi pustnicii ei, mucenicii şi mărturisitorii, de la Simon Zilotul, mirele din Cana Galileei care a fost atât de mişcat de minunea lui Hristos de a transforma apa în vin (Ioan 2, 1-11) încât a părăsit ospăţul şi pe mireasa sa şi toate cele din această lume pentru a-i urma Domnului; la Maxim Mărturisitorul, care atunci când a fost înştiinţat că toţi patriarhii ortodocşi sunt acum în comuniune cu patriarhul apostat al Constantinopolului, a spus doar, chiar dacă toată lumea va intra în comuniune cu patriarhul, eu singur voi rămâne în afară; la Sfântul Marcu al Efesului, care în lupta sa pentru Sfânta Ortodoxie a stat neclintit chiar atunci când episcopii ortodocşi la un ,,Sinod Ecumenic” au semnat unirea cu Roma.; la Atanasie din Brest, care şi-a dat viaţa sa pentru a nu trăda Ortodoxia şi a deveni un uniat. Dar de ce să facem o listă cu sfinţi râvnitori individuali, când cineva poate deschide viaţa oricărui sfânt al Bisericii lui Hristos şi citi despre râvna dumnezeiască prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, exprimată în fraze atât de caracteristice, precum ,,sfântul a început să se nevoiască cu şi mai multă râvnă”, sau ,,fiind râvnitor pentru slava lui Dumnezeu şi curăţia Ortodoxiei”.

 

Zelul este însuşi centrul vieţii Bisericii lui Hristos, şi de aceea cei care-i privesc cu dispreţ pe zeloţii ortodocşi din zilele noastre fie nu sunt creştini ortodocşi autentici, fie şi-au format nişte noţiuni greşite despre râvnă. Zelul ortodox – nu mai este nevoie s-o spunem – nu are nimic de-a face cu fariseismul lipsit de suflet sau cu ataşamentul faţă de litera legii Bisericii în detrimentul duhului ei; nici cu renaşterea emoţională pe care unii o pun în locul râvnei; nici cu combinaţia dintre fariseism şi emoţionalism care-i îmboldeşte pe unii convertiţi induşi în eroare să creadă că ei ,,ştiu mai bine” decât Sfinţii Părinţi şi pustnicii înşişi ce este Ortodoxia. Astfel de soiuri de ,,râvnă”, fiind doar omeneşti, se sting, şi doar adevărata râvnă insuflată de Sfântul Duh rămâne viguroasă şi arzătoare.

Episcopul Teofan scrie: ,,Nu confundaţi un zel cu altul. Zelul duhovnicesc îşi foloseşte întreaga putere spre a-i plăcea lui Dumnezeu şi a mântui sufletul; el este plin până la revărsare de frica de Dumnezeu şi păstrează neîncetat atenţia către Dumnezeu, fiind întru toate preocupat să nu îngăduie nici în cugete, nici în simţăminte sau cuvinte sau fapte nimic din ceea ce nu este plăcut lui Dumnezeu, aşa cum îi indică omului conştiinţa, pe care o păstrează curată ca o oglindă; el păzeşte inima de orice fel de ataşamente în afară de Dumnezeu şi lucrurile dumnezeieşti, şi în nădejde ea este transpusă în altă lume, despărţindu-se de toate nădejdile pământeşti”[26].

Un astfel de zel adevărat, precum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nu este defel fanatism; este mai degrabă regula vieţii creştine ortodoxe. Orice mai puţin decât un astfel de zel nu este o cale a ,,cumpătării”, cum ne vor spune unii pseudo-teologi, ci mai curând indiferenţă, răceala inimii, începutul apostaziei sau îndepărtarea de acea slujire sinceră şi fierbinte a lui Dumnezeu care este singurul mod pe care Domnul îl acceptă. Prezenţa acestei râvne este cu siguranţă unul din semnele existenţei continue a Bisericii lui Hristos. Noi ştim că aproape de sfârşitul acestei lumi se va răci dragostea multora (Matei 24, 12), şi că atunci turma aleasă a lui Hristos va fi mică: Când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pre pământ ? (Luca 18, 8). Dar deoarece Hristos este credincios făgăduinţei Sale că porţile Iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16, 18), noi ştim că, în mijlocul unei lumi reci şi muribunde, credincioşii lui Hristos vor continua să ardă cu focul acelui zel pe care Domnul nostru a venit să-l arunce pe pământ, şi care nu poate fi stins atâta timp cât trăieşte Biserica Sa !

Astfel, starea întristătoare a lumii ortodoxe de astăzi nu ne îngrijorează pe nedrept. Văzând spectacolul jalnic al aproape tuturor Bisericilor Ortodoxe şi ,,jurisdicţiilor” se poate conchide doar că acesta este exact opusul a ceea ce Hristos a venit să aducă: răceală şi indiferenţă aproape universală, făclii stinse care nu mai dau lumină, o sare care şi-a pierdut savoarea, o Ortodoxie care pare să fie exclusiv o chestiune de obişnuinţă, credinţă înăbuşită de deşertăciune lumească, născând compromis lipsit de sens şi apostazie.

Această privelişte este cu siguranţă îndeajuns pentru a amorţi zelul oricărui creştin ortodox, până când el începe să realizeze că toate acestea sunt Ortodoxie doar cu numele, că fără râvna dumnezeiască care caracterizează adevărata viaţă ortodoxă nu există deloc Ortodoxie, ci numai rămăşiţele stinse ale unui foc arzând odinioară. Şi atunci cineva învaţă să privească în altă direcţie pentru a găsi adevărata Ortodoxie astăzi, care potrivit făgăduinţei Mântuitorului nostru va continua să existe chiar până la sfârşitul acestei lumi; şi cel care a păstrat măcar o scânteie din adevărata râvnă înlăuntrul său va recunoaşte că această râvnă încă arde în lume, fiind păstrată vie nu acolo unde predomină numărul şi moda şi conformitatea cu lumea, ci acolo unde există o străduinţă şi o fierbinţeală pentru adevărul lui Dumnezeu şi dreptate. Focul adevăratei Ortodoxii este încă viu în multe locuri: în Biserica din catacombe a Rusiei înrobite, în adevăraţii creştini ortodocşi persecutaţi din Grecia, în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, în zeloţii din Muntele Athos.

 

Centrul mişcării zelotiste a secolului XX este în mod indiscutabil, aşa cum a fost de multe ori înainte (de exemplu, în secolul al XVIII-lea Cu Sfântul Nicodim şi mişcarea colivarilor), Sfântul Munte Athos. Este într-adevăr potrivit ca Sfântul Munte – închinat Prea Sfintei Maicii lui Dumnezeu, despărţit de lume ca o insulă a Ortodoxiei, şi slăvit printr-o mulţime de nevoitori asceţi şi luptători pentru Ortodoxie – să se aşeze în fruntea acestei lupte, probabil începutul ultimei mari bătălii pentru Ortodoxie înaintea Celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. În lume, relaţiile dintre diferitele Biserici locale şi chiar din sânul unei singure turme pot fi foarte complicate, şi adeseori iconomia Bisericii trebuie să scuze situaţii care nu corespund standardului ortodox al zelului. Este foarte dificil a rămâne zelot în lume, şi iată de ce credincioşii din acele puţine Biserici Ortodoxe rămase care se străduiesc să fie cu adevărat ortodoxe privesc către mânăstiri, şi mai presus de toate către Sfântul Munte, pentru a dobândi inspiraţie pentru propria luptă.

Fără îndoială, bătălia pentru Ortodoxie este intensă şi în Sfântul Munte, şi din nefericire câteva mânăstiri sunt făţiş anti-zelote, pomenindu-l chiar pe patriarhul apostat al Constantinopolului, în timp ce altele urmează o cale şovăielnică şi în cele din urmă imposibilă de compromis, încetând în mod legitim la a-l pomeni pe patriarh, dar încă nerupând comuniunea cu alte mânăstiri care-l pomenesc. O singură mânăstire – Esfigmenou – şi aceasta destul de recent, a adoptat poziţia zelotă curată de rupere a comuniunii cu pomenitorii, şi în rest mişcarea zelotă este alcătuită din indivizi, chilii şi schituri din Sfântul Munte – circa 300 monahi cu toţii, care, deşi departe de a fi o majoritate, este o parte considerabilă a monahilor rămaşi în Muntele Athos.

Se cunosc puţine lucruri despre aceşti luptători singuratici pentru adevărata Ortodoxie, şi însăşi lupta lor a fost puţin apreciată. Mulţi oameni lumeşti văd bătălia lor ca pe una legată de ,,amănunte”, precum păstrarea calendarului Bisericii sau nepomenirea patriarhului. Vai, aceşti creştini căldicei nu înţeleg credinţa în Hristos, nici vicleniile vrăjmaşului mântuirii omului ! În ce priveşte apostazia, exact ca în cazul păcatului, diavolul nu oferă niciodată un rău evident, ci doar ispiteşte cu ajutorul micilor ,,amănunte” pe care le construieşte pentru a alcătui o întreagă cale largă care duce la pierzare. Schimbarea calendarului în anii ’1920 a fost doar un mijloc prin care să se vădească cât de mulţi oameni ar putea fi atraşi pe calea inovaţiei care a devenit atât de evidentă astăzi; şi puţini sunt cei care au curajul să se întoarcă odată ce au păşit pe această cale: fiecare pas pe cale îl continuă în mod logic şi inexorabil pe cel precedent, şi singura modalitate prin care cineva se poate salva de ea este să nu facă primul pas. Pomenirea patriarhului a devenit acum chiar mai puţin decât un ,,amănunt” decât îndreptarea calendarului. Dar ca în zilele Sfântului Maxim Mărturisitorul, este o chestiune dogmatică; pentru că cel care pomeneşte un eretic făţiş, care declară că Biserica Ortodoxă nu este Biserica lui Hristos ci doar o ,,parte” a ei (cuvântul de la înscăunarea patriarhului Dimitrie), prin aceasta se alătură poziţiei sale eretice şi îl ia pe el drept conducătorul său pe o cale a cărei consecinţă dezastruoasă este acum fără îndoială mai mult decât evidentă.

Noi vom prezenta cuvintele zeloţilor din zilele noastre din Muntele Athos: al unuia dintre vieţuitorii în pustie sau sihaştri, al unuia dintre vieţuitorii din schituri, şi al unuia dintr-o mânăstire. Fie ca lumea ortodoxă să cunoască din poziţia lor fermă că Ortodoxia este încă vie în lume !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 145/ianuarie-februarie 2023

 

 

PARTEA A VI-A

Zeloţii din Muntele Athos (II)

Aluatul adevăratei Ortodoxii de astăzi

Articol apărut în The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1972

Foc am venit să arunc pre pământ,

şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ?

Luca 12, 49

1. Pustnicii ruşi din Karoulia

Necunoscuţi lumii, zeloţii ruşi există încă în Muntele Athos, chiar după ce mânăstirile ruseşti au rămas realmente goale. Centrul lor este Karoulia, o zonă a chiliilor pustnicilor construită şi uneori excavată în cele mai abrupte ţărmuri stâncoase ale Sfântului Munte. Duhovniceşte ei se trag din sfântul stareţ, ieroschimonahul Teodosie, care a trecut la Domnul în 1937. Un ucenic direct al stareţului Teodosie, schimonahul Nicodim, continuă să trăiască, cu alţi doi monahi, în chilia stareţului său, păstrând nealterată rânduiala şi stricteţea sa monahală. Fiind izolaţi de lume, ei au văzut probabil mai limpede decât cei care trăiesc în lume temeliile teologice şi duhovniceşti ale necazurilor diasporei ruse, şi ei rămân, ca o chestiune de principiu, în comuniune doar cu Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, refuzând chiar să pomenească la liturghie pe oricine din celelalte ,,jurisdicţii” ruse. Într-o epistolă recentă, părintele Nicodim explică ceva din începutul mişcării zelotiste în Muntele Athos din acest secol:

,,Zeloţi: acest nume a fost luat de greci de la Sfântul Apostol Simon Zilotul. Din 1924, de îndată ce a apărut noul calendar în toată Grecia, a avut loc o dezbinare în Muntele Athos. Patru mânăstiri au primit noul calendar. Într-un timp scurt, au fost găsite în Sfânta Lavră a Sfântului Atanasie anumite manuscrise – anatemele împotriva noului calendar ale patriarhilor Ieremia şi Chiril. După ce au fost citite aceste manuscrise, trei mânăstiri s-au întors la vechiul calendar, dar Mânăstirea Vatopedi a rămas la noul calendar şi rămâne cu el până în timpul de faţă. Celelalte 19 mânăstiri, fără a primi noul calendar, nu au rupt comuniunea cu cei de stil nou şi nu s-au separat de patriarhul de stil nou, şi multe dintre ele îl pomenesc până în zilele noastre.

Unii vieţuitori de la chilii şi din pustie din Muntele Athos au devenit zeloţi şi s-au separat de patriarh, încetând să-l pomenească, dar nu au încetat contactul cu mânăstirile care-l pomenesc pe patriarh. O parte a pustnicilor greci şi moldoveni şi a vieţuitorilor noştri ruşi din Karoulia au încetat de asemenea contactul cu pustnicii care au avut comuniune de rugăciune cu mânăstirile, şi de la acest zel şi-a tras obârşia numele de ,,zeloţi”. Există peste 300 de astfel de zeloţi printre monahii din Muntele Athos.

Doi stareţi au devenit conducătorii zeloţilor: schimonahul Calinic, un grec, sfetnic al bătrânului Teodosie; şi părintele duhovnicesc Ignatie, un bulgar, bătrânul părintelui Teodosie; şi de asemenea bătrânul meu, ieroschimonahul Teodosie de Karoulia.

O astfel de divizare în Muntele Athos există chiar până în zilele noastre (1971)”.

 

2. Vieţuitorii din schituri din Muntele Athos

Cel mai mare număr de zeloţi din Sfântul Munte trăiesc în schituri: Schitul Sfânta Ana, Noul Schit, Schitul Kafsokalyvia, Schitul Xenofont, Schitul Sfântul Panteleimon aparţinând [Mânăstirii] Koutloumousiou, şi altele. În timp ce sunt dependente din punct de vedere administrativ de una din cele 20 mânăstiri conducătoare, fiecare grup de vieţuitori din schit este liber să ia poziţia zelotă sau nu după cum doreşte. În anii recenţi zeloţii din schituri au găsit un purtător de cuvânt în tânărul schimonah Teodorit, un vieţuitor al Schitului Sfânta Ana, care a publicat câteva cărţi în Atena; una despre viaţa Sfântului Nectarie; Dialoguri din pustie despre ecumenism, care respinge această erezie; şi, cea mai recentă, o carte despre sfânta împărtăşire deasă. Nici un cititor al acestor cărţi bine motivate nu va ceda iluziei unor ortodocşi ,,modernişti” că mişcarea zelotă este născută din ignoranţă şi înapoiere ! Iată chemarea zeloţilor din Sfântul Munte adresată creştinilor ortodocşi din lume.

 

3. Sfânta Mânăstire Esphigmenou

Înaintea ochilor omenirii secolului XX, lumea ortodoxă altădată slăvită intră în ultimele etape ale dezintegrării ei, deoarece consecinţele compromisurilor mai timpurii şi paşii falşi devin în sfârşit cât se poate de evidenţi. Chiar acum carcasele complet arse ale organizaţiilor bisericeşti ,,ortodoxe” fac pregătirile lor politice (,,pregătind poporul”) pentru viitoarea unire – nu numai cu Biserica Latină, ci cu întreaga creştinătate apostată şi nepocăită. Mai mult decât atât, zeloţii Ortodoxiei sunt o minoritate dispreţuită şi adeseori persecutată, şi în Muntele Athos îndeosebi lupta a devenit intensă. Dar deoarece marea criză a Ortodoxiei se apropie, tot mai mulţi adepţi ai ,,moderaţiei” ajung să vadă eroarea şi nebunia poziţiei lor şi îşi fac alegerea – şi unii aleg poziţia zelotă. Foarte recent, în 1971, Mânăstirea Esphigmenou cu 45 părinţi a devenit prima mânăstire din Muntele Athos care a luat poziţia zelotă deplină de a întrerupe comuniunea cu pomenitorii patriarhului, şi curând arhimandritul Haralambie şi părinţii din Mânăstirea Simonopetra şi-au exprimat sprijinul lor pentru această poziţie ţinând seama de presiunile pe care Sfânta Comunitate le face cu privire la noii zeloţi. În răspunsul său către Sfânta Comunitate din 21 iulie 1972, stareţul Mânăstirii Esphigmenou, arhimandritul Atanasie, exprimă bine hotărârea zelotă de astăzi:

,,Numiţi mânăstirea noastră ‘zelotă’, dorind să vă arătaţi aversiunea prin această denumire. Aţi fi putut găsi oare un nume mai dulce pentru noi ? Domnul Însuşi este ‘zelos’: Domnul Dumnezeu nume râvnit, Dumnezeu râvnitor este (Ieşirea 34, 14). Ca o consecinţă logică, noi ca slujitori ai Lui ar trebui să fim numiţi zeloţi şi ar trebui să fim mândri de acest nume …

Stareţul Atanasie al Mânăstirii Esphigmenou, în procesiune în zi de sărbătoare

Vă scriem prea cuvioşiilor voastre ca monahi către monahi, şi pentru ultima oară noi vă amintim aceste cuvinte ale Noului Testament: Ci măcar şi noi, sau Înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, ANATEMA SĂ FIE (Galateni 1, 8). Singurul ţel al nostru al tuturor este Împărăţia Cerească, de dragul căreia noi am părăsit lumea şi am pătimit mâhnirile vieţii monahale. De ce ar trebui să închidem ochii pentru a auzi la sfârşit ANATEMA Apostolului Pavel ? Calea este grea, există jigniri, persecuţii etc, dar noi ne-am angajat la toate acestea când am îmbrăcat marea schimă îngerească …

Vă înştiinţăm pe cuvioşiile voastre că noi nu putem ceda nici o miime din cele de mai sus, ca nu cumva să cădem sub ANATEMA … Că de aş plăcea încă oamenilor, nu aş fi slugă lui Hristos (Galateni 1, 10)”.

* * *

Episcopul Teofan încheie definiţia sa a zelului ortodox cu următoarele cuvinte:

,,Definind direcţia potrivită a zelului, apostolul scrie către romani: Rogu-vă dar pre voi, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să vă puneţi înainte trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, slujba voastră cea cuvântătoare. Şi să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia; ci vă schimbaţi la faţă întru înnoirea minţii voastre, ca să cunoaşteţi voi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi plăcută şi deplin (Romani 12, 1-2). Înnoirea minţii este înnoirea duhului nostru prin har. Venind la viaţă, el se îndepărtează de faptele acestui veac şi este râvnitor doar pentru a-i plăcea lui Dumnezeu, oferindu-şi sinele întreg lui Dumnezeu ca o jertfă vie şi sfântă, şi prin urmare de asemenea bineplăcută lui Dumnezeu.

Şi astfel voi vedeţi ce este zelul, care este puterea sa şi care este direcţia sa ! Deoarece însemnătatea acestui zel este atât de mare, se merită strădania de a stabili dacă noi avem [un astfel de zel] sau nu. Şi prin urmare, nevoiţi-vă pentru aceasta !”

Fie ca cuvintele acestui sfânt părinte să fie o poruncă pentru noi creştinii din urmă, şi fie ca zeloţii noştri contemporani (pentru care haideţi să facem rugăciune fierbinte !) să fie cu adevărat pentru noi aluatul unei pâini jertfelnice pe care credincioşii o aduc în dar lui Dumnezeu prin zelul lor înflăcărat pentru El ! Amin.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 146/martie-aprilie 2023

 

 

PARTEA A VII-A

Zeloţii din Muntele Athos (III)

Aluatul adevăratei Ortodoxii de astăzi

Articol apărut în The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1972

Foc am venit să arunc pre pământ,

şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ?

Luca 12, 49

 

Mişcarea ,,zelotă” şi slujirea credinţei ortodoxe în Muntele Athos

de Teodorit, monah al Schitului Sfânta Ana

Mişcarea ,,zelotă” din Muntele Athos a apărut în momentul schimbării prin forţă şi anti-canonic a calendarului impusă de Patriarhia Constantinopolului şi Biserica Greciei în 1924. Şi în timp ce nici unul din clericii ,,lumeşti” nu a protestat efectiv sau cu vreun rezultat, în Sfântul Munte, pe de altă parte, zeci de ieromonahi şi un număr mare de monahi au reacţionat drastic rupând comuniunea cu cei care au acceptat inovaţia, şi de asemenea cu cei care au continuat să urmeze vechiul calendar, însă au rămas în comuniune cu cei de stil nou, precum Bisericile slave şi unele patriarhii.

Se pune întrebarea: au avut dreptul de a face aceasta ? Cu siguranţă da, având în vedere că în trecut de asemenea (secolul IX) marele şi sfântul stareţ Teodor Studitul a rupt de asemenea comuniunea cu toţi cei aflaţi în comuniune cu preotul Iosif, preotul care a binecuvântat cea de-a patra cununie nelegiuită a împăratului Constantin al VI-lea.

Însă în cazul de faţă, în introducerea anti-canonică a noului calendar, gravitatea inovaţiei era mai mare, deoarece privea întregul trup al Bisericii Ortodoxe. Inovaţia calendarului, care nu s-a născut din sau nu a condus la nici o necesitate pastorală a trupului credincioşilor, a însemnat o retragere directă din faţa papismului[27], pe câtă vreme a slujit totodată la împlinirea ,,mesajului” patriarhal din 1920, potrivit căruia diferite denominaţiuni şi ,,Biserici” creştine ar trebui ,,să nu se mai socotească una pe cealaltă ca fiind străine, ci rudenii şi parte a familiei lui Hristos şi împreună moştenitori şi împreună un trup şi împreună părtaşi făgăduinţei lui întru Hristos prin Evanghelie (Efeseni 3, 6)”[28].

Şi timpul a arătat că zeloţii ca şi credincioşii laici care i-au urmat nu au greşit câtuşi de puţin. Din moment ce o inovaţie a urmat-o pe alta, în timp ce toţi le considerau ,,amănunte” şi nu subiecte ,,dogmatice”, care pentru inovatori sunt singurele pentru care se rupe comuniunea, aşa cum urmaşii ,,curtoaziei” au spus în contradicţie cu istoria şi tradiţia …

Dar iată ! Începând din 1965 (7 decembrie), subiectele ,,dogmatice” de mai sus au apărut, anume ridicarea anatemelor, felurite cazuri de rugăciune în comun a ortodocşilor cu diferiţi eretici, papişti şi protestanţi, şi chiar acordarea tainelor catolicilor de către anumiţi ierarhi şi preoţi ortodocşi … Şi, în loc să fie mişcaţi de toate acestea, episcopii ortodocşi şi alţi clerici şi monahi, ca şi teologii universitari ,,înţelepţi”, continuă să nu atingă [acest subiect], găsind de această dată noi parole pentru a linişti conştiinţa tulburată a turmei lor, precum ,,iconomia pentru un timp” şi ,,opoziţia colectivă”, înăbuşind astfel orice iniţiativă şi orice încercare particulare de a deştepta ,,poporul lui Dumnezeu” pentru a opri ecumenismul blestemat.

Din nefericire, însă, nici măcar Sfântul Munte nu a fost capabil să desfiinţeze teologia ortodocşilor ,,ecumenişti” ! Până astăzi cei care ,,pomenesc” sau sunt în comuniune cu cei care ,,pomenesc” îi consideră pe părinţii zeloţi că sunt ,,fanatici” şi ,,înapoiaţi”. În ciuda înţelepciunii lor, ei sunt indiferenţi faţă de, sau mai curând neştiutori ai faptului că fiind în comuniune cu orice ecumenist, şi prin urmare cu succesorul lui Athenagora, echivalentul său, Dimitrie I, ei au devenit – ca să spunem aşa – uniaţi !

Noi scriem aceasta deoarece din 1968 încoace pomenirea papei a fost introdusă în sfintele diptice ale patriarhiei, potrivit declaraţiei făcute la acel moment de regretatul Athenagora[29]. În acelaşi timp, pontiful roman nu numai că era pomenit public în mod frecvent chiar în faţa Sinodului patriarhal, dar cele mai biruitoare imnuri (Întru mulţi ani, Stăpâne) au fost cântate în cinstea lui[30].

Un tipar ce caracterizează situaţia actuală din Sfântul Munte este faptul că toţi părinţii zeloţi se întâmplă să fie ,,dependenţi” (cei care trăiesc în colibe şi schituri, nu în mânăstiri, de care ei sunt dependenţi din punct de vedere administrativ), adică săraci şi obscuri după standardele exterioare şi criteriile acestei lumi, dar aleşi şi cinstiţi în ochii lui Dumnezeu, urmând cu credincioşie glasul legitim al păstorilor lor legitimi[31].

O excepţie de admirat printre mânăstirile Sfântului Munte este Sfânta Mânăstire Esphigmenou, care în ultimul timp (1971) a rupt orice comuniune cu cei care-l pomenesc pe patriarh, sau sunt direct sau indirect în comuniune cu el, în timp ce menţine comuniunea doar cu cei aproape 250 părinţi zeloţi. Din acest motiv, ea a devenit un obiect de supărare pentru cei care controlează şi exercită presiune asupra Sfintei Comunităţi[32].

În opinia noastră, precizia în chestiunea respectată de zeloţi şi cerută de sfintele canoane este unică în Biserica Ortodoxă şi este o reluare sănătoasă a ,,studismului” bizantin. Noi scriem ,,unică”, deoarece Bisericile cu care zeloţii sunt în comuniune – Biserica diasporei ruse sub mitropolitul Filaret şi Biserica Greacă a celor de stil vechi – sunt silite să practice un anumit grad de iconomie (care în opinia noastră este acum neîntemeiat) din cauza mediului şi a convenţiilor care le guvernează, mai cu seamă pe cea dintâi. Însă, ar trebui subliniat în mod corespunzător că a venit vremea să înceteze toate aceste iconomii, să fie vestită erezia care se răspândeşte acum şi care vine în auzul oamenilor mai simpli, altfel uniunea comuniunii dintre ele este în pericol. Şi noi spunem aceasta nu din raţiuni personale sau din exces de zel, ci din cauza propagandei ecumeniştilor şi a ortodocşilor căldicei, care consideră o asemenea iconomie a fi un acord cu linia lor şi astfel o şansă pentru ei de a proclama că nimic nu-i separă, nici nu există nici o diferenţă între ei şi cele două Biserici de mai sus, deoarece ele acţionează de asemenea prin ,,iconomie” … Astfel de proclamări amăgitoare, alcătuite cu multă viclenie, au apărut în Grecia din 1969 încoace.

Ca un mic aluat plin de viaţă, stricteţea zeloţilor dospeşte zi de zi pâinea ortodoxă aleasă pentru credincioşii care flămânzesc vreodată după adevăr, pâine care este întotdeauna menită să fie făcută în cuptorul mărturisirii cu lemnul înţelegerii şi urmării sfintelor tradiţii in mijlocul unei societăţi care devine rece în dragoste şi credinţă adevărată (potrivit Matei 24, 12) !

Practicând cuvintele scripturistice: Staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat (II Tesaloniceni 2, 15), ca şi cuvântul de ordine al sfântului stareţ care i-a inspirat: ,,Dacă vor fi monahi în vremea de faţă, să-i lăsăm să se arate în faptă. Şi fapta monahului nu este de a tolera, nici măcar din întâmplare, vreo inovaţie a Evangheliei”[33] – să-i lăsăm pe zeloţi să trâmbiţeze laolaltă ,,să stăm cu frică, să luăm aminte !”, în timp ce totodată, cu rugăciunile Sfinţilor Părinţi şi Mărturisitori, ei păstrează prea sfântul lor altar euharistic curat de orice comuniune eretică până la cea de-a doua Venire a lui Hristos ! Fie ca toţi credincioşii să-i imite în faptă şi cuvânt !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 147/mai-iunie 2023

 

 

PARTEA A VIII-A

Ortodoxia în lumea contemporană

Cel mai recent pas către ,,unire”

Articol apărut în The Orthodox Word, ianuarie-martie 1966

A se vedea
Ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică
» Declaraţia comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică
» Tomul patriarhal, emis de Patriarhul Athenagora al Constantinopolului
» Apel al Mitropolitului Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Athenagora al Constantinopolului, 15 decembrie 1965

PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972)
Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale

Abaterile de la Ortodoxie ale actualului patriarh al Constantinopolului au atins un nou apogeu în recentul act ,,ecumenic” al ,,iertării reciproce” cu papa Romei (7 decembrie 1965). Nu mai este timp de pierdut pentru a aduce în presa ortodoxă de limbă engleză ceea ce a fost îndelung discutat în presa greacă şi rusă. Odată cu declaraţia formală a mitropolitului Filaret (reprodusă mai sus), împreună cu una asemănătoare făcută de Arhiepiscopul Hrisostom al Atenei, vocile de protest s-au unit acum prin declaraţii oficiale, şi acestea au găsit urechi sensibile printre ceilalţi patriarhi răsăriteni. Lumea ortodoxă se aliniează în două tabere; dacă se înfăptuieşte noua ,,unire” cu Roma, unioniştii se vor afla ei înşişi în schismă, despărţiţi de Biserica Ortodoxă.

În ce-l priveşte pe patriarhul Constantinopolului, câteva fapte de bază ar trebui avute în minte. În primul rând, el nu vorbeşte şi nu poate vorbi pentru întreaga Biserică Ortodoxă, actuala campanie a unioniştilor de a face din el purtătorul de cuvânt oficial pentru întreaga Ortodoxie nu are absolut nici o temelie în tradiţia ortodoxă; el este un episcop printre mulţi alţii, bucurându-se de întâietatea doar de cinste printre colegii săi patriarhi şi episcopi.

În al doilea rând, în Biserica Ortodoxă nici un document sau declaraţie nu posedă validitate pur şi simplu fiindcă vine de la un episcop sau patriarh; el posedă validitate doar dacă este ortodox. Declaraţiile şi acţiunile actuale ale patriarhului Athenagora îl fac inapt de a vorbi pentru orice Biserică Ortodoxă, chiar pentru a sa, proprie, de vreme ce ele reprezintă, nu Ortodoxia, ci apostazia – o îndepărtare de la Ortodoxie care, dacă va continua, îl va despărţi pe el cu totul de Biserica lui Hristos.

Propagandiştii pentru ,,unire” dispreţuiesc astfel de lucruri; pentru ei, fidelitatea faţă de tradiţia ortodoxă este un lucru mărunt. Campania lor, mai degrabă, este dusă la cel mai primitiv nivel, acela de publicitate pură – cuvinte şi gesturi goale care, deşi condamnate de o conştiinţă ortodoxă sănătoasă, sunt capabile să exercite o influenţă imensă asupra celor – chiar din sânul Bisericii însăşi – care sunt neştiutori ai tradiţiei ortodoxe.

Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea, la Roma

Actul de ,,iertare reciprocă” a fost un astfel de gest gol. Neavând nici o validitate canonică în sine, el a fost în realitate doar un semn către lume că ,,unirea” este la îndemână, că patriarhul Constantinopolui este pregătit să abandoneze Biserica lui Hristos pentru a se alătura organizaţiei pseudo-religioase universale întruchipate de Vatican.

Mâhnirea – mai degrabă decât mânia – este probabil cel mai potrivit răspuns la astfel de gesturi – mâhnirea din cauza lipsei de dragoste şi înţelegere a propriei lor tradiţii pe care astfel de gesturi o dezvăluie în unionişti. Oricine crede realmente că ,,nimic nu desparte” romano-catolicismul de Ortodoxie, că ele sunt doar ,,două ramuri ale aceleiaşi Biserici”, nu înţelege absolut nimic despre adevărata Ortodoxie. Unioniştii, în mod evident, sunt deja latini în inimile lor, şi actul final al unirii va confirma doar înstrăinarea lor de Biserica lui Hristos.

Atunci, fie ca unioniştii, trădătorii Ortodoxiei, să devină catolici dacă ei vor aceasta; dar fie ca ei să înceteze să pretindă că vorbesc pentru Biserica Ortodoxă, care îi respinge cât se poate de vehement.

 

Monahii din Muntele Athos sunt siliţi să-l pomenească pe patriarhul Athenagora

Articol apărut în The Orthodox Word, iul-aug 1968, p. 158

,,Pe 10 noiembrie 1967, guvernul [secular] al Sfântului Munte a emis un document către Sfânta Comunitate a Muntelui Athos, plângându-se că în anumite mânăstiri pomenirea patriarhului ecumenic a încetat de la începutul purtării curtenitoare filopapale şi salturilor primejdioase ale patriarhului, şi atrăgând atenţia asupra faptului că această pomenire va fi impusă cu forţa … În concluzie, el [documentul] spunea că dacă Sfânta Comunitate nu şi-a impus aceasta va interveni el însuşi, deoarece ’ca supraveghetor al respectării obiceiurilor Sfântului Munte, eu nu pot permite ca această situaţie ilegală să continue, făcându-mă astfel complice în loc de pedepsitor al celor care se abat. Prin urmare, dacă cuvioşiile voastre ezitaţi sau nu sunteţi capabili să luaţi decizii care ar putea fi dureroase, voi fi obligat de lege să înăbuşesc revolta luând măsurile necesare’” (Tradus din The Voice of Orthodoxy, 1 iulie 1968).

Potrivit unui raport neoficial mai recent, 6 monahi au fost expulzaţi de guvern din Sfântul Munte pentru că au refuzat să-l pomenească pe patriarh şi alţii sunt pe cale să fie expulzaţi. La aceasta vocea Ortodoxiei credincioase răspunde (părintele Vasilie Sakkas[34] în La Foi Transmise): ,,Nu vă temeţi de nimic, fraţilor, fiindcă prin harul lui Dumnezeu monahii noştri ştiu nu numai cum să trăiască Ortodoxia, ci şi cum să moară pentru ea. Pe 10 octombrie 1274, 26 monahi au fost arşi de vii de latinofili la Mânăstirea Zographou … Potrivit canonului 15 al Sinodului I-II, creştinii ortodocşi sunt obligaţi ca, de îndată ce un ierarh manifestă idei eretice, să se separe de el, fără a aştepta ca el să fie judecat de un sinod. O astfel de separare nu este considerată schismă, ci mai curând o pază împotriva schismei şi ereziei adevărate care ameninţă Biserica. Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră (II Tesaloniceni 2, 15)”.

(La Foi Transmise, Geneva, august 1968)

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 152/ianuarie-februarie 2024

 

 

PARTEA A IX-A

Ortodoxie sau Moarte

Noi persecuţii ale monahilor zeloţi din Muntele Athos

Articol apărut în The Orthodox Word, mar-apr 1974, p. 73-78

 

Cititorii periodicului The Orthodox Word ştiu despre existenţa în Muntele Athos a ,,zeloţilor”, circa 250 monahi care păstrează Ortodoxia necompromisă şi refuză să fie în comuniune cu patriarhul apostat al Constantinopolului şi cu cei care-l pomenesc (a se vedea Zeloţii din Muntele Athos. Aluatul adevăratei Ortodoxii de astăzi). Cei mai mulţi dintre aceşti monahi aparţin schiturilor şi sihăstriilor din Sfântul Munte, dar în 1917 una dintre mânăstirile conducătoare, Esphigmenou, cu cei 45 monahi ai săi, s-a alăturat zeloţilor, şi de atunci încoace mânăstirea a fost supusă numeroaselor presiuni din partea Sfintei Chinotite (consiliul de conducere al Muntelui Athos) şi a patriarhiei. Cel mai nou atac împotriva mânăstirii şi monahilor zeloţi este descris în următorul articol de către unii din zeloţii de frunte ai Sfântului Munte, el însuşi candidat la expulzare; şi apoi într-o scrisoare mai recentă de la alt monah zelot din Sfântul Munte.

 

1. Criza din Muntele Athos

de Teodorit, monah la Schitul Sfânta Ana

Începând din 10 martie 1974, Sfântul Munte a trecut printr-o perioadă critică, probabil cea mai gravă criză din istoria sa târzie.

Cauza acestei crize este refuzul părinţilor zeloţi de a-l accepta pe patriarhul ortodox Dimitrie din Fanar, deoarece ei cred despre el că este un urmaş limpede şi adevărat al ereticului Athenagora. Ei refuză să-i pomenească numele în rugăciunile lor, şi au întrerupt comuniunea cu acei monahi care-l pomenesc.

În 1972 şi în septembrie 1973, emisarii patriarhiei au încercat să-i convingă pe părinţii de la Esphigmenou (45 monahi), şi de asemenea pe cei aproximativ 250 monahi zeloţi independenţi care sunt răspândiţi în întreg Sfântul Munte să-l accepte pe Dimitrie, noul patriarh care i-a urmat lui Athenagora, ca ortodox. Toate aceste încercări eşuând, patriarhia a decis să ia măsuri radicale împotriva zeloţilor.

Drept urmare, în colaborare cu Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, patriarhia a hotărât deportarea a 13 părinţi zeloţi, printre ei stareţul de la Esphigmenou, arhimandritul Atanasie, şi 3 monahi din consiliul conducător al mânăstirii. Deja 9 dintre aceşti monahi zeloţi au fost expulzaţi din Sfântul Munte.

Cu toate acestea, monahii de la Esphigmenou au hotărât să-l apere pe stareţul şi părintele lor duhovnicesc şi pe ceilalţi 3 monahi trecuţi pe listă pentru expulzare. Ei refuză să-i predea, şi în semn de protest au ridicat un steag negru deasupra turnului mânăstirii pe care scrie: ORTODOXIE SAU MOARTE.

Mânăstirea Esphigmenou sub asalt. În imagine sunt încercuite steagul negru aflat deasupra turnului, şi însemnul ’ORTODOXIE sau MOARTE’

Însemnul de pe turn: ORTODOXIE sau MOARTE

Monahi pregătindu-se să ridice steagul negru

Ca urmare, Sfânta Chinotită, în colaborare cu guvernatorul politic al Muntelui Athos, a deconectat telefoanele mânăstirii şi a interzis distribuirea corespondenţei, în timp ce doi poliţişti sunt de gardă permanent la poarta mânăstirii. Sfânta Chinotită a trimis de asemenea o scrisoare enciclică (nr. 50/K din 10 martie stil vechi) către celelalte 19 mânăstiri conducătoare, îndemnându-le să se supună deciziei patriarhale de a-i deporta pe zeloţii conducători, deoarece, precum spune documentul: ,,Multă vreme suflul adevăratei Ortodoxii a izbit în Fanar”.

Dar dimpotrivă, patriarhul Dimitrie în mesajul său pascal din 1974 a propus o dată fixă pentru Sfintele Paşti pentru toţi cei care se numesc creştini, contrar sfintelor canoane, ,,salutând şi îmbrăţişând” pe toţi ereticii Apusului, şi mai cu seamă ,,pe prea sfântul nostru frate mai mare papa Romei” !

Câteva luni mai târziu acelaşi patriarh a declarat cardinalului Willebrands că ,,lucrarea începută cu atâta sinceritate şi râvnă de ilustrul nostru predecesor, patriarhul Athenagora, va fi continuată cu conştiinciozitate atâta vreme cât Dumnezeu ne va îngădui să ocupăm acest scaun” (a se vedea Episkepsis, nr. 90, 11 decembrie 1973, p. 12). Astfel, el arată totala sa indiferenţă faţă de scrisoarea profesorului şi arhimandritului Iustin Popovici, care încă din 1971 a declarat că Athenagora este ,,apostat şi eretic” (a se vedea Contacts, 1971, nr. 4; Orthodoxos Typos, 1 noiembrie 1971).

Şi aşa încă o dată părinţii zeloţi din Sfântul Munte dovedesc că Ortodoxia autentică, adevărată este încă vie în Muntele Athos în inimile a cel puţin o cincime din vieţuitorii lui, ca o provocare nu numai pentru restul monahilor din Sfântul Munte, ci şi pentru întreaga lume ortodoxă, care constată cu indiferenţă proclamaţiile eretice ale tronului ecumenic. Acum noi vedem rezultatul acestei indiferenţe crude: adoptarea împotriva credincioşilor din Grecia, şi în special în Muntele Athos, a metodelor din spatele Cortinei de Fier sovietice !

 

2. O epistolă de la un zelot din Muntele Athos

18 aprilie 1974

Te salut în timpul acestor zile vesele de după Sfintele Paşti. Praznicul este vesel, dar ceea ce se petrece este trist. Din această pricină îţi scriu despre ceea ce se întâmplă aici în Muntele Athos.

În octombrie trecut, 4 episcopi din Constantinopol s-au aflat în Muntele Athos. Scopul lor era de a stabili numărul monahilor zeloţi, cei care nu-l pomenesc pe patriarh. În timpul şedinţelor la Sfânta Chinotită în Karyes, au convocat diferiţi monahi pentru această chestiune. Ei au fost nevoiţi să trimită o telegramă de câteva ori la Mânăstirea Esphigmenou (ai cărei monahi sunt zeloţi), dar nu au primit nici un răspuns. După ce episcopii s-au întors în Istanbul, nu s-a mai auzit nimic până cu o săptămână sau două înainte de Sfintele Paşti. Patriarhul a trimis o scrisoare către Sfânta Chinotită, numind câţiva monahi care trebuiau să părăsească Muntele Athos. Acum, soarta [Mânăstirii] Esphigmenou nu este încă hotărâtă. Mi s-a spus astăzi că câţiva stareţi (de la Dionysiou, Koutloumousiou etc – cei care sunt cu patriarhul) au mers să vorbească cu stareţul şi monahii de la Esphigmenou. Noi vom afla în câteva zile care a fost rezultatul.

Acum a ieşit la iveală că episcopii se vor întoarce la începutul lunii mai pentru a hotărî soarta tuturor zeloţilor. Viitorul nostru aici este nesigur. Scopul patriarhului este ca Muntele Athos să fie ca unul – nu cu două partide. Toţi monahii care refuză să se alăture patriarhului trebuie să plece; monahii care rămân vor fi ca o singură comunitate sub patriarh şi papă. Vor fi construite drumuri, turiştii vor veni cu maşinile, probabil chiar femei – dacă Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu va îngădui să se meargă atât de departe. Noi putem fi siguri că situaţia nu se va îmbunătăţi, deoarece întreaga lume este într-o astfel de situaţie rea.

Acum, ce se poate face ? Cred că dacă organizaţiile bisericeşti, indivizii, clericii şi ierarhii încep să protesteze, trimiţând telegrame şi scrisori către patriarh şi guvern, atât în Grecia cât şi pe Muntele Athos, pentru a-i înspăimânta, ei o pot lăsa mai moale pentru o vreme, exact aşa cum s-a întâmplat când lumea a protestat împotriva tratamentului pe care guvernul sovietic i l-a aplicat lui Soljeniţân. Aceasta este mai important. Se pare că toate proorociile despre Muntele Athos devin realitate. Mă întreb dacă icoana Iveron a Născătoarei de Dumnezeu va pleca, şi dacă da, când ?

Aici noi suntem martori că ea şi Dumnezeu nu sunt mulţumiţi. Fiindcă de Paşti şi în săptămâna luminată noi am avut ceaţă, ploaie, vânturi reci, vreme înnorată. Toţi monahii au comentat aceasta – este prima Înviere când ei au văzut o vreme atât de neplăcută.

Unde vor pleca zeloţii, eu însumi fiind printre ei, nu este sigur. Se zvoneşte că dacă decizia este că toţi zeloţii trebuie să plece, atunci soldaţi cu arme vor veni să impună aceasta.

Nu degeaba monahii zeloţi din Grecia încep să privească situaţia lor în lumina persecuţiilor Ortodoxiei în Rusia, fiindcă într-adevăr experienţa Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul XX oferă o paralelă tristă cu criza actuală din Sfântul Munte: centrul duhovnicesc odinioară înfloritor, Mânăstirea Valaam, chiar dacă la început a scăpat de jugul sovietic, a primit o lovitură fatală prin introducerea cu forţa a ,,noului calendar” în anii ’1920, însoţită de deportarea brutală, cu ajutorul poliţiei finlandeze, a monahilor zeloţi conducători şi o persecutare severă a celorlalţi. Bombardamentul sovietic asupra mânăstirii 20 ani mai târziu doar a pus capăt unei comunităţi care era deja distrusă duhovniceşte. Sfânta Chinotită a Muntelui Athos de astăzi, apărându-şi poziţia, declară, într-un duh întocmai cu cel al monahilor ,,moderaţi” de la Valaam şi al guvernului finlandez de acum 50 ani: ,,Mânăstirea Esphigmenou nu numai că s-a abătut de la disciplina legii canonice, ci a mers împotriva ei declarându-şi loialitatea faţă de aşa-zisă Biserică [de stil vechi] a avxentiţilor … Patriarhia Ecumenică, Sfântul Munte şi statul fac eforturi în deplină armonie pentru a linişti şi a restabili ordinea acolo unde ea a fost perturbată” (Hellenic Chronicle, 18 aprilie 1974).

Haideţi să recunoaştem adevărul: cauza principală a tulburărilor din Sfântul Munte şi din Biserica Greacă este Patriarhia Constantinopolului însăşi, care de mulţi ani a urmat un curs anti-ortodox (a se vedea arhiepiscop Ioan Maximovici, ,,Declinul Patriarhiei Constantinopolului”, The Orthodox Word, iulie-august 1972). Fie ca rugăciunile şi tot ajutorul posibil al fiecărui creştin ortodox adevărat să fie cu arhimandritul Atanasie şi fraţii săi, şi cu toţi zeloţii din Sfântul Munte, care ne dau un exemplu autentic de cum trebuie să ne pregătim şi noi să luptăm şi să murim pentru sfânta noastră credinţă ortodoxă !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 153/martie-aprilie 2024

 

[1] N.r.: Monahul Teoclit Dionisiatul (1916-2006) este autor a numeroase cărţi, sute de articole, tâlcuiri şi lămuriri la diferitele probleme contemporane, fiind socotit cea mai remarcabilă figură literară din Sfântul Munte.

Mai interesantă este însă activitatea pe care a desfăşurat-o în Sfântul Munte ca reprezentant al Mânăstirii Dionisiou în Sfânta Chinotită, şi apoi ca administrator al Muntelui Athos, funcţie în care a fost ales de 4 ori. El a făcut parte din conducerea Sfântului Munte într-o perioadă în ,,Athos-ul a fost populat treptat cu oameni tineri, ambiţioşi, agreaţi de către autorităţile guvernamentale, aşa-numiţii noi atoniţi”, şi a avut loc practic ‘schimbarea de gardă’ şi distrugerea tradiţiei monahale în sânul celei mai însemnate comunităţi monahale din lume (a se vedea Ianuarie 2008. Muntele Athos, grădina Maicii Domnului, va fi transformat în ’muzeu al monahismului răsăritean’ sau staţiune turistică ? şi Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului, de părintele Patric Ranson).

El este doar un alt Epifanie Theodoropoulos, care şi-a ridicat vocea atât împotriva apostaziilor Patriarhului Athenagora al Constantinopolului, cât şi împotriva zeloţilor din Sfântul Munte. Scrierile sale sunt pline de sofisme, care se prăbuşesc la cea mai mică confruntare cu realitatea.

[2] N.r.: Adică, ochiul sobornicităţii.

[3] N.r.: Se poate spune, şi istoria o confirmă, că pierderea teritoriilor pământeşti, ca şi a importanţei politice, practic a mers mână în mână cu pierderea caracterului ecumenic al Patriarhiei Constantinopolului. A se vedea, de exemplu, scurtul raport prezentat de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici celui de-al doilea Sobor al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, ţinut în Iugoslavia în 1938.

[4] N.r.: Acest articol este scris la foarte scurt timp după măsurile represive din anii 1964-1965 luate de guvernul turc împotriva comunităţii greceşti din Istanbul.

[5] N.r.: A se vedea PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[6] N.r.: Mustafa Kemal Ataturk (1881-1938), întemeietorul şi primul preşedinte al Republicii Turcia (1923-1938), cel care a secularizat statul turc.

[7] Fotografii făcute cu regine ale frumuseţii.

[8] N.r.: A se vedea PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, de preot Srboliub Miletich.

[9] N.r.: A se vedea serialul Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi relaţiile sale cu Lumea Nouă.

[10] N.r.: A se vedea Pogromul Turciei din 6-7 septembrie 1955.

[11] N.r.: Pe 5-6 ianuarie 1964, patriarhul Athenagora se întâlnea la Ierusalim cu Papa Paul al VI-lea – prima întâlnire din istorie dintre un patriarh ecumenic şi papă după schisma de la 1054.

[12] Nicolae de Ohrid a luptat cu succes la Sinodul ţinut în Muntele Athos în 1930 împotriva inovaţiilor moderniste ale patriarhului Meletie Metaxakis. În Rhodos, potrivit participanţilor, Bisericile slave s-au unit pentru a-l critica pe patriarhul ecumenic pentru încercarea de a uzurpa puteri papale, respingând astfel pretenţia sa de a vorbi în numele întregii Ortodoxii. Încă o lecţie splendidă de gândire ortodoxă a fost dată în 1923 la Congresul Pan-Ortodox de la Constantinopol de către regretatul mitropolit Anastasie, care cu curaj şi hotărâre s-a opus inovaţiilor gândite a răsturna sfintele canoane de către patriarhul ecumenic Meletie al IV-lea.

[13] N.r.: A se vedea ,,De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19, 40). Recenzie a cărţii Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul, de Arhimandrit Epifanie Theodoropoulos.

[14] N.r.: Acestea sunt cuvintele Sfântului Ierarh Marcu al Efesului (a se vedea SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE. Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa), care-i scria lui Gheorghe Scholarios, viitorul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului (1400-1473; patriarh al Constantinopolului între anii 1454-1464), cel care a fost primul patriarh al Constantinopolului de după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor): ,,Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună”.

[15] Acestea sunt Bisericile apostoleşti din Efes, Smirna, Pergam, Thyateira, Sardis, Filadelfia şi Laodiceea, care au fost distruse în întregime odată cu distrugerea Asiei Mici în 1924 când toţi creştinii au fost izgoniţi sau masacraţi (N.r.: A se vedea NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna).

[16] Se referă la un incident din viaţa lui Iulius Cezar când mergea împotriva lui Pompei. Râul Rubicon era hotarul provinciei pe care el o guverna. Trecând Rubiconul, Iulius Cezar a tăgăduit orice oportunitate ca el să se poată întoarce la provincia sa de drept şi astfel a declarat făţiş decizia sa de a mărşălui către Roma şi a lupta pentru putere.

[17] N.r.: Arhimandritul Filotei Zervakos (1884-1980) este un binecunoscut părinte duhovnicesc contemporan, care deşi a aparţinut Bisericii Ortodoxe a Greciei oficiale, a simpatizat cu cei de stil vechi, considerând schimbarea calendarului o eroare care nu a adus decât dezbinare în Biserica Ortodoxă.

[18] A se vedea, de exemplu, partea I: Patriarhia Ecumenică, de monah Teoclit Dionisiatul şi partea a II-a: Scrisoare deschisă către patriarhul ecumenic, de arhimandrit Epifanie Theodoropoulos.

[19] Ioan Vekkos a fost patriarh al Constantinopolului între anii 1276-1282, timp în care împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul al Bizanţului făcea presiuni asupra Bisericii pentru a înfăptui unirea cu catolicii. În acea vreme, monahii din Muntele Athos au suferit prigoană fiindcă s-au împotrivit acestei uniri.

Pentru a înăbuşi împotrivirea lor, patriarhul a mers în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici catolici. Fiindcă nu a fost primit de aproape nici o mânăstire, a poruncit soldaţilor să-i tortureze şi să-i omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale. Astfel, trecând pe la Mânăstirea Zografu, au ars într-un turn pe monahii care nu vroiau să-l primească pe patriarh şi să accepte unirea cu Roma; apoi, la Mânăstirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri; la Mânăstirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot.

[20] K. Dyovouniotes (un teolog din secolul trecut de la Universitatea din Atena).

[21] Recent, patriarhul Athenagora l-a desemnat pe Sfântul Nectarie drept ,,sfântul patron al unirii” ! Dimpotrivă, aşa cum dezvăluie citatul de faţă, el era un apărător al Ortodoxiei.

[22] Din enciclica Sfântului Marcu al Efesului către toţi evlavioşii creştini ortodocşi după Sinodul de la Florenţa.

[23] Din ,,Laudele” pentru praznicul Sfântului Fotie al Constantinopolului.

[24] Epistola mitropolitului Filaret către patriarhul Athenagora. După cum arată citatul de faţă, această epistolă a fost foarte bine primită de ortodocşii greci evlavioşi.

[25] Episcopul Teofan, Ce este viaţa duhovnicească ?, Moscova, 1914. Retipărită de Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1962, cap. 23, p. 88.

[26] Idem, p. 86.

[27] Alexandru Kalomiros, Împotriva falsei uniri, Boston, 1967, p. 34.

[28] Enciclica patriarhală şi sinodală din 1920.

[29] Mitropolitul Filaret, Prima epistolă îndurerată, 1969.

[30] Ar. Panotes, Făcătorii de pace, Athena, 1971, p. 203-4, 207.

[31] ,,Toţi cei care pretind că mărturisesc credinţa ortodoxă sănătoasă, dar sunt în comuniune cu oameni cu o opinie diferită, dacă ei sunt avertizaţi şi rămân încă statornici, voi trebuie să fiţi nu numai necomunicativi, dar nici măcar să nu-i numiţi pe ei fraţi” (Sfântul Vasilie cel Mare).

[32] Iera Koinotis, adică organismul administrativ şi juridic suprem al Sfântului Munte, constând din 20 reprezentanţi ai sfintelor mânăstiri conducătoare.

[33] Sfântul Teodor Studitul, Răspunsuri, Patrologia Græca 99, col. 1049D; detalii în lucrarea monahului Teodorit, Dialoguri din pustie despre ecumenism, Atena, 1971, p. 306.

[34] N.r.: Îl cunoaştem pe părintele Vasilie Sakkas, care a tipărit periodicul La Foi Transmise, a se vedea partea a IV-a a acestui serial, şi Chestiunea calendarului.